Te iubesc, te ador, în accelerat simţeam că mor!

De te urci in acceleratul spre Bucuresti din gara Nicolina vei gasi fara indoiala cateva povesti. Cred ca de asta am si refuzat instinctul burghez de a lua rapidul sau IC-ul. N`am mai vrut sa fiu domn, ci voiam sa vad Romania in prag de nou an.

La ora 6 apare un tren inghetat in gara si ma urc la locul 64 in vagonul 1. Frig, foarte frig inauntru. Simtindu-ma curajos mi-am dat jos paltonul si manusile, dar nu m-a tinut decat vreo 20 de minute, pana cand simteam ca se depune gheata pe mine. Nici o boaba de caldura nu intra in vagonul ala. Cei cativa pasageri stateau toti resemnati intr-un vagon soios. Mi-am zis ca daca tot fac frigul, sa-l fac singur, asa ca mi-am luat catrafusele, sacosa cu parjoale si oua fierte si m-am mutat la etaj, punandu-ma pe lectura „Portocala mecanica” (intre noi fie vorba, o carte dezamagitoare).

Apare nasul salvator si ma trimite-n…nu, nu unde credeti voi, ci in vagonul 2, unde se pare ca era caldura. Asa ca ma imbrac iar, imi pun palarie, manusi, ghiozdan in spate, valiza-n mana si sacosa cu parjoale. Minune, vagonul 2 era intr-adevar cald, dar de asta s-au prins toti cei care erau in vagonul meu initial, asa ca pe la Focsani era o aglomeratie teribila in tot trenul. Problema-i ca in fiecare statie veneau oameni care aveau locuri unde stateam eu. Daca la inceput stateam in partea superioara a compartimentului, pe la Buzau am ajuns in cea inferioara, tot mutandu-ma, tot frecand sacosa de parjoale, ducand-o la plimbare ca pe un pudel carnos.

Imi amintesc un lucru superb, care cu greu poate fi descris aici. Intre Vaslui si Barlad am prins rasaritul dintre dealuri albe, pline cu zapada plouata. Cum sa va spun eu, zapada se vedea ca o frisca facuta in casa, lucioasa si asezata parca de un mixer. Iar rasaritul…ei…arata de parca pasari flamingo s-ar fi aciuat intre nori. Dintre niste nori rasfirati, de parca ar fi fost suflati de catre „The Man in the Sky”, aparea un roz extraordinar si in spatele lui o explozie de lumina rosie. Stiti ce e ciudat? N-am vazut soarele. Am vazut doar rosul si momentul cand marea stea voia sa apara in fata ochilor mei. Cand sa faca asta…au aparut norii, s-au inaltat dealurile, asa ca pana la Bucuresti nu am mai vazut nimic. Eh..nu stiu cat de bine am descris acum din amintiri.

Dar sa nu uitam ca suntem in accelerat, asa ca a inceput show-ul. Cat eram la baie au aparut colindatorii cu caprele, jegosi de ziceai ca a rasarit capra din subteranele Vaii Jiului. O capra slaba si doi uratori imbracati in Mos Craciun. S-a privatizat si capra. A acaparat-o capitalismul. Ei, dupa capra obligatorie a aparut cersetorul cu miel, imaginea caracteristica a sarbatorilor.

Credeti ca era un miel obinuit? In nici un caz! Vasile, caci asa se intitula animala, era dotat cu gadget-uri de ultima generatie: Pampers! I-am dat mesaj duduii Teo, un pic socat, crezand ca numai tiganusul asta a avut ideea. Ei, ea m-a informat ca si la ea in tren erau miei cu scutece. De cand au invatat-o pe asta? E o intreaga organizatie de cersetori cu miei? In fine…inca nu stiu cine putea mai tare. Mielul sau tiganul?

Ma culc pe la Focsani, in timp ce un soldat ce ascultase pana atunci Sepultura incepuse sa-si povesteasca niste aventuri din Irak. Ce-i drept, as fi putut sa povestesc mai multe daca stateam sa-l ascult, dar nu mai aveam chef si de el, plus ca nu aveam chef de povesti de razboi, cu tancuri si irakieni. Omul mi s-a parut insa caracteristic pentru razboiul din Irak. Inalt, bine facut, ascultand Sepultura. Daca avea o mitraliera in mana si ar fi inceput sa impuste in stanga si in dreapta nu m-ar fi surprins. Sunt convin ca in misiune isi baga Sepultura pe post de muzica motivationala…

Ma trezesc la Ploiesti unde surpriza, nu s-au terminat animalele! Acum a venit tiganul gentilom, cu 2 papagali norocosi. Trebuie sa recunosc ca avea stil nenea. Nu era un grohaitor simplu, ci statea drept, artistic, lua pe deget papagalii, ii ducea spre oameni ca sa le pupe obrajii si „nasucul”. Vorbea cu papagalii, le spunea sa stea la locul lor, le dadea biletelele pe la nas, iar aia extrageau. Din tot vagonul doar 4 manelisti s-au incumetat sa-si afle norocul. Nu de alta, dar era 5 lei! Pai nene, intru pe internet si imi citesc horoscopul pe 20 de site-uri ca sa fiu sigur, decat sa mi-l spuna un papagal in gara la Ploiesti. Pentru ca erau manelisti, „norocosii” s-au crezut smecheri si nu au vrut sa-i plateasca tiganului. Asa ca timp de 10 minute s-au certat ca la usa cortului pentru 10 lei. Si da-i si negociaza. Loveste cu injuraturi si blesteme. Cred ca papagalii aia nu mai intelegeau nimic. M-a surprins ca nu erau dresati sa-i atace pe cei care nu marcau banul. Trebuia sa-i recomand tiganului „Pasarile” lui Hitchcock, sa vada acolo puterea pasarilor…

Isi ia totusi banii, dispare si pana la Bucuresti manelistii au ramas tristi asa ca s-au gandit sa deschida telefonul si sa ne incante cu cateva manele. Asadar, hitul calatoriei cu acceleratul de astazi a fost: „Iubesc tot ce e al tau, la tine imi place tot si te voi iubi mereu, de dragul tau nu mai pot/ Cere tot ce vrea inima ta, te iubesc, te ador, esti viata mea, cere tot ce vrei si iti voi da, ne iubim, esti al meu, sunt doar a ta”. Evident, melodia era cantata de cea mai gajaita voce feminina pe care am auzit-o vreodata si pe care inteleg ca o cheama Denisa (intre noi fie vorba numele asta e ingrozitor…)…Manelistii mei empatizau asa de puternic incat isi faceau declaratii romantice…”Fa, te iubesc de-mi vine sa te bat”…

Am fost total ilogic in postul asta. Poate pentru ca l-am scris intinzandu-ma pe vreo 4 ore, facand pauze pentru te miri ce…Probabil ca nu e ultimul pe anul asta. Mai trebuie sa vine si o lista de dorinte ca sa incheiem anul original.

Miruna – Scurtă declaraţie de amor

E miez de noapte. Deschid televizorul, iar pe pozitia 3 e B1TV. Nu zabovesc niciodata in timpul zilei pe postul asta, dar il pastrez dintr’un singur motiv. Dupa terminarea programului introduc pe post imaginile obtinute live de la o camera fixa plasata undeva pe Intercontinental. Pana dimineata e doar Piata Universitatii, cu rondul luminat festiv si masinile care se invart in drumul lor. E singurul moment cand pot sa ma uit la postul asta. Ma uit minute in sir, pana cand mi se face rau…Uitandu-ma la imaginile alea simt o durere in stomac, o durere de indragostit pe care nu am mai simtit-o de multa vreme. Am imbatranit sau e doar o dragoste paralela? Schimb pentru ca mi-e prea rau sa ma mai uit la Piata Universitatii de la departare. Ma simt intr-o alta dimensiune, la 400 de kilometri de locul acela magic…Si mi-e rau fara Bucuresti…

Sunt indragostit. Da, trebuie sa recunosc asta dupa un an si jumatate in care mi-am ascuns sentimentele. Iubesc Bucurestiul. Ii iubesc fascinatia si pacatele. Strazile largi si masinile zgomotoase. Ii iubesc aglomeratia de pe dealul de la Academia Militara. Ii iubesc strazile din Cotroceni. Ii iubesc barurile si crasmele de cartier. Ii iubesc santierele si comunismul. Ii iubesc istoria si senzatia ca ai unde sa mergi si sa descoperi, orice ai face. Ii iubesc toate strazile pe care le-am intalnit in carti si cele care vor fi citite in cele scrise de mine.

Stau in Iasi de vreo 5 zile, dar deja simt un dor incredibil. Unii imi reproseaza ca sunt un fitos, ca am fost rapid de farmecul Capitalei, ca nu mai sunt multumit, ca m-am vazut ajuns in Bucuresti si de acum nu ma mai multumesc cu Iasul. Recunosc ca nu ma mai multumeste. E mic si nu ii gasesc  fascinatia. Stiu ca printre voi, cei care ma cititi, exista fani ai Iasului. Va inteleg, dar eu am locuit aici 19 ani si nu am gasit povesti. Odata ajuns in Bucuresti insa m-a cuprins fascinatia…Imi pun paltonul si ies in zapada. Imi pun pantofii si plec sa bat asfaltul primavaratic. E cald si in autobuz gasesti o fata fascinanta in fata ta. O poveste e iminenta in Bucuresti. Ca un vulcan ce sta sa erupa mereu … Trebuie doar sa scoti capul pe geam…Nu, nu sunt fitos. Pur si simplu iubesc Bucurestiul!

Tin minte ca am venit prima data in „Capitala” pe la 7-8 ani si mi s-a parut un animal tare ciudat. Era ireal si necunoscut. Mare si aglomerat. Avea o dimensiune in plus, dar nu reuseam sa ii descopar secretul. Atunci ne-au fraierit taximetristii si m-au deranjat tiganii si aglomeratia. Mi-am zis ca nu voi veni in orasul ala niciodata. Nu voi putea locui acolo…

Apoi am inceput sa citesc si Bucurestiul a inceput sa apara ca un loc magic din cartile lui Eliade, din Caietele lui Ozias sau din romanele lui Mircea Cartarescu. Bucurestiul pastra amintirea celor vazute la 8 ani si isi forma o realitate literara. L-am pus in fantezie si l-am transformat intr-o necesitate. Stiam ca trebuie sa ajung acolo.

Coloanele Garii de Nord, Calea Plevnei cu tiganii ei, cartierele muncitoresti si parcurile vechi. Cismigiul, Herastraul si Kiseleff. Intersectiile aglomerate. Bercenii lui Bacovia…hotelul Cismigiu si Mantuleasa lui Eliade. Cartierul Stefan cel Mare atat de des pomenit de Mircea Cartarescu, muzeul Antipa…

Fanteziile au devenit realitate si nu mi-au contrazis imaginea initiala. Am avut zile cand nu suportam aglomeratia, cand ratiunea imi spunea sa ajung mai repede la facultate, dar raman in urma usor…Peste ele se aduna diminetile cand plec mai devreme de acasa doar ca sa ma plimb pe Elisabeta si sa ma opresc la Capitol. Strazile necunoscute pe care le invat pe de rost, ca pe un memo farmaceutic. Numele de personalitati care imi sar in atentie de pe placutele pariziene cu nume de strazi.

Da, iubesc Bucurestiul cu toate defectele lui. E ca o femeie cu imperfectiuni de poveste. Nu ai putea sa scrii nimic daca ar fi fost perfecta, dar in schimb ea are o cicatrice pe coapsa. Asa e Bucurestiul. O femeie despre care se poate scrie, pe langa care nu poti trece indiferent. O poti uri sau o poti iubi, dar niciodata nu vei trece pe langa ea indiferent. Oricat de multi ani au trecut pe langa el, ce transformari a capatat in timpul regimului comunist si oricat de cosmopolit din punct de vedere arhitectonic ar fi, Bucurestiul e un oras de iubit sau de urat. Cu modernul si arhaicul imbinandu-se. Cu eleganta si shaormeria stand bot in bot, cu blocul gri si palatele luptand impreuna.

Bucurestiul e o fata imaginara pe nume Miruna de care te ciocnesti intr-o noapte de vara, care te ia in bratele ei si te paraseste dimineata pentru a te descoperi peste cateva ore. Daca ar fi fata, i-as pune numele Miruna. As vrea sa ii pronunt numele mereu si as vrea sa stau mereu cu capul pe fustele ei. Miruna, orasul cu sani murdari de praf si in care respiri acarieni. Miruna, orasul de care te impiedici. Miruna, orasul cu umarul prea tare.

Miruna…orasul perfect si pe care il iubesc. Poate vor mai veni si altele in calea mea, dar prima iubire oraseneasca a fost Miruna.

Deschid televizorul pe B1TV sa-i mai vad inca putin miezul, abdomenul ud si ornat de Craciun peste care trec masini ducandu-se spre Piata Unirii, spre Rosetti, Romana sau Eroilor. Miruna…imi provoci frisoane si abia astept ca poimaine dimineata sa pornesc inapoi spre tine, sa intru in tine cu acceleratul, sa ma incalzesc in noroaiele tale, sa ma ploua cu bucati de bitum, sa cazi peste mine ca acoperisul unei case vechi de pe Calea Grivitei…

Miruna…

Visând la icarii moderni – Scurt moment melancolic

Haideti sa va povestesc despre o bucata din copilaria mea pe care mi-am amintit-o acum cateva minute. O pasiune care inca se pastreaza, dar care a capatat mai multa melancolie, una aproape batraneasca. O sa va spun despre ea mai intai asa:
Adam Malysz Innsbruck Andreas Widholzl Kuusamo Trondheim Engelberg Turneul celor 4 Trambuline Oberstdorf Garmisch Bischofshofen Oslo Lillehammer Kuopio Lahti Wilingen Zakopane Liberec Sapporo Planica zbor sarituri Martin Schmitt Janne Ahonen cavalerul tristei figuri Masahiko Harada Noriaki Kasai Rudolf Hess Hakuba Salt Lake olimpiada de iarna Falun Titisee-Neustadt Val di Fiemme Matti Hautameki telemark punctul de constructie bara de start Martin Hollewarth Daiki Ito Risto Jussilainen Andi Goldberger Funaki

Pentru cei care nu sunt acomodati cu sportul despre care vorbesc nu isi vor da seama ce-i cu numele astea. Randurile acestea sunt o mica parte a ultimilor 10 ani de sarituri cu schiurile. Sunt amintirile mele din periplul pe care l-am facut impreuna iarna de iarna, incepand de prin `99, de la primele victorii ale lui Martin Schmitt in Cupa Mondiala.

Astazi va incepe Turneul celor 4 trambuline, cea mai cunoscuta competitie din cadrul Cupei Mondiale. 4 trambuline, 2 in Germania/2 Austria. „Competitia de la cumpana dintre ani”. Expresia asta nu stiu daca a fost inventata de comentatorii de limba romana sau exista dinainte, dar oricum, a ramas intiparita in mintea tuturor celor care urmaresc sportul asta. Poate s-au schimbat multe, dar comentatorii au pastrat aceleasi expresii. Pe langa cea de mai sus, trebuie amintita si „icarii moderni”, apelativul cu care sunt numiti saritorii si care le ofera un plus de magie unor oameni si asa, putin sariti de pe fix.

Am avut o relatie ciudata. L-am iubit de la primele vizionari si desi regulamentul e putin complicat, am reusit sa il inteleg dupa 2-3 concursuri. Mi s-a parut magica plutirea unor oameni cu niste schiuri imense. Era total lipsita de logica, de-a dreptul inconstienta, dar atat de frumoasa. Imaginile luate din perspectiva saritorului iti induc frica, apoi scurgerea lui pe elan transforma caderea in inevitabil, pentru ca apoi in fata lui sa apara un hau imens, la capatul caruia asteapta 10-20000 de suporteri innebuniti, cu goarne si tot felul de echipamente zgomotoase.

Iarna era superba pentru un copil de 10 ani. Parea o vacanta permanenta. Stiam ca in noiembrie incepe sezonul sporturilor de iarna si daca in restul anului aveam ciclismul care ma tinea in fata televizorului, iarna apareau sariturile cu schiurile. Doua sporturi diferite, dar care ma rapeau. Ciclistii sufereau pe catarari, plangeam pentru ei atunci cand evadau, ofereau 4-5 ore de iubire. Sariturile cu schiurile aveau ceva efemer. Cateva secunde de zbor. Cu toate astea au fost ca o esenta a sportului si a victoriei omului. Totul era lipsit de logica. De ce ar fi vrut niste barbati sa sara intr-un hau? Eh…nu trebuie sa intelegi asta ca sa iubesti sariturile cu schiurile. Dar am divagat…

Ma puneam sub plapuma si asteptam weekend-ul cand apareau idolii iernii. Adam Malysz este omul pe care il iubesc pana in ziua de azi, desi nu mai emana aceeasi fascinatie. A imbatranit, nu mai are caciuli amuzante si in general nu mai e intre primii clasati. Dar totusi…atunci cand sare, simt emotia copilului care se visa Malysz, mimand zborul icarilor moderni pe pragul usii. Faceam campionate fanteziste in cap. Eram primul roman care devenea campion mondial la sarituri cu schiurile. De pe trambulina pragului din dormitor stabileam recordul trambulinei mele. 2 gresii jumatate, 3 gresii…Malysz era Pantani al iernei. Ca si Piratul, avea ceva foarte simplu si proletar in el. Era „emanat” din randul celor simpli si pus pe locuri fruntase. Sfida gravitatia. Pasionatii l-au supranumit „Batman”, dar tot timpul mi s-a parut un nickname care isi batea joc de el. Malysz era prea simplu pentru a fi Batman, era o discrepanta intre imaginea omului cu mustata, bland si costumul negru al lui Batman. Pana si mama a inceput sa-l iubeasca si se uita impreuna cu mine. Doi fani ai unui polonez nebun intr-un colt de Moldovă. Astazi Malysz e o ramasita a acelor vremuri. O melancolie pentru un tip care a imbatranit prea devreme.

Nu am incetat sa am obiceiul de a ma pune sub plapuma si de a ma uita la concursurile de sarituri. Exista o diferenta de generatie care nu imi permite sa am aceeasi pasiune. In fata mea sar niste sportivi extraordinari, care vor bate cele mai multe recorduri. Sunt oameni de varsta mea sau poate mai tineri. Nu credeam ca voi ajunge ziua asta pentru ca saritorii erau ca niste zei de neatins. Cu ochelarii lor ciudati (il mai tineti minte pe Ahonen cu ochelarii lui de Robocop din 99?) si cu pregatirile lor stranii inainte de a sari, erau intr-o alta dimensiune. Televizorul nu parea atat de aproape, iar distanta dintre Romania si cele intamplate acolo era imensa. De fapt, asa e cand suntem mai mici. Distantele se maresc. Devin aproape de basm. Am ajuns sa am varsta saritorilor. De fapt Morgenstern a castigat primele concursuri pe la 17 ani. Eu aveam deja 18…

Ramasitele de magie sunt pentru mine Malysz, Ahonen si Kasai. Cei 3 veterani din circuit care-mi fac zilele fericite. Ma rog sa obtina victoria, sa-i bata pe astia tineri care si-o iau in cap, sa le arate cum se sarea odata. Kasai e aproape nemuritor. Malysz e la fel de discret. Numai peste Ahonen, abia revenit in circuit, se pastreaza o aura foarte posh. Sper ca in Turneul de anul asta, cei tineri sa fie invinsi de cei batrani. Nu as vrea sa-l vad pe Morgenstern castigand si in nici un caz pe Gregor Schlierenzauer. Pe elvetienii Ammann si Kuettel nu i-am suportat niciodata. Semanau amandoi cu Harry Potter si singurul lor atu era ca aratau ca doi tocilari pregatindu-se de cea mai infricosatoare experienta a vietii lor. Nu as vrea sa-i vad castigand nici pe ei.

Astazi incepe o noua editie a visului. Pacat ca am imbatranit si il traiesc in stilul melancolic. Dar un cadou intarziat de Craciun ar fi un Adam Malysz invingator. Stiu sigur ca as incepe sa sar in sus de bucurie, desi acum risc sa ating tavanul cu capul…

Ipocrizie în foi de varză

Mancarea acopera orice urma de bunatate. Impachetam sentimentele in foi de varza si le diluam cu putina slanina culeasa de pe porcul pe care l-am privit incantati cum arde deasupra paielor. Ne bucura sa-l vedem cum se innegreste, mirosul de parlit ne elimina gustul amar al vietii de zi cu zi. Mascam sub Craciun tot rahatul in care inotam si pe care-l aruncam din cand in cand unul spre celalalt. Pluteam pe covorul fermecat al lui Aladin, varianta romaneasca, fabricata din sorici…
E prima zi de Craciun si ca intotdeauna e mizerabila. Asteptarea poate fi placuta, mandarinele si fructele de sub brad ar putea face atmosfera, dar prima zi de Craciun e mereu infecta. La fel e si 1 ianuarie. Sentimentul ca orasul este parasit si toata lumea sta la caldura infecta a familiei adunate in jurul … bucatelor „cuvenite”.
Am invatat ca familia e motivul pentru care toate nenorocirile se intampla. Ai mei o invoca des, desi nu au avut niciodata o familie. Sunt impreuna de peste 20 de ani, dar nu cred ca au format … o familie. A fost scuza lor pentru toate atrocitatile. In familie poti pocni nevasta, tot aici poti sa te certi, in familie iti versi frustrarile, in familie esti liber…
Tata a avut tot timpul o obsesie cu masa in familie. Sa ne adunam toti in bucatarie sa mancam, ca asa se cade, asa am fi in randul lumii. Ipocrizia era maxima pentru ca masa era motivul unor certuri care nu se terminau decat tarziu in seara. Ne asezam toti 4 si se ajungea la cafele aruncate, la injuraturi urmate de cruci facute catre „cel de sus”, pana la urma tata sau mama parasea masa, ne lasa sa terminam desi ne statea mancarea-n gat, se deplasa catre camera unde injura singur, iar apoi urma spectacolul. Eu si sormea plecam spre camere, iar el venea in bucatarie. Si asa se certau vreme de cateva ore…De ce? Nu stiu de ce, dar nu am inteles niciodata cum puteau sa reziste atat de mult, mai ales ca nu se certau pentru prima oara. Ani intregi de certuri, de injuraturi si de afirmatii care mai de care mai idioate. Nici macar astazi nu au invatat.
Cele mai mari atrocitati s-au facut sub spectrul protector al familiei. Cand aud oameni care spun „am ramas impreuna pentru copii” imi vine sa-i scuip in fata. Merita impuscati in varful fruntii, iar apoi scuipati direct in rana. Aruncati in zapada…As scoate in afara legii statul impreuna pentru copii. Ce poate fi mai rau pentru un copil, ce exemplu mai rau, decat doi adulti care se cearta in fiecare zi si care refuza sa isi vada fiecare de viata pentru ca au impresia ca ala micu` e protejat in cadrul unui … camin. Mi-e sila. Si ai mei au stat multa vreme impreuna pentru noi. Nu inteleg la ce ne-a folosit. De fapt…
Cei care ar fi trebuit sa-mi fie exemplul pozitiv mi-au fost in fiecare zi exemplul negativ. Sa nu faci niciodata ca ei, sa nu ajungi ca ei, sa faci ce poti ca sa nu mai depinzi de ei. Educatie…Ne-am educat singuri, traim singuri, mergem singuri si murim singuri. In orice caz, e mai bine decat sa murim in familie, cu o mana de ipocriti plangandu-ne deasupra mormantului. Se usuca si buruienile …
De Craciun ne duceam la tara, intr-o vizita infecta. Nu s-a mai intamplat asta de multa vreme. Acum mergem cate doi sau deloc. Astazi am fost cu taica-miu acolo. Abia la tara atingeam nivelul maxim de ipocrizie. Cum sa va zic…nimeni nu suporta pe nimeni. Tata nu-l suporta pe unchi-miu, matusa-mea pe mama, mama nu suporta pe nimeni din familia lu’ tata, iar tata pe nimeni din familia lu mama. Mama nu-l suporta pe tata. Tata nu o suporta pe mama. Eu nu suportam situatia. Ipocrizia care era emanata de toate sarmalele alea facute parca sa iti stea in gat, cozonacii, pupaturile, toate sarbatorile asa-zis fericite. Pe langa toate mancarurile mai urmau, evident, bauturile. Rachiurile, vinurile si berea. Rudele erau fericite, bautura era in toi, iar seara reveneam acasa, in „caminul” nostru unde reprosurile incepeau. Nu stiu de unde le gaseau, cum si le mai aminteau, dar de obicei se ajungea la un scandal monstru. Am stat multe zile cu un gol in stomac pentru ca mi-era frica de ce se putea intampla, m-am bagat intre ei, dar atunci eu nu existam, caci era cearta lor chioara. Stateau impreuna pentru binele meu, nu? Cred ca am pomenit de noaptea de Revelion cand am stat intre ei. Ganditi-va ca un om beat crita pleaca din casa si tipa ca se duce sa se arunce in fata trenului. Am avut cel mai urat vis din viata mea atunci si desi nu s-a auzit…cel mai puternic tipat…L-am visat pe tata aruncandu-se de la balcon.
Le acopeream pe toate astea cu scuza familiei. Impreuna rezolvam totul, nu-i asa? Ne batem, ne injuram, suntem blestemul celuilalt, dar pe toate le rezolvam in familie.
Stiu…stiu ca sunt si familii cu adevarat fericite, dar eu ma refer aici doar la cele ipocrite, cum e cea in care am trait eu. As fi vrut sa fiu mai clar in articolul asta, dar l-am scris cumva fara sa am un punct de plecare. Asa se intampla cu literele pe care le versi din nervi si nu din idei.
Imi invoca familia…Hei, uitati-o! Eu nu voi fi niciodata in familia voastra si ma bucur ca asa este. Astept momentul cand voi putea sa imi fac singur banii, doar pentru a nu fi nevoit sa ma intorc in „familie”. Astept momentul cand voi disparea.
Prima zi de Craciun. La televizor se aude muzica populara, tata ofteaza si incepe sa imi vorbeasca de faptul ca „asta nu e familie, dezbinata…”, iar apoi schimba subiectul si vorbeste de Dan Diaconescu.
Imi pun castile in urechi si o ascult pe Katie Melua cantand impreuna cu Queen „Too much love will kill you”. Sper ca in drumul vostru sa fiti feriti de … familii, iar daca veti avea ghinionul asta sa stiti sa fugiti cat mai aveti timp.

Intimităţile publice de Vineri – Ediţia a 3 a

Nu intentionez sa am o „editie” speciala de Craciun pentru Intimitatile publice, deoarece as fi tentat sa pun banalitati de sezon, iar intentia mea cu aceasta rubrica este asta. Am pornit la drum dorind sa impart bucurie si emotie si chiar daca e Craciunul, cred ca putem fi emotionati si din piese fara legatura. Am avut de ales intre multe piese si chiar in timp ce scriu ma gandesc sa schimb unele, sa introduc altele. Ma simt ca un antrenor nehotarat inaintea unui meci foarte important.  Sa fiti linistiti pe finalul asta de an.

1. Ceaikovski – Marche Slave. Incepem in forta cu una din acele bucati de muzica dementa, venita din niste restorturi necunoscute unor oameni simpli ca mine. Ascult de fiecare data si raman uimit cat de miraculos suna. Daca o iei in ansamblu nu realizezi decat ca ai in fata o capodopera unitara, dar pe bucati ramai uimit cum s-a putut intampla combinatia aceasta de sunete. Fiecare bucata de opera e de altfel serendipitate.

2. Buena Vista Social Club – Chan Chan. Descriere? De ce ar mai fi nevoie? O bucata de muzica prea celebra pentru a fi povestita.

3. Vanessa Paradis & Maxime Le Forestier – Mistral Gagnant. Piesa originala ii apartine lui Renaud, dar eu nu pot sa ma despart de varianta asta pe care v-o ofer. De data asta nu va recomand sa inchideti ochii, ci sa-i tineti mari si sa o urmariti pe Vanessa. Doar asa puteti intelege de ce sunt fascinat. Veti ramane blocati. Un comentariu de sub clip spunea cam asa: „Petit moment de douceur dans ce monde de brutes”. Cat de adevarat. P.S: Orice ati face sa nu ascultati vreodata varianta cantata de Carla Bruni!

4. Flogging Molly – If I Ever Leave this World Alive. In albumul live pe care-l am pe calculator solistul incepe cam asa: „This is a song called If I ever leave this world alive. And ain’t that just right?”.

5. B.B. King – Better not look down. Vreau sa incheiem intr-o nota optimista, amuzanta si poate chiar dansanta. Have a great Christmas!

Aici se termina partea normala de Intimitati publice pentru care am respectat ce am spus la inceput. Mai vreau sa adaug doar o singura piesa, special pentru cei care mi-au fost anul asta cadourile de Craciun. In ordinea numerelor de pe tricou: Aurelian, Aura, Claudiu, Diana, Dorina, Ionut, Teo si Vladimir. Dă-vă dracu’ de ştoarfe că sunteţi sempatice!

CFR vs Vlad – Ziua 2 – "John, ăştia fac ture cu trenul prin Bucureşti"

A.S: Postul e scris la 3 noaptea. Din ratiuni de marketing il postez acum.

Iata-ma in miez de noapte scriind un articol pe blog. Primul din Iasi de altfel. Ma simt ca un reporter de razboi, pentru ca langa mine se aude sforaitul lui tata, care e de-a dreptul sinistru si ar putea fi folosit ca arma de manipulare in cazul unui razboi.

Cum am ajuns aici este subiectul meu. Am scris multe despre CFR, de cele mai multe ori am spus lucruri de bine. Ma fascinau oamenii trenurilor, ritmul molcom si atmosfera placuta din vagoane. Dar ieri n-a mai fost asa.

Dupa experienta din ziua anterioara mi-am zis ca nu mai vreau sa fiu rezonabil. M-am vazut cu banii in mana si desi aveam doar 230 de lei ma simteam un Poponet al Rahovei. Credeam ca pot avea orice pitipoanca de Dorobanti cu banii astia. Ce sa mai, eram extaziat. Asadar mi-am permis luxul de a-mi lua bilet la Intercity si de a evita acceleratul de 16, pentru ca ultimul lucru pe care l-as fi dorit era sa stau inghesuit intre 3 babe si sacosele lor de rafie. Ceea ce s-a intamplat in Gara m-a surprins prin normalitate. Nici o problema la bilete, nici o problema in McDonald. Toata treaba devenea plictisitoare si ma intrebam panicat ce voi mai scrie eu pe blog!

La 16.55 „Trenul Intercity 553, Bucuresti Nord – Ploiesti – Buzau – Marasesti – Focsani – Adjud – Bacau – Pascani – Suceava Nord va gara si va pleca de la linia 11”. Ca niciodata vagonul opreste fix cu usa langa mine, asadar n-a trebuit sa ma mai deplasez foarte mult. Imi gasesc minunatul loc 78, imi scot laptopul si confortul era asigurat. Ce-i drept, putin cam frig, dar sa zicem ca eram pregatit pentru acest mic inconvenient. La 17.05, asadar cu 5 minute intarziere, trenul se pune in functiune. Companionii mei de calatorie pareau foarte simpatici, totul era perfect. Un ardelean la costum care vorbea intr-o romgleza cu accent de Cluj si o tanara simpatica si blonda, abia aterizata in Romania dupa 6 luni, care a coborat la Nicolina impreuna cu mine si care locuieste in Ciurea (inca ma intreb daca nu e vorba de fata profesoarei mele de latina…).

Ei bine, trenul merge pana in apropiere de Basarab si se opreste. Ma uit in stanga, pe geam, si observ o cruce. Frumoasa priveliste! O cruce si schelele de la pasajul Basarab! Stam noi 5 minute acolo si ma gandeam ca e doar un mic inconvenient. Un tren trebuie sa intre in gara, iar asta trebuie sa-l astepte. Mai mergem inca vreo 100 de metri si ne oprim iarasi. Eh, imi zic, ce poate sa se intample acum? Ehehe, nu va asteptati la asta!

Ma uit socat la ardelean si la blonda pentru ca trenul se deplasa. So what? Ei bine, se deplasa inspre Bucuresti Nord ! Logica operatiunii ne depasea si am inceput pur si simplu sa radem de nebuni. Dupa 20 de minute de „mers” a la CFR, ne intoarcem in Gara. Asistam la un film prost sau cu prosti. Nu stiu inca in ce categorie intram noi, pasagerii. Si da trenul cu spatele, si da, si da…In timpul asta ardeleanul isi suna prietenul de la Ploiesti…

„Ma John. Sezi domol in casa ca trenul meu se intoarce in Gara. Cred ca face ture in jurul Garii. Ai ca te sun eu daca mere si cu fata”.

Si-am revenit in gara. Wadafacyayo?

Ies la usa ca sa fumez o tigara, asta dupa ce au decuplat curentul, iar laptopul meu care nu este dotat cu baterie si-a dat primul sfarsit. Pana la Iasi va mai muri de vreo 3 ori datorita curentului foarte stabil prezent in trenuri. Cred ca daca ar avea o gura m-ar injura din tot sufletul. Il intreb pe nas cat stam. Imi raspunde calm…”30 de minute, se schimba locomotiva”. Dar de ce? „S-a stricat”. Dupa 500 de metri! Nu vreau sa stiu ce s-ar fi intamplat daca se strica pe podul peste Siret dintre Tecuci si Barlad sau in camp la Marasesti sau in tunel la Barnova. Vorba ardeleanului: „Bine ca au locomotiva de rezerva”.

Pe la 6 (care era vechea ora de plecare a Intercity-ului) plecam. Nu am ce sa ma plang, atmosfera linistita. Pe un scaun paralel cu al meu sedea citind o revista de moda bebelusa Delia. Am fost sincer dezamagit de aspect, asa incat m-am concentrat pe carticica de Boris Vian pe care o incepusem. In spatele nostru era singurul detaliu enervant. Un copil mulatru, mama romanca, tatal african, care tipa din toti plamanii lui micuti si inca nepatati de poluare, tigari si alte vicii. Tipa…si nu se mai oprea. Si mama lui ii spunea sa taca si taica-su sa „arrete” si ea ii vorbea in romana si el ii dadea in franceza cu accent african si probabil ca daca as fi fost copilul lor si eu as fi tipat pentru ca n-as fi inteles nimic din toata vrajeala asta bilingva, mama voastra de parinti transnationali!

Dupa Tecuci tipa blonda din fata mea si-a pus castile pe urechi si a inceput sa asculte niste muzica portugheza. Asta a fost cam primul indiciu al locurilor pe unde a fost, pentru ca avea un accent portughez foarte bun. Ei, a inceput sa cante, fara sa realizeze cat de tare se aude, din cauza castilor. Tot vagonul sau cel putin mana de oameni ramasi in el s-a intors catre ea. Era foarte simpatica in timp ce canta cu pasiune, mai ales ca avea o voce asemanatoare cu cea a lui Teo. Si va puteti da seama ce inseamna asta.

Am fost, evident, idiot si nu am intrebat mai multe detalii despre cele 6 luni de stat in afara tarii. Poate pentru ca aveam chef sa observ si sa nu interactionez cu colegii mei de suferinta. Am momente si momente. Am avut parte de calatorii cu trenul cand am vorbit 6 ore fara sa ma opresc si altele cand n-am scos nici o vorba. Depinde si de mine si de colegii de vagon…

Parafrazand o piesa de la Phoenix: „Nu pot sa cred, suntem in Iasi!”.

P.S.:  Tin sa ii multumesc celei care m-a insotit vreo 2 ore prin telefon, a facut calatoria mai usoara.

Şoc! Avem şi invitaţi – Ediţia 2 – Teodora Ştefan

Ii multumesc invitatei mele de saptamana aceasta pentru articolul de mai jos. Pe Teo o gasiti in blogroll si va recomand sa o cititi. Va garantez ca e mult mai amuzanta decat mine.

Exchange of (impressions about) saliva

Hei, domnule Girafe… cum stă treaba? Parcă trebuia să abordaţi un alt subiect. Ce stabilirăm noi în Jeg? (Girafe – despre căcat, a 3-a persoană – despre pişat, iar eu – despre scuipat). Eu n-am luat-o ca pe o glumă… şi chiar despre scuipat am să vorbesc…

Scuipatul este pentru mine aproape traumatizant. Totul a început în şcoala generală. Eram a IV-a, fratimiu era clasa I şi ai mei mi-au dat prima responsabilitate uriaşă: să am grijă de prinţul moştenitor al familiei Ştefan.

Şi nu ştiu exact de ce, dar toţi puradeii din acea şcoală erau setaţi să-l distrugă pe fratimiu. Poate pentru că era blond spălăcit, cu ochi albaştri, pielea alb-roz … ca un pui de neamţ? Mă îndoiesc că îşi conştientizau identitatea etnică şi spiritul rasist. Probabil că faţa lu’ fratimiu cerea pumni. Simplu.

Eu, ca o soră mai mare şi extrem de responsabilă, mă simţeam îndreptăţită să nimicesc orice om care se apropia mai mult de 10 cm de el. Nu mai spun de faptul că atunci când nu eram pe fază, se dădea alarma: toţi colegii lu’ fratimiu începeau să strige la unison: „Sora lu’ Geeeeeeeeorgeeeee! Soraaa lu’ George! Pe George îl bat ţiganii!”. În acel moment, lăsam orice altă activitate (gen jocul „u.r.s.s. noi suntem prietene 2000 de secole fără întrerupere”), mă încruntam şi porneam ca un killer spre locul unde fratimiu urma să fie maltratat. Când ajungeam, răcneam o dată”BĂĂĂĂI”, se făcea linişte, ţiganii se opreau, îl ridicam pe Georgică, îl aşezam în spatele meu şi începeam discursul (pentru că tata mă învăţase că toate problemele se rezolvă prin comunicare): <>. Mai de fiecare dată, puradeii încetau… dar nu înainte de un „Beşi, fă!” şi UN SCUIPAT. De care oricât mă feream şi oricât de flexibilă şi mobilă aş fi fost, tot mă loveam. Partea bună a lucrurilor era că Georgică nu mai era bătut, iar eu îmi îndeplineam sarcina de a-l apăra.

Ţin minte că uneori mă mai şi băteam cu ei. Asta a încetat însă prin clasa a 6-a, când şeful puradeilor, Bundi, care era de-o seamă cu mine, dar mult mai mic de statură (şi cine mă ştie, îşi dă seama cam cât de ciudată e chestia asta), a început să nutrească anumite sentimente pentru mine. Ţin minte că devenise apărătorul meu nr. 1. Şi nu numai al meu, ci şi al colegelor mele pentru că practic, făcea tot ce-i ceream. Astfel, iarna, când băieţii abia aşteptau să ningă ca „să frece fetele”, Bundi îşi aduna armata de ţigani şi şi-o folosea împotriva băieţilor de la mine din clasă. Eu râdeam satisfăcută şi mă gândeam „ce bine că am devenit prietenă cu scuipătorii ăştia. Acum nu mă vor mai scuipa!”.

În acelaşi an, dar mai spre primăvară aşa, a început moda cu biluţele de hârtie, înmuiate în salivă şi scuipate prin tuburi (pixuri ale căror mine fuseseră scoase). OMG! Cât mă stresau chestiile alea… Gândul că saliva cuiva îmi atinge pielea mă înfiora. Uram scuipatul! Uram saliva! Punctul culminant a fost într-o zi, când una dintre biluţe mi-a atins buza. Timp de câteva zile, am avut impresia că a fost primul meu sărut. Şi ciudato-complicat era faptul că nici măcar nu ştiam a cui era saliva din biluţă.

Tot o experienţă traumatizantă taguită cu scuipat s-a petrecut în vara următoare. Am plecat la mare cu familia şi acolo m-am împrietenit cu o fată extrem de ciudată. Şi ţin minte că mă ciupiseră ţânţarii la modul grav. Eram plină de umflături roşii, care mă mâncau ca dracu. Şi în timp ce stăteam pe cearşaf, pe plajă, m-am trezit că that freak îmi dădea cu scuipat de-al ei pe bube, că cică astfel nu mă vor mai mânca. Wtf yayoyayo!

Câţiva ani mai târziu, când am trăit emoţia primului sărut, mi s-a întâmplat să dau peste un tip nu foarte finuţ, care mai că mi-a băgat limba pe gât. Şi cât mă mai feream eu de salivă… Pe principiul „de ce ţi-e frică, de aia dai”, primul meu sărut a fost unul extrem de french… care m-a lecuit de scârba faţă de salivă/scuipat.

Acum, pot să suport oameni care vorbesc cu precipitaţii fără să le dau cu ceva în cap de nervi. Încet-încet, încep să devin normală.
Dar amintirile legate de scuipat mă vor duce mereu cu gândul la o traumă a copilăriei mele.

Serendipitate – Faliţi în Gara de Nord

Iata-ma scriind si astazi din Bucuresti, desi speram ca la ora asta sa fiu pe undeva pe la Tecuci, intr-un tren grabindu-se spre Iasi. Din pacate, tot ce am speram nu s-a realizat, in urma unei zile pe care o voi pastra in buzunar, de povestit nepotilor.

Aseara eram aproape pregatit sa petrec o seara minunata in compania mea, cu un film si multa caldura. Singura iesire pe care mi-o programasem era o intalnire scurta cu duduia Teo, pe care am si infaptuit-o. Insa pana sa ma intalnesc cu ea, am primit o invitatie de la Lily si cumva m-am gandit ca ar fi o companie placuta pentru o noapte de iarna. Am luat-o din drum, asadar, fara nici un ban in buzunar (motivul sederii mele indelungate in Bucuresti a fost faptul ca nu aveam bani sa plec acasa) si doar cu un pachet pseudo-intreg de Benson&Hedges. Primul lucru placut a fost surpriza facuta de Teo, care vazand apelu-mi disperat de pe Facebook, mi-a facut cadou un Marlboro rosu lung. O minune in prag de Craciun…unul mai vicios.
Ajunge subsemnatul in barlogul lui Lily, discutam, povestim, mai ascultam muzica, fumam si bem cafele (caci altceva nu avea nici ea). La un moment ne loveste o foame dura si venim cu ideea (ea propune, eu accept) sa comandam o pizza din banii putini pe care-i mai avea ea si pe care ar fi trebuit sa-i foloseasca pentru biletul de tren de maine. Ma gandesc ca oricum eu voi primi bani dimineata de la taica-miu si ii zic ca-i dau eu. Bun. Primim dupa o ora o pizza extraordinara de Presto, cu un sos quatro formaggi extraordinar si ne continuam o seara aparent perfecta. Brusc voi face o trecere spre dimineata.
La ora 9 primesc un telefon de la tata care ma informeaza ca pus banii pe card. Intr-un prim moment de inconstienta, arunc o vorba: „Hai sa mai stam o zi la tine si sa plecam maine”. Nici eu nu m-am luat foarte in serios cand am zis asta, asa ca refuzul mi s-a parut normal. Si-a facut si Lily bagajele si ne pregateam sa mergem spre gara, ea avand tren la 1:52, iar apoi eu urma sa ma duc acasa, sa-mi iau bagajul si sa ma intorc pentru a pleca la Iasi.
Un nou semnal a fost faptul ca fermoarul ghetei stangi nu i se mai inchidea, situatie cu care nu s-a mai intalnit pana acum. Rezolva situatia punand altceva in picioare, dar ghetele acelea nu s-au lasat defel inchise. Totusi am continuat…
Ajungem la gara si ma indrept spre un bancomat. Imi scot cardul BRD, insa uit ca nu pe el am primit banii. Imi spune ca nu mai am bani, ca n-am ce scoate de pe cardul ala si il sun nervos pe tata. Ma calmez, afland ca mi-a pus pe cardul de lei de la Unicredit (cardurile sunt una din inventiile cele mai oribile!). Ma intorc la bancomatul de langa casa de bilete, bag cardul si cand dau sa scot milionul mult visat imi spune ca nu e bun PIN-ul. Ma verific prin telefon, imi caut in agenda PIN Lei Vlad, introduc si dau sa scot bani. Nimic…Incerc si a treia oara, iar atunci imi spune ca nu am bani pe cont si imi arunca instrumentul diavolului afara. Ma intorc spasit spre Lily…ma gandesc ca nu-i bun bancomatul sau cine stie ce, asa ca incep sa fug catre altul, cel de langa Ghiseul de informatii. Acolo, aceeasi poveste. Era clar ca nu va mai prinde trenul asa ca stabilim un nou plan de actiune. Oricum tot ce ne gandisem de cand am plecat din camin se intorsese cu susul in jos. Nu tu dublu cheeseburger de la McDonald’s, nu tu tigari linistite, nu tu intoarcere acasa si plecat la Iasi. O sun pe mama si o rog sa-mi trimita niste bani prin Western Union. Pana una alta, deja inghetati, ne retragem in sala de asteptare de vis-a-vis de KFC. Aici trebuie sa fac o digresiune…

Dupa cum spunea si Lily, daca vrei sa vezi Romania in esenta ei, intra in sala de asteptare din Gara de Nord. Lumina extrem de palida, multe scaune rupte si o multime de oameni ciudati. Mai intai te izbeste mirosul de autobuz de tara, izul acela de cas din haine. Pe langa asta, mai este completat si de duhoarea de mezeluri, raspandita de tot felul de indivizi ce isi luau pranzul. Am stat in sala de asteptare 20 de minute, cat sa primesc banii. Prin fata ochilor mei au trecut…o familie ce parea scoasa din Mancatorii de cartofi, al lui Van Gogh, 3 juni rurali care mancau niste carnati cabanos infipti intr-o paine, o conserva de ton si evident icre, apoi un domn si o doamna care citeau cu interes ziarul „Magazinul ezoteric” (si n-am putut sa nu ne ducem cu gandul la Leonida Bucium si Lorin Furtuna, dar mai ales la faptul ca Lily a iesit serpiliana la testul de pe Facebook). Pe banca din fata noastra era o batrana cu niste galosi dintr-un material sintetic care imita lana si cu cele 3-4 perechi de izmene pe ea, dormind intr-o parte. Intr-o alta extrema, resemnata, statea o doamna la vreo 55 de ani in pozitia clasica pe care o adopta cele de varsta ei in sala de asteptare: picior peste picior (de obicei niste picioare pline de varice si de izmene), cu palmele in poala, una peste alta si cu capul cazut intr-o parte, privind in gol. Mai apoi, in stanga noastra, am vazut un domn, destul de respectabil, care purta cred pantofi numarul 36 si avea doua perechi de sosete. Nu ar fi fost nici o problema, daca perechea de la suprafata nu era roz cu modelas. In dreapta a aparut un mosulica de 70 de ani cu o caciula clasica de roman (nu, nu aia de oaie, ci aia de taraba, pe care scria pe vremuri Chicago Bulls), pe care trona inscriptia: BASESCU. Numai el mai lipsea…Dar stati ca nu am terminat! Armata e cu noi! Pe scaunul de vis-a-vis isi avea domiciliul temporar un militar care aborda subiecte complexe. Nu stiu cu cine vorbea, dar s-a apucat sa discute despre Sarkozy si de faptul ca familia regala nu l-a primit pentru ca nu ar fi fost casatorit legitim. Insa un lucru se evidentia…respectul invatat prin natura meseriei pe care il acorda unui sef de stat. Nu l-a scos din „domnul Sarkozy” sau „domnia sa”, lucru socant pentru mine. Insa…insa! Piesa de rezistenta a fost un viitor militar, caci tragand cu urechea la convorbirile lui telefonice, am aflat ca tocmai facuse instructia la Caracal si se indrepta spre Babadag. Cum sa vi-l descriu eu….1.90 m, 90 de kile, genul pe care l-ai vedea angajat la BGS. Statea foarte elegant, picior peste picior, cu niste cizme militaresti peste blugii prea stramti pentru greutatea lui. La picioare avea un binemeritat pet de Golden Brau. Ce il scotea in evidenta era vocea. Ragusita si guturala, de killer in serie. Ei…ce am auzit noi:
– Spune drept, ce sentimente ai pentru mine?
Aia nu-i raspundea, nu de alta, dar daca nu-i spunea ca-l iubeste o caftea asta cand primea permisie de o baga in spital.
– Fa, eu te-am intrebat, ce simti tu pentru mine, ca eu stiu ce simt pentru tine. Hai spune-mi. Cum adica nu vrei sa-mi spui? Pai daca simti , ar trebui sa-mi spui.
O intreaga telenovela se desfasura prin fata noastra. Omul a continuat asa vreo 5 minute, incercand sa o convinga pe Maria Fernanda sa ii marturiseasca ce sentimente nutreste pentru persoana sa. Dupa cum ne-am putut da seama…nu i-a zis. I-a inchis in nas, iar fraierul a mai incercat sa sune. De unde…S-a resemnat rapid si a luat o dusca de bere dupa care a continuat sa vorbeasca la telefon. Ba cu un prieten, ba cu unu’ de la Tulcea, la un moment dat s-a gandit s-o puna si de-o combinatie asa ca a sunat-o pe Lavinia. Acum, cine dracu e Lavinia? Ei, nici noi nu stiam si nici Lavinia nu stia cine-i ragusitul din telefon.
– Nu-ti mai amintesti de mine? Hai sa iti dau un indiciu. Am fost colegi de scoala.
Mama, a facut asta scoala! Incearca s-o vrajeasca pe asta, dar dupa cate se pare ea nu era interesata sa-i spuna lui „Ce face”, asa ca mai mult el povestea despre existenta lui fascinanta, intre Caracal si Babadag. Vazand ca nu are succes cu Lavinia, tatoneaza terenul si o intreaba de surorile ei. Soc, erau in Spania! Cam atat cu anonimul nostru indragostit, dar am uitat sa mentionez ca in timp ce asta o vrajea pe Lavinia, langa noi un domn s-a asezat discret, purtand in brate un Prosport si un Click. Era tipul care ne luase fata cand incercasem sa cumparam tigari cu 10 minute inainte si caruia ii scapasem o injuratura printre dinti. Suna omul la un numar si incepe sa spuna ca el va bien, ca ii da cu leer unos periodicos e que el treno o sa plece dies de dos oras. Cum putea fi Romania completa fara un capsunar-constructor?

Dar sa iesim din sala de asteptare si sa ne continuam povestea ghinioanelor. Primesc bani si ma duc la o banca de pe Calea Grivitei sa-i scot. Intru la BCR, dar acolo nu se faceau Westernuri. Langa era o Banca Romaneasca. Perfect! Caldura inauntru, coada cam mare. Dar cand sa scot buletinul din buzunar, imi amintesc ca nu l-am luat cu mine cand am plecat la Lily. Nu imi pot explica logica mea, dar in buzunar aveam cupoanele de tren, abonamentul RATB, doua carduri si … permisul de conducere. De ce? Imi dau seama, datorita experientelor anterioare din banci, ca nu voi vedea nici un ban si degeaba pierd timpul. Lily incepuse deja sa se resemneze ca nu vom mai pleca azi din Bucuresti, iar eu stiam asta de vreo ora, cel putin in ceea ce ma priveste pe mine. In momentul acela, imi vine o idee geniala! Sa o sunam pe Laura, colega mea de grupa! Stiam ca sta in Basarab, asa ca putea sa vina foarte rapid. Generoasa ca intotdeauna, ajunge in 15 minute si imi aduce 60 de lei pe care ii cerusem. Mi-am zis ca vor fi destui pentru bilet si poate un vin fiert si ceva de mancat. Deja zambitor si relaxat, nu credeam ca vor mai interveni probleme. Ei nu mai spune!
Stam noi la coada si cand isi scoate Lily legitimatia de tranport CFR observ un amanunt esential. Pe langa faptul ca n-avea poza, lucru nu foarte grav, nu avea stampila, din cauza unei secretare jegoase (ca toate secretarele) care nu s-a sinchisit sa faca efortul asta. Era de asteptat, gandindu-ma ca ei nu au primit nici astazi cupoane. Resemnati pentru a mia oara pe ziua de azi, ramanem totusi la coada si facem o incercare. Evident, casierita CFR nu accepta. Aruncand o intrebare in vant, Lily spune: „Si biletul intreg cat e?”. Ma asteptam sa aud 70, 75 de lei. In orice caz, sume pe care nu ni le permiteam. Atunci se aude glasul Divinitatii: „60 de lei si 40 de bani”. Sa ne pice fata…Cumva, colega mea de suferinta scoate din buzunar 50 de bani si isi cumpara bilet. Dupa ore de chin si ghinion, ceva palpabil…
De fapt…povestea se incheie aici. Ca trenul a avut 40 de minute intarziere din start nu mai este o surpriza pentru nimeni. Nici sa povestesc cum am stat o ora degeaba in McDonalds, fara sa comandam nimic, nu cred ca ar fi interesant, desi flamanzi cum eram, priveam fiecare cartof de pe langa noi ca un obiectiv maret…

Iata-ma scriind si astazi din Bucuresti, desi speram ca la ora asta sa fiu pe undeva pe la Tecuci, intr-un tren grabindu-se spre Iasi…

O Compagnons sau Moeciu extins – Acatist virtual

Dupa urgiile zilelor trecute, vremea de afara nu ma atrage intru plimbare. Nici macar nu mai am distractia viscoulului lovindu-mi fata, asezandu-se pe palarie, stropii cazand din cand in cand din ea printr-un 139. E soare si zapada, iar pe mine lucrul asta ma orbeste.
Nici nu-mi deschid jaluzelele. Cei care au intrat in camera mea ar fi putut observa ca niciodata nu le las deschise. Cred ca am mai multe explicatii pentru asta, dar doua se evidentiaza: am numai blocuri vis-a-vis si ma simt complet inhibat sa stiu ca se poate uita cineva la mine. Nu ca as face lucruri ciudate in camera, dar imi mananca intimitatea pe care mi-o iubesc atat de mult. Al doilea motiv e unul descoperit prin copilarie: nu suport lumina tare a diminetii intrand in camera. E ciudat, dar prefer sa aprind becul numai ca sa acopar intensitatea luminii soarelui cu multa lumina artificiala. De exemplu nu pot face baie in cada dimineata. Sau baie fara sa aprind lumina. Mici ciudatenii …

Dar nu asta e subiectul postului asta. Incerc doar sa scriu relaxat un articol de pranz de decembrie, liber, fara limite de spatiu si de timp.

Ieri a fost ultima zi de facultate pe anul asta. In mod normal (si cand ma refer la normal imi amintesc de perioada anterioara seminarului de la Moeciu) as fi incercat sa scap de ziua asta, as fi lipsit cu draga inima, m-as fi dus rapid la Iasi. Dar eu am vrut neaparat sa ma duc. Ma simteam ca-n gimnaziu cand singura scapare de scandalul de acasa era scoala. Imi doream atunci sa stau 24/24 la scoala. Asa ca, dupa o noapte nedormita, la 8 jumatate am plecat spre facultate. Imi programasem sa ajung la 10 la grupa 10 pentru seminarul de etica. De ce? Voiam sa ma intalnesc cu anumite personaje pe care nu le-as mai fi intalnit pana dupa vacanta.

Pe viscolul nebun de afara am ajuns surprinzator de rapid, speriat doar de cateva slide-uri facute de 139. La 9.20 eram la Ecologica. Mai aveam putin sa adorm langa un calorifer, dar pana la urma au aparut si oamenii, asa ca ne-am strans incet, incet toti. Aflam ca nu mai facem etica si ne-am descarcat toate injuraturile posibile catre o anumita profesoara. Buun, ce facem? Evident, ca niste studenti silitori stam 2 ore ca sa prindem seminarul de Investigatii jurnalistice, editia cu invitat special. Intr-un final , pe la ora 2, dupa chinuri groaznice (incercarea de a rezista pe finalul seminarului, impinsul din zapada al Daciei Aurei si obisnuita formula deja de 7 oameni intr-un Logan) ajungem in Jeg. Ei…am stat acolo pana la .. 7 si 20. Inca sunt socat. Aproape ca-mi vine sa multumesc tuturor celor care au trecut pe la masa aceea. Initial 4, apoi ne-a parasit o girafa mahmura pasionata de shaorma picanta, ne-am facut 5, apoi 7, apoi 8, dupa 7, apoi 5 si am plecat intr-un final.

Bun, dupa aceasta introducere lunga (si acum cititorul se va intreba in sinea lui „Wadafacyayo, asta e abia introducerea?”) vreau sa intru in subiect.

Ma simt fericit. Le-am spus-o si celor cu care stateam ieri la masa. Si pe langa asta am o libertate de a ma exprima pe care nu stiu de unde am capatat-o. Nu ma refer la faptul ca am reinceput sa scriu, ci pur si simplu ca nu ma mai ascund dupa masti. Povestesc despre mine orice imi vine in minte, oricat de stupid, jenant sau pervers ar fi. Risc fara sa imi iau masuri de precautie. Oamenii pe care i-am cunoscut in ultima vreme reusesc sa ma invete multe lectii, probabil fara sa isi dea seama. Ma expun si nu mi-e frica. Nu stiu ce vor fi, ce vor ajunge, daca situatia va sta in felul asta multa vreme. Nu stiu daca simt la fel. Sunt primul grup „masiv” de oameni care m-au atras. Mi-au placut individualitati, am o mana de prieteni care nu se cunosc foarte bine intre ei, dar niciodata n-am avut ceea ce s-ar putea numi „Grup de prieteni”. S-ar putea sa spun vorbe mari, s-ar putea sa fiu naiv, dar …
Unde vreau sa ajung? Nu stiu! Cred ca voiam sa le multumesc si pentru ziua de ieri, cand ne-am incalzit cu 2 pahare mici de vin fiert picioarele inghetate. In plus, meritau un post inchinat lor pe blogul asta.

Am fost siropos rau. Am simtit sa nu tin in mine cele pe care le gandesc acum. Multumesc grupului Moeciu extins, cel care se va simti, incat sa nu fiu nevoit sa transform articolul in acatist.

Intimităţile publice de Vineri – Ediţia a Doua

Iata ca am ajuns din nou la Intimitatile noastre publice de Vineri. Trebuie sa va spun ca am ales melodiile de vreo 4 zile, dar abia acum inainte de a incepe sa scrie le-am ascultat pe toate la rand. Inca am pielea de gaina, iar la una mai aveam putin si cadeam in emotii mai puternice.

Va propun 5 piese. Pentru unii s-ar putea sa nu fie foarte cunoscute, dar pentru cei apropiati mie sigur sunt pentru ca le-au capatat cumva de la mine. Daca nu am facut asta, probabil le-am batut capul cu emotiile mele.

1. Cat Stevens – Father and Son. Pe Cat Stevens l-am descoperit abia dupa ce am vazut „Harold si Maude”. Tot filmul se bazeaza pe piesele lui, iar astazi m-am limitat la aceasta. De ce? As fi putut sa va vorbesc de melodii mai vesele, dar am simtit pentru Father and Son. Va veti da seama de ce.

2. Serge Gainsbourg – Dieu fumeur de Havanes. Am ascultat bucata asta zile la rand. Nu m-am plictisit nici astazi de ea. Gainsbourg mi-a intrat in casa si in suflet intr-un ritm nebunesc. Un om urat, vulgar aproape, dar care a avut puterea sa scoate asemenea piese…Atat de nepotrivit ar parea Gainsbourg unei femei frumoase, dar cand statea intins pentru fotografi impreuna cu Jane Birkin, reuseau sa para o unitate perfecta. Se certau, iar Jane sarea in Sena. Apoi iesea, Serge era sus. Mergeau imbratisati acasa si isi continuau viata. Apoi a aparut creatia lor: Charlotte Gainsbourg, careia obisnuiesc sa-i spun copilul divin. Povestea-i lunga dragii mosului si merita aprofundata.

3. Caetano Veloso – Os Argonautas. Liniste, scurgere, navigare lina la drum de seara de vara. Versurile merg perfect cu starea transmisa. Chiar daca nu inteleg toata piesa. pot sa extrag din ea niste stari minunate. Divin…divin.

4. Gandul Matei – Lora. Oricat de infect a fost Adrian Paunescu el are momentele lui de genialitate pe care mi-e imposibil sa i le contest. Textul acestei piese e unul din acele momente (pe langa Iarna de metal in Bucuresti si altele). Iar peste el a venit Gandul Matei cu un sunet extraordinar si cu o atmosfera de tristete ironica. Tristete pura.

5. Joao Gilberto & Stan Getz – Corcovado. Ultima piesa a Intimitatilor de astazi este si cea mai speciala. Am descoperit-o prin copilarie intr-o telenovela braziliana si desi nu e deloc potrivita pentru anotimpul asta, pentru zapada de afara, ma duce cu gandul spre o plaja prea calda, o terasa pe care bate vantul si o limonada in miez de zi. Un moment in timp cand vrei sa ramai ancorat in clipa aceea.

Acestea au fost Intimitatile publice de Vineri. Va transmit acelasi mesaj ca si vinerea trecuta: sper ca macar una din piese sa va provoace o emotie puternica, un fior, o ridicare din rutina. Fie sa va inspire si sa ajungeti sa evoluati prin ele, macar un pic.
Piesele se consuma incet si in prezenta unei cafele sau a unei ciocolate.