Ce vei alege?

Pe patul de moarte, legenda ciclismului, francezul Jacques Anquetil, de cinci ori câştigător al Turului Franţei, l-a avut alături pentru câteva momente pe marele său rival, Raymond Poulidor. Ani la rând  s-au bătut pe culmile Franţei. Poulidor a sosit mereu al doilea. De la el, francezii au creat un nou concept, o nouă modalitate de a numi defetismul sau pur şi simplu ratarea: poulidorism. Cei doi nu s-au suportat în timpul vieţii. Poulidor spunea că prefera să nu stea aproape de Anquetil. Ei bine, la bătrâneţe, cei doi au ajuns în aceeaşi cameră, dar Anquetil se pregătea să piardă lupta cu viaţa. Bătrânul Jacques a avut însă timp să fie poet, aşa cum nu era pe bicicletă, unde devenise faimos pentru regularitatea sa. În acea lună rece de noiembrie 1987, i-a spus lui Raymond:

„Cancerul ăsta e atât de dureros, încât e ca şi cum m-aş căţăra pe Puy de Dome toată ziua, în fiecare oră, în fiecare minut. Prietenul meu, iar vei sosi al doilea, după mine”

De ce am ţinut să fac întroducerea asta? Pentru că vreau să vorbesc un pic plecând de la ideea de poulidorism. De la ideea locului doi. Povestea e că Raymond nu şi-a dorit niciodată victoria. Sau cel puţin aşa spune el. Poate că la un moment dat s-a obişnuit. Eternul loc doi. Cel mai frumos dintre învinşi.

Aşa ajungi şi în unele momente din viaţă. Ajungi să fii Poulidor şi să-ţi accepţi condiţia de etern loc secund. Are şi avantaje, fără îndoială. Ca şi în povestea noastră, unde Poulidor era iubit de francezi, aşa şi în realitate. Chiar dacă nu câştigi, ajungi să fii apreciat mai mult atunci când soseşti pe locul doi.

Locul doi e o înfrângere. Oricum ai privi-o, asta e. Nu ai cum să schimbi situaţia. Poţi doar să te mai lupţi puţin, ca în anumite „curse” să fii primul. Poate nu vei câştiga „Turul Franţei”, dar o cursă de o zi poate fi accesibilă. Locul doi nu e o victorie. Spun o banalitate. Îl accepţi aşa cum accepţi fiecare înfrângere. Ca să poţi merge mai departe. Ca să îţi poţi spune ţie: data viitoare o să fie mai bine.

În viaţă ajungi să îţi priveşti prietenii de la „înălţimea” locului secund. Chiar dacă pe moment realitatea te poate contrazice, îţi poate da impresia că eşti în fruntea cursei, viitorul te va schimba. Din plutonul care aşteaptă să apară, să fie întâlnit, vor evada unii şi îţi vor fura locul întâi. Poziţia de frunte e doar un moment în viaţă. Ştii că nu vei rezista acolo. Când junii vor începe să erupă, spaţiul tău de respiraţie se va limita. Vei fi nevoit să te joci pe un teren mult mai redus. Întâlnirile vor deveni mai rare, poate mai scurte. Telefoanele la orice oră din zi sau noapte vor dispărea. Discuţiile vor fi la fel de plăcute, spectatorii te vor aclama. Profunzimea va rămâne, doar forma se va dilua. Te vei întreba sau te vei convinge că locul secund e la fel de bun ca primul loc. Că e mai simplu aşa. Că … măcar nu ai terminat în pluton, anonim.

Te aşteaptă locul secund. Vei privi din depărtare vieţile prietenilor tăi. Totul va avea un curs. Ca apa, va curge într-o singură direcţie, pe traseul cel mai scurt. Oamenii care îţi sunt apropiaţi vor rămâne acolo, doar că tu nu vei mai avea poziţia primă. Nu… Vei termina la mică distanţă, epuizat, pe locul secund sau poate mai adânc, în primul grup de atacanţi. Pentru ei vei însemna mult, dar tu nu vei fi niciodată complet.

Te lupţi între două teorii de viaţă. Pe de o parte eşti un Poulidor. Îţi spui, aşa cum spunea bătrânul Raymond… „Mă gândeam mereu că ceea ce mi se întâmplă e destul de frumos deja. Nu mă gândeam la victorie. Niciodată, absolut niciodată nu m-am trezit dimineaţa cu gândul la victorie”.

Dar nu uita de cele spuse de Senna, pilotul de Formula 1: „Dacă nu foloseşti un spaţiu de depăşire, atunci când el este disponibil, nu eşti un pilot de curse”.

Te-ai ghidat o perioadă după ultima frază. Ai fost un pilot de curse. Ai destabilizat puţin ceva teritorii de care nu ai fi îndrăznit altădată să te apropii. Ai depăşit, ai accelerat, dar ai fost oprit rapid. Cauciucurile ţi se uzaseră. Sau cel puţin aşa ţi s-a spus. Comisarii ţi-au luat mâna şi au dat-o deoparte. Ce ai câştigat? Ai câştigat doar dacă devii un Poulidor. Doar aşa poţi să te bucuri de victoria locului secund. Altfel … te vei înfuria, ve protesta. Te vei urca în maşină şi vei forţa la maximum. Şi poate la primul viraj vei ieşi în decor şi cariera ţi se va termina.

Ai de ales. O viaţă de Poulidor sau o cursă eternă ca Senna. Poulidor încă trăieşte…

Vei fi un Poulidor. Asta simţi acum. Îţi va cânta în minte mereu „Cheers Darlin” de la Damien Rice. La nunţile ce vor veni vei bea paharul de vin într-un colţ, zâmbitor. Vei fi bucuros pentru cei victorioşi, vei fi bucuros că acea „cursă” a găsit un învingător meritoriu. Dar tu vei fi locul secund. Nu va fi o bucurie completă. Căci fiecare evadat din pluton ce va dori să ajungă pe primul loc va fi o mică ameninţare pentru tine, chiar dacă tu joci pentru locul doi.

Vei zâmbi, vei închina paharul de vin şi vei trece mai departe. Va merita? Eşti încă tânăr. Nu ştii.

Aştepţi cursa în care tu vei fi învingătorul clar. Cursa ce te va aştepta mereu la start. Cursa ce va dori să fie câştigată de tine.

Pentru că pentru toţi există curse şi curse. În majoritatea cazurilor suntem nişte Poulidori. Dar ne rugăm toată viaţa să fim Anquetil…pentru o singură cursă. 

Fluid

Viaţa te învaţă că nu primeşti de prea multe ori ceea ce îţi doreşti. Viaţa te învaţă în general lucruri banale, dar pe care ai tendinţa de a le uita. Cu cât e mai uşor un lucru, cu atât mai rapid se ridică în aer. Iar atunci trebuie să-ţi aminteşti de el şi să tragi de corzi, să-l aduci lângă tine, la câţiva centimetri deasupra pământului.

Iar când nu primeşti ai două soluţii, din care una va dispărea în timp: o vagă disperare şi apoi resemnarea. Cu disperarea e uşor. Ea trece. Dai un pumn în perete, mai spargi un telefon mobil şi, în general, bei cantităţi impresionante de bere pentru a-ţi face viaţa mai uşoară. Resemnarea. Eh, ea e o lecţie care se învaţă. Pentru ea am inventat cuvinte complexe.

Să luăm câteva exemple: „c’est la vie”, „Viaţa merge mai departe”, „No pain, no gain”, „Asta e”. Nişte banalităţi monstruoase, nişte expresii goale de conţinut semantic la început. Le umplem noi cu sens. Viaţa merge mai departe. Ce dracu să zici altceva? Viaţa merge mai departe nu înseamnă împăcare şi zen în suflet. Nu. Înseamnă că te-ai resemnat, că ai acceptat înfrângerea. Pentru orice înfrângere am inventat expresii care să ne facă să ne simţim mai bine, care să ne spună că am luptat corect, că am fost învinşi de soartă. Vanghelie ar zice…”soarta mea a fost hotărâtă de destin”.

De multe ori îţi vine să renunţi. De fapt hai să nu mă mai adresez unei entităţi imaginare. De multe ori aş vrea să renunţ. Habar n-am cum să fac asta. Ceva în mine m-a oprit mereu din renunţarea asta. Îmi spunea că am o misiune. Că nu pot abandona lupta când ea nu a început.

Ne motivăm şi ne facem să ne simţim mai bine, dar de fapt suntem loviţi rău de tot. Şi ne construim expresii care să ne ajute. Un neam de loseri proşti care şi-au creat cârje. Prin limbaj mergem mai departe. Ascultăm apoi piese care să ne ajute.

Ştim că trebuie să învăţăm din înfrângeri şi să primim victoriile cu umilinţă. Dar de ce nimeni nu ne spune să învăţăm din victorii şi să primim înfrângerile cu furie. Căci aşa ar trebui să facem. De ce să ne trăim vieţile ca nişte eterni Poulidori? Pentru că orice înfrângere trebuie explicată şi nimic nu trebuie lăsat în mâna lui „asta e”. Asta e spune despre noi că suntem atât de proşti încât nu putem explica un lucru simplu. Asta e este închiderea minţii noastre.

Eu ştiu de ce am pierdut ce am pierdut de-a lungul timpului. Cu toate astea, am avut mereu tendinţa de a spune la început „asta e” sau „hai că alţii o duc mai rău şi viaţa merge mai departe”.

Viaţa merge mai departe. E o axioma. Dar cum merge? Ce am câştigat şi ce am pierdut? Sunt mai bun sau mai rău?

Mi-e dor să învăţ din victorii.