Wig in a Box

Mai bine nu cititi ce urmeaza.

E ultimul post pe care il scriu de pe laptop-ul meu Dell. E ciudat sa te atasezi discret de un obiect, dar m-a insotit de la venirea mea la Bucuresti. A vazut ce n-au vazut ceilalti, mi-a suportat scriiturile de fiecare data, fara sa zica nimic, fara proteste. A fost un servitor cu caracter. De maine va trece in maini mai bune si mai mici.

4 dimineata si scriu randurile astea si ca sa mai treaca vremea. De la 11 voi avea curs si e incredibil cat de mult vreau sa treaca orele astea. Vreau sa respir printre oameni si sa aud zgomot de fond, discutii fara sens…A inceput de la o vreme sa ma sperie singuratatea serii. Nu noaptea, pentru ca inca mai am o relatie placuta cu ea, dar seara am o mare problema…Pe la 9-10…incep sa ma gandesc la ce voi face in orele urmatoare. Imi programez ori vreo carte, ori niste filme, Olimpiada de Iarna sau pur si simplu niste somn batran si sanatos. Ei…inainte de a face astea mi se face o frica teribila de singuratatea care va veni. Motivele profunde sunt greu de analizat. Am gasit insa acum cateva minute, in timp ce faceam dus, un motiv destul de superficial: nu am credit pe nici un telefon. La ore din astea, cand simt cum singuratatea imi intra in vene, as fi dat un mesaj … nu stiu cui. Probabil as fi aberat pe vreo 3-4 mesaje. Nu as fi asteptat nici un raspuns. As fi vrut doar sa stiu ca randurile acelea au ajuns la cineva. Discutia in gol ma sperie. De asta nu prea vorbesc singur si nu pot sa tin un jurnal clasic. In afara de faptul ca mi se pare pierdere de vreme…nu ma suport. Nu imi pot povesti mie toate cele pe care le am in cap. Daca as intalni o persoana asemanatoare cu mine probabil ca nu as suporta-o.

In timp ce apa era data pe nivelul cel mai fierbinte…m-am sprijinit de perete si am inchis ochii. In cap a inceput sa imi cante „Wig in a box” din soundtrack-ul lui „Hedwig and the angry inch”…

On nights like this, when the world’s a bit amiss and the lights go down across the trailer park…

I get down, I feel had … I feel on the verge of going mad and then it’s time to punch the clock.

Pe langa tot haosul psihic mai vine si cel fizic. O durere la piciorul stang venita de nicaieri si o usturime teribila pe fata. Un barbierit prea rapid la 4 dimineata, aproape riscant si rezultatele sunt dezastruoase. Probabil ca in vreo 10 ore o sa treaca usturimea, dar pana atunci simt furnici intepandu-ma peste tot…

Mi-e frica de noptile cand ma simt singur. Am impresia ca marcheaza o schimbare, o imposibilitate de a mai juca singur. Cand am realizat, pe la 11-12 ani, ca nu mai pot juca fotbal in casa si mai ales singur…am trait o adevarata drama. Lumea exterioara, destul de absenta pentru mine oricum, disparea instantaneu. Eram numai eu, mingea mea verde de cauciuc si caietele pe care simulam campionate intregi. Am mai povestit asta candva…dar schimb unghiul de abordare. Momentul acela cand m-am trezit fara fotbalul din sufragerie…prima mea vaza sparta de un sut prea puternic…ala a fost un soc. M-am simtit ca un fotbalist prea batran, ca un ciclist care nu mai poate da din pedale…ca un tenisman caruia lungul de linie nu-i mai intra ca in tinerete. Mi-am dat seama ca sufrageria era prea mica, iar eu prea mare, prea rapid deja pentru spatiul acela. Am avut o perioada lunga de blocaj. Asa e si cu noptile astea…

Iubesc orele astea, dar mi-e teama sa nu ma trezesc intr-o zi fara ele. Mi-e teama sa nu pot dormi cum trebuie, sa nu pot rezista treaz cum vreau. Mi-e teama de singuratatea noptii pe care o simt pozitiva in continuare. As vrea sa nu intru in categoria melancolicilor ce vad noaptea ca o singuratate oribila.

Stau mai mereu offline pe messenger, dar imi place sa il tin deschis pentru a vedea oameni acolo. Desi nu am o lista prea stufoasa, putinii pe care-i vad imi sunt de ajuns sa ma faca sa constientizez vizual ca nu sunt singur pe baricade. Ei bine…mai sunt rare nopti, cum e si asta, cand nu este absolut nimeni. O are fereastra alba cu care nu ai ce face. Deschizi apoi vreun facebook, doar sa vezi butonul verde aprins, sa apara oameni. Nu, nu o sa vorbesti cu ei, dar ii vrei doar paliativ. Dar pe prima pagina iti apare scris intr-un colt „Nu este nimeni online”. Calugari, sfinti parinti? Aici nu e nimeni…

In camera s-a auzit pentru doua secunde sunetul sperantei. Acel sunet pe care-l fac boxele cand suna telefonul. As fi fost placut impresionat sa primesc vreun semn in dimineata asta, dar a fost o alarma falsa…

Si in nopti ca astea ma gandesc la multe chestii. De exemplu…voi aveti vreun secret suprem, pe care sa nu-l stie si sa nu-l banuiasca nimeni? Sa-l tineti in voi de .. ani buni, dar sa nu puteti sa-l impartasiti nimanui? Ei bine, eu am unul. Da cica de aia se cheama secret, ca sa nu vi-l zic.

Va urma inca un film…se va face 7 si apoi inca un film. Pana cand voi pleca spre facultate. Cine credea ca Rosca va deveni izbavirea mea? See you later, aligator!

Academy Awards 2010 – Pseudo Reviews – An Education

Ca si anul trecut, voi lua fiecare film nominalizat la Oscar si il voi trece prin sita mea. Anul asta misiunea e mai dificila, dat fiind ca sunt 9 filme. Le voi vedea fara o ordine prestabilita si le voi da verdicte fara valoare. Anul trecut mi-a placut „Milk”, dar a castigat „Slumdog Millionaire”. Anul asta va castiga „Avatar”, la care nu ma voi uita. Totul pana la „Avatar”…

An Education –  Lone Scherfig

Dupa ce am vazut filmul asta primul instinct a fost sa dau drumul la muzica si sa ascult pana la capat, in liniste, o melodie de Jacques Brel.

Este primul film din cele noua nominalizate la Oscar pe care il vad, dar deja a intrat serios in inima mea. Voi spune de pe acum ca sansele lui de a castiga vreun premiu sunt mici, mai ales ca are doar 3 nominalizari (Cel mai bun film, Cea mai buna actrita in rol principal si Cel mai buns scenariu). De altfel, nu cred ca ar merita Oscar-ul, fara sa-l compar cu celelalte filme. Este un film de atmosfera, unul cu invataminte, dar nu are grandoarea necesara. Multe filme proaste au castigat in ultima vreme Oscar-ul. „An education” nu ar intra in categcria asta, dar nici nu cred ca stilul lui britanic, mult prea european pentru Academie, va atrage prea multe voturi.

Am descoperit astazi o actrita tanara si care-mi place teribil. Numele ei poate nu va spune nimic, Carey Mulligan, dar eu o pun de pe acum in aceeasi categorie cu Eva Green. Ma tem insa de faptul ca daca va imbatrani nu va mai avea deloc acelasi farmec. Carey emana tinerete si energie si da putere filmului din primele momente.

Sa va spun cam ce am vazut, fara sa va fac chiar un rezumat. Suburbiile Londrei, o eleva de liceu in pragul facultatii, o familie inchistata, care urmareste binele progeniturii in stilul propriu. Echilibrul initial se termina in jurul coordonatelor acestea. Totul se da peste cap atunci cand pe strada trece un Brisol rosu, la volanul caruia e un dandy ce se invarte in cercurile inalte si goale de spirit ale capitalei. Inceputul filmului emana ceea ce spuneam mai sus: o energie care te face sa zambesti, sa ramai blocat minute in sir pentru ca totul e ca intr-o poveste romantica prea frumoasa. Cumva, totul e mai presus de povestea tipica hollywoodiana. Ai vrea sa te intorci in timp, sa traiesti in Anglia anilor `60 doar pentru a simti atmosfera filmului pe propria piele. Aici e un mic paradox. Personajul principal, Jenny, eleva model, pasionata de violoncel si cu un viitor sigur la Oxford unde va studia literatura uraste tara in care traieste. Viseaza sa se mute la Paris, sa asculte Jacques Brel si sa uite engleza. Tot ce se intampla in jurul ei este doar un moment pe care trebuie sa-l depaseasca.

Va puteti imagina ca se indragosteste de David, cel cu Bristol-ul. Energia vibranta a filmului continua, dar din tineretea initiala, ia o turnura matura, odata cu intrarea lui Jenny in cercul lui David. Discutii goale de continut si importanta acordata hainelor si revistelor acopera tineretea fetei. David e un escroc tipic. Se ocupa cu imobiliare, dar are multa imaginatie. Nu cumpara si vinde cum face toata lumea. Are stilul lui propriu, dar va voi lasa pe voi sa descoperiti. Ritmul filmului e, in mintea mea, nebunesc. Evolutia lui Jenny, de la adolescenta fara machiaj si in uniforma, pana la primele straturi de machiaj, la rochiile scumpe cumparate din Chelsea e fulminanta. Daca inceputul e vesel si de-a dreptul idilic, continuarea iti lasa un gust amarui si o frica pentru continuarea filmului. Unde se va opri aceasta poveste de vis? Nu aree cum sa se termine bine, lucrul asta e evident. Nu te poti astepta ca filmul sa mearga liniar. E impotriva oricarei logici. Evident, punctul culminant isi atinge tristetea odata cu descoperirea unor lucruri de catre Jenny. Era logic ca David trebuie sa ascunda ceva. Lucrul asta se poate vedea inca de la prima lor intalnire, dar printr-o simetrie bine ascunsa, e aratat abia spre finalul filmului.

In definitiv, „An education” se bazeaza pe imagini simetrice sau dihotomice. Fara sa fiu un specialist intr-ale tehnicii cinematografice, incerc sa analizez un film din prisma mesajului. 3 tablouri mi-au atras  atentia. Jenny scolarita ingenua – Jenny cea din societatea inalta si goala, care aduce aminte de Audrey Hepburn, caricatura a elegantei celei ce lua micul dejun la Tiffany’s – Jenny cea care coboara din imparatie si redevine scolarita, iar apoi studenta, numai ca de data aceasta ramane cu un bagaj de experienta extraordinar. Desi finalul ramane pseudo-deschis, putem sa ne dam seama cat a castigat Jenny din povestea trista cu David. Cand unul din colegii de la Oxford o invita la Paris, se preface doritoare si surprinsa, ca si cum nu ar mai fi fost niciodata acolo. Intr-un fel…mi-a amintit de o prostituata ce incearca sa para imatura in pat, desi ea stapaneste orice truc sexual.

De fapt, ce mesaje mi-a transmis filmul asta? In spatele curgerii rapide si fluide a actiunii, raman cateva lucruri esentiale.

E clar ca in prim plan se situeaza povestea lui Jenny. Aici avem parte de lupta dintre educatia clasica, dintre drumul normal prin viata si scurtatura prin intermediul unei himere. Jenny alterneaza intre eleva studioasa si apreciata de toata lumea si rebela de 17 ani ce crede ca a gasit o cale mai buna de a se descurca in viata…Sfaturile profesorilor sunt ignorate, iar parintii sunt marionete, incapabili sa inteleaga viata pentru ca ei nu au avut parte de asa ceva.

A doua problema este cea a familiei. Parintii fetei sunt izolati in suburbii, fac parte din clasa de mijloc, fara pretentii intelectuale. Intr-un mod stupid ei ii doresc binele fetei. Daca initial … educatia este cea mai imortanta, astfel incat mersul la un concert este tabu, odata cu aparitia lui David si a mirajului unei lumi din care ei nu fac parte, opiniile li se schimba. Sunt fascinati de charisma dandy-ului, uita de educatia stricta pe care au dat multi bani si gasesc ca o casatorie ar fi excelenta pentru fata lor. Binele vazut de ei e unul al vietii linistite cu orice pret. Nu se gandesc prea mult la fericire. Simplitatea lor e brutala. Din pacate mi-au amintit atat de mult de multi parinti din jurul meu. Nu si ai mei, dar unii dintre cititori se vor simti…E pacat ca abia la final parintii isi dau seama care era drumul cel mai bun. Sfaturile lor sunt … contextuale si triste.

A treia idee care mi-a atras atentia e de fapt una care contine mai multe coordonate. O fraza spusa de Jenny rezuma toate acestea:

„Studying is hard and boring. Teaching is hard and boring. So what you’re telling me is to be bored, and  then bored and finally bored again for the rest of my life. This whole stupid country is bored, there’s no life in it, or colour, or fun. My choice is to do something hard and boring or to marry my … jew and go to Paris and Rome and listen to jazz and read and eat good food in nice restaurants and have fun.

It’s not enough to educate us anymore Ms Walters. You’ve got to tell us why you’re doing it.”

Mai intai e problema Marii Britanii si a plictiselii ei. De la inceput Jenny isi spune preferinta. Ea doreste Franta, viata, muzica buna. Apoi vine ideea enuntata mai sus. Alternativa grea sau cea aparent simpla? Iar in final, ideea care mi-a ramas in cap pentru mult timp de acum incolo, de ce educa scoala? Excelent spus intr-o fraza aparent banala. Cei care sunt acum in scoala, oriunde ar fi ei: Romania, Regat, Franta sau Japonia, trebuie sa inteleaga de ce se duc zilnic acolo, de ce primesc informatiile acelea. Desi „An education” trateaza anii `60, problema a ramas la fel de actuala si astazi. Intr-o epoca rapida si plina de mijloace de educare … de acasa … trebuie sa intelegem de ce mai avem nevoie de scoala. De ce primim informatii care ni se par terne si fara sens in evolutia noastra? Trebuie sa primim explicatii, mai mult ca niciodata. Pasam responsabilitatea, dar cine are curajul sa o imbratiseze ne va face si pe noi mai responsabili.

Am divagat si oricum am lungit prea mult pseudo-recenzia asta. „An education” nu va lua Oscar-ul, dar in sufletul meu va ramane. E primul film de la regizoarea daneza Lone Scherfig pe care il vad si deja sunt impresionat. Va recomand sa-l vedeti, sa il intelegeti si sa-mi aduceti adaugiri.

Acum ma voi scuza si ma voi pozitiona pentru a vedea „The Hurt Locker”. Am inceput cu stacheta ridicata destul de sus, dar sunt sigur ca vor fi si dezamagiri pe parcurs.

Good night and good luck.

Rândurile de mai jos sunt eu

Camera mea e o bucata din mine. Modul in care citesc ma caracterizeaza. Muzica care-mi umple cei patru pereti e o bucatica din sufletul meu. M-am trezit acum 20 de minute dintr-un somn ciudat, pe latul patului, cu cartea pe cap. Am privit in jurul meu si mi-am dat seama ca bucata asta de camera e mai aproape de mine decat as vrea eu sa imi imaginez.

Deasupra fetei aveam “Sarutari de cinema” si am adormit cu ea pe nas dintr-un motiv foarte simplu. Mirosea extraordinar. Chiar ma temeam la prima pagina ca pana la finalul cartii s-ar putea sa ma indragostesc, asa ca am decis sa o iau intr-un ritm nebunesc, sa o termin cat mai am timp, pana cand nu-mi mai vine iar si iar sa o miros. E extraordinar cum o carte ascunsa intr-o geanta de femeie poate sa se imbibe atat de bine cu parfum. Imi aduce aminte de o scrisoare medievala, de parca ar fi fost o editie invelita in piele a unui roman de Balzac deasupra caruia, dintr-o sticla cu burduf, s-a aruncat parfum cu mirosuri puternice.

De cateva zile am revenit la obiceiul de a nu-mi face patul si de a dormi de-a latul lui. Nu e deloc relaxant, mai ales ca ma afund cu spatele in saltea, cu fundul ma lovesc de lemnul de sub ea, iar picioarele-mi atarna afara. Stau ca un spanzurat, dar nu in pozitia cea buna. E mult mai lejer asa. Ma trezesc si dintr-o singura miscare pot sa trec in pozitia de citit sau de urmarit filme. De altfel pe noptiera ma asteapta destul de multe. La obiceiuri proaste capatate in ultima vreme se incadreaza si incepeterea mai multor carti deodata. Initial am pornit la drum cu “Tour de France” de la Julian Barnes, dar m-am oprit pentru ca povestea asa frumos de Jacques Brel si de Georges Brassens incat a trebuit sa imi downloadez … pardon cumpar … integrala J.B si cea G.B. Abia dupa ce le-am avut pe amandoua pe calculator am pornit in urmarirea urmatorului capitol, doar cand vocea lui Brel imi plangea, iar Brassens vorbea ca un prieten vechi si batran, ca un bunic francez pe care niciodata nu l-am avut. Pe langa asta am capatat si “Mercur” de la Amelie Nothomb. Era prima mea carte de la belgianca si voiam sa o mananc rapid. De mai multi ani ma atrage Nothomb pentru ca era foarte prezenta la biblioteca, o vedeai fara sa vrei. Lumea din jurul meu imi vorbea de cartile ei, dar o anumita decenta m-a oprit. Asa cum nu am sarit asupra lui Coelho, am lasat-o si pe Amelie deoparte o perioada. Intamplarea face sa dau peste ea intr-o biblioteca de sub masa si sa iau cartea asta. Nu a avut nimic spectaculos. Din punct de vedere calitativ nu exceleaza printr-o greutate extraordinara, dar e o carte calda, pentru noptile de iarna cand stai la lumina mobilului pentru a citi-o. E o cartitica de o noapte care mi-a adus aminte de “Magicianul”, versiunea mai putin spectaculoasa. Logic ar fi fost sa ma fi intors la calatoria mea prin Franta alaturi de Julian, dar l-am tradat pentru Eric Fottorino si cartea plina de parfum, primita azi in urma unui schimb mafiot in fata shaormeriei Jenin. Am dat o padure norvegiana pentru un sarut de cinema. Cu ea o sa marsez pana la capat si sper ca la finalul noptii acesteia sa o fi terminat. Dar nu numai cartile pe care le citesc conteaza, ci si cele care asteapta la rand pe cele doua noptiere. Am reusit sa le umplu fara sa imi dau seama. In stanga sta tovarasul Cehov si plictiselile lui teatrale, sub care e “Leon Africanul”, un prieten inceput si uitat de peste un an, desi m-a fascinat. In dreapta recolta e mai bogata.  Aseara s-a mutat acolo Jean-Claude Kauffman si “Sociologia sanilor goi”…sub el sta Julian Barnes, apoi vine un SF de zile negre, “Zanzibar” si ultimul pe lista asteapta Huxley. Nu stiu cand o sa ma apuc sa ma reintorc in lumea noua.

Langa pat e un scaun pe care il folosesc si ca masa, chiar in acest moment, sau pe postul lui original. E incomod si fundul doare teribil cand stai prea mult pe el, de asta nici nu obisnuiesc sa pierd prea multa vreme pe la birou.

Covorul e murdar de urme de crema de pantofi ce a ajuns prin cele mai ciudate locuri. Am talentul de a imi da pantofii excesiv de mult si de des cu crema, asadar covorul verde incepe sa ia nuante cu picatele. Langa bucata de pat din dreapta e o masina de scris parasita si pe care se depune praful. Cateodata o mai mut doar pentru a face exercitii la brate cu ea. Langa ea si dulap e cazuta telecomanda televizorului. Pe partea opusa simetrica stau pantofii de iarna, o flanea aruncata, pastrata pentru momentele nocturne cand ma duc in balcon pentru o tigara. O cutie de la imprimanta sta ascunsa dupa dulap, iar valiza e mereu pregatita acolo.

In mijlocul camerei e poseta mea masculina pe care o iau peste tot cu mine, indiferent unde m-as duce. Doua prelungitoare si 6 prize ocupate in totalitate. De fiecare data cand ma uit intr-acolo partea mea obsedata de curatenie se supara. Ma deranjeaza cablurile teribil si daca as aprecia o inventie, aceea ar fi curentul wireless. Sa nu ai nevoie de nici un fir, dar sa nu depinzi de baterii care se consuma si apoi trebuie reincarcate prin fire.

Iar apoi biroul care ma reintregeste. Laptopul DELL care isi traieste ultimele zile in casa mea, dar pe care sper sa nu-l trimit in exil ci sa-l pastrez in cartier si in familie. Din el se aude Jacques Brel cantand in flamanda Ne Me quitte pas. Cum ii spuneam si lui Teo…suna foarte monumental si morbid, mai mult decat teribil de trist si romantic, asa cum e varianta originala. Televizorul e deschis, dar foloseste pe post de monitor secund pentru laptop. Am “Miller’s Crossing” pe el de vreo 4 ore, dar m-am oprit la minutul 35 si m-am apucat de citit. Uneori ma gandesc ca ar fi fost mai bine sa-mi placa doar una din activitatile astea. E enervant sa te opresti din filme pentru carti si invers. Langa laptop e agenda mea de filme si carti. De 4 ani trec acolo fiecare film sau carte ce intra in mine. Am strans aproape 1000 de filme. Pana la finalul vietii mi-ar placea sa ajung macar la 10000. Printre putinele motive care ma fac sa vreau sa prind pensia e timpul liber, lipsit de responsabilitate. Sunt un mare fan al pierderii vremii intr-un mod folositor si acum, dar atunci asta ar putea fi singura mea ratiune de a trai. Mi-as cumpara un ecran urias pe care l-as monta in sufrageria ce ar fi inconjurata de carti. Mi-as pune un fotoliu destul de relaxant pentru durerile mele de sale, as avea laptele la rece, adus de o servitoare si pipa din care as trage vinovat, gandindu-ma ca ma las fara vlaga.

In centrul biroul e singurul spatiu liber. Apoi urmeaza cana de ceai…sticla de lapte consumate si un mp3 lasat aruncat pe acolo. Farfuria in care mi-am mancat pizza zilnica asteapta sa fie dusa spre bucatarie, iar sub ea sunt foile pe care am scris la “Ten Years Gone – Turn Me Off”. Doua mobile stand degeaba (imi cer scuze Vladimir ca nu iti pot raspunde la mesaj), o noua agenda in care am trecute invingatorii de la festivalurile de film, iar de la o vreme o folosesc pentru a trece in ea pasaje din carti care ma atrag. Un ceas, un pachet de Chesterfield albastru cu o bricheta rosie.

Jaluzelele imi stau tot timpul inchise, iar temperatura e de vreo 25 de grade. In seara asta ma simt tare intim cu camera asta, mai ales cand ma gandesc ca o sa las muzica in surdina, o sa pun un prosop deasupra ecranului pentru a nu bate lumina. Imi voi pune pe cap acoperitoarea de urechi (nu stiu cum se cheama exact) prin care imi voi baga mobilul cu lanterna si voi continua sa citesc pana tarziu in noapte.

Noapte buna sa aveti in camerele voastre. Cu evidente probleme de acord, randurile de mai sus am fost eu.

Asta nu e o poveste despre un ciclist – Partea a II a

Intins intr-o camera inchiriata, cu radio-ul deschis, privea tavanul ce nu ducea catre nicaieri. In difuzoare se aude „Sta passando novembre”. Acum 5 ani a fost ultima oara cand a cantat melodia pe ascensiune. A uitat-o incet. A devenit gregar. A primit raspunsul rapid. N-a reusit sa duca niciodata o etapa de Tur pana la capat. A ajuns pana la 100 de metri inainte de sosire. A fortat, a avut initiativa, a ajutat lider dupa lider, iar 3 din ultimele 4 victorii sunt obtinute si datorita lui. A devenit mai fricos. Nu se mai da la o parte din calea responsabilitatilor de echipa, nu mai face totul de capul lui. Nu-si mai exprima sentimentele si gesturile fara sa ceara voie. Anxietatea s-a depus rapid. In lumea pedalelor e un om apreciat, privit cu respect oriunde apare. Este un om spectacol pentru ei, dar nimeni nu poate sa inteleaga suferinta etapelor ratate cu cateva sute de metri inainte. Mainile ridicate in semn de bucurie pentru coechipieri ascund lacrimile pe care nu si le-a permis niciodata. Lesinuri, plimbari pe langa bicicleta, impingerea de catre alti coechipieri. A acceptat toate astea, dar pana la plans. I se spunea ca pedaleaza bine, ca are o calcatura profunda, ca e spectaculos. Pacat ca toate astea nu au dus la final. A castigat destule alte curse, dar niciodata cea dorita…

5 ani de sudoare si muschi deblocati la masaj. 5 ani de mizerie si scarba. Se uita de multe ori in oglinda si se intreaba daca a meritat sa-si dea anii. Putea sa renunte, sa treaca in alt domeniu. N-a invatat niciodata sa isi exprime sentimentele, iar cei 100 de metri a fost cea mai apropiata distanta de afectivitatea de care avea nevoie. Ar fi putut sa-si arunce bicicleta pana acolo, dar n-a fost niciodata in stare.

Niciodata…

Vor mai urma ani in care isi va face munca intr-un mod disciplinat. Va incerca mereu sa gaseasca acea cale spre ultima linie a etapei. S-ar putea sa dispara fara sa o poata gasi, dar…

Se uita la coatele lui julite. Acum 3 zile a cazut pe coborare. Credeau ca s-a terminat Turul pentru el, dar a coborat cu bratul inrosit de sange, cu pielea strangandu-se sub sangele coagulat. Au meritat toate ranile anilor petrecuti deasupra pedalelor? A meritat sa ajute? Nu are cum sa spuna nu. I-a placut sa se uite la cei care castigau. Atunci cand putea ajunge intreg pana sus, intr-un grup linistit…se ascundea printre jurnalisti si suporteri si urmarea festivitatea de premiere. Le urmarea succesele cu bucurie. Nu simtea ca sunt ale lui, dar vedea satisfactia ce era emanata de sus. O imbratisare si o palma peste casca. O multumire la masa. Asta era hrana lui…

II vine in minte acea etapa dureroasa. Ploua la poale, iar sus era zapada de 2-3 centimetri. Organizatorii au hotarat sa nu anuleze etapa. Voiau suferinta si sange. Liderul sau avea 3 minute in spate. Era aproape inghetat, la limita lesinului. In clasamentul general avea 10 minute avans, dar urmau kilometri dupa kilometri de suferinta la limita degeraturii. In fata lor putea sa se produca cea mai dramatica rasturnare de situatie…Ar fi murit probabil. A stat in frigul ala, cu mainile blocate pe ghidon si deshidratat. A indurat zapada care-i cadea pe cap prin gaurile castii. A primit un ziar, dar l-a refuzat. I l-a dat coechipierului. 27 de kilometri de ascensiune intr-o ora jumatate. Ireal…in viscol…au ajuns fara sa isi dea seama la ultima linie…era doar un ceas acolo sus, in mijlocul furtunii de zapada. I-au bagat intr-o camera calda, le-au pus paturi incalzite in prealabil. Nu puteau auzi nimic, nu puteau vorbi. Terminasera pe 2 si pe 3. In spatele lor plutonul o luase in ritm de vacanta montana. Nu a riscat nimic. Doar castigatorul etapei…10 minute in spatele liderului, atat avea de recuperat. Dupa doua ore au reusit sa isi recapete auzul si creierul. 9 minute si 51 de secunde. Se salvasera! La limita mortii…s-au salvat! N-a mai putut dormi 3 nopti amintindu-si imaginile acelea…

Astazi e doar un gregar. Sentimentele n-a invatat sa le duca pana la capat si nici sa primeasca afectiunea de care avea nevoie. Se ascunde printre suporteri si jurnalisti pentru a se uita la fericirea celorlalti.

S-a uitat in oglinda si m-a vazut pe mine…

Asta nu e o poveste despre un ciclist – Partea I

Partea a II a va veni mâine după-amiază

Se urca pe bicicleta cu cateva ore inainte de plecarea in etapa. E tanar si nu are responsabilitati, poate sa zburde linistit. Altii vor avea grija de liderul echipei. Se gandeste sa atace azi, doar ca sa iasa in evidenta in lumea cu pedale. Trebuie sa fie vazut. Vor mai trece cativa ani si poate va fi printre cei mari, lovind cu duritate, inrosindu-si gambele. Zambeste si vorbeste cu ceilalti din pluton. A inceput sa-i placa treaba asta. La juniori totul era atat de individualist. Se ducea de unul singur pe catarari, la sprinturi. A invatat multe, s-a antrenat din plin, chiar daca a avut si cazaturi. Niciodata nu s-a gandit unde va ajunge, ci doar ca voia sa fie mare.

Dupa inceputul etapei sta in fata, intre coechipieri. Soarele trece prea frumos pentru a nu-l scalda. Se va pierde printre lanurile de floarea soarelui, doar pentru a ajunge brusc intre arbusti si brazi. Sa nu lase nici o urma, sa nu fie gasit. Sa se ascunda pe dupa brazi si sa ajunga sus pentru a ridica mainile in aer. Azi va deveni mare.

Au inceput atacurile. Ghidonul se duce spre stanga, trece razant pe langa roata rutierului din fata, ajunge la marginea drumului si se ridica. Pedalele curg fara sa isi dea seama. Schimba angrenajul si isi deschide gura larg. E primul lui moment mare. Trebuie sa fie spectaculos, trebuie sa faca impresie. Ii ajunge pe cei din fata. Sunt 5 si au pus deja 30 de secunde fata de pluton. Adormit si fara chef de a-i urmari. Asa va merge treaba pentru inca vreo 2 ore. Vor fi singuri in fata. Doar o motocicleta a televiziunii si masinile de asistenta ii vor urmari. Se vor scurge intre ei si pluton diferente mari. 5, 10, 15 minute. Nu conteaza pe ajutorul echipei. Stie ca vor trage pentru lider acolo sus. Isi asuma lucrurile asta. In autocar s-a vorbit despre tactica. A cerut voie sa fie scos din angrenajul perfect ce-l va cara sus pe numarul 1. Nu vrea sa fie gregar. E doar o perioada. Va demonstra ce-i poate pielea.

10 kilometri pana la poale. 6 minute, dar in fata celor 5 sunt 16 kilometri de ascensiune dura. Daca nu vor fi buni se vor scufunda pe nerasuflate. Isi vor da duhul la inaltime. E timpul. 2 kilometri pana la poale si iese din grupul de 5. In mintea lui vin imaginile cu atacul lui Pantani din 2003. „Atenzione, atenzione. Scatta Marco Pantani!”. Asa vor striga si pentru el? La reluare va vedea daca si-a indeplinit dorinta. Sa-i strige numele si sa fie entuziasmati de stil. Pedale grele, ca in timpurile de demult. Tineretea se ascunde in angrenajul de Eddy Merckx. Gambele ard, dar asta e doar inceputul. Se va obisnui si va continua intr-un ritm decent. Dupa 6 kilometri drumul se ingusteaza. In fata lui e monstrul acela uman format din zeci si zeci de fani. Nimeni nu stie cine e, dar peste ani vor trebui sa-si spuna: „Am fost acolo, l-am atins…la primul atac, am fost acolo”. Nu se vede nimic. Motocicleta televiziunii a trecut de multa vreme in spate. E prea periculos sa deschida ea drumul. Isi face loc singur. Zecile de mii de palme il ating, simte degete trecand razant, steaguri mangaindu-l. Asta e lumea lui, da…asta e lumea lui. In casca se aude vocea directorului sportiv: „4 minute si 10 secunde fata de grupul tricoului galben”. A pierdut 110 secunde. Sta bine. Urmeaza o panta mai usoara, iar finalul va fi ucigas. Se relaxeaza si incepe sa isi cante in cap melodiile pe care le poarta cu el de fiecare data cand pune mana pe ghidon. La fiecare ascensiune…singur impreuna cu cele 4 melodii. Nu mai aude vacarmul, strigatele, vocea directorului sportiv. Cu 3 kilometri inainte de final se trezeste cu un tipat in ureche: „Un minut, un minut. Forteaza sau asteapta-l pe lider”. Nu accepta sa-l astepte. Se ridica si incearca un forcing. Gambele iau foc. Nu se mai aude muzica. Nu mai poate sa le simta. Nu mai poate forta. Innebuneste aproape stand pe loc. 2 kilometri pana sus si s-a blocat. 20 de secunde. A murit avansul. Nu se uita in spate. Reduce viteza pe cat poate si ii asteapta pe ceilalti. Va incerca sa-l ajute pe lider sau poate sa incerce un ultim forcing daca poate sa scape de crampele acelea chinuitoare. Le aude pedalele intr-un mod ireal. Se ridica pentru a nu pierde ritmul cand vor trece pe langa el. Ramane in coada grupului. Se uita in ochii coechipierului sau. O miscare scurta din cap si intelege. Trebuie sa treaca peste durere. Ataca impreuna. Sta in fata pana cand nu va mai putea, pana cand se va prabusi pe asfalt sau in bratele suporterilor. In ultimul kilometru nu va mai avea insa ajutorul lui. Gardurile vor fi puse intre ei. Trec de ultima borna. Directorul sportiv tipa incontinuu: „5 secunde…10 secunde!!!”. Se blocheaza. Orice vlaga a murit. Sangele nu mai ajunge in picioare. Coechipierul sau se va duce spre castigarea etapei si a Turului. Il depasesc ceilalti. Nu mai poate. Desi e aproape plat nu mai poate roti pedalele. E pe cel mai facil angrenaj, dar totusi nimic nu mai merge. Isi deblocheaza pantofii si se da jos. Se uita si vede: 400 m. Se sprijina de bicicleta si inainteaza…A pierdut cursa in ultimul moment. Va ramane in istoria zilei ca un pseudo-erou. Acel mediocru ce nu a fost in stare sa faca impresie si sa mearga pe bicicleta lui pana la final. 400 de metri facuti in 5 minute. Nu credea ca poate fi atat de greu. 5 minute si 50 de secunde diferenta. Locul 37. Dulcea mediocritate a mijlocului clasamentului. Nimeni nu-l stie acolo.

Dupa o ora, la masaj, se intreba in gand…”Gregar sau lider?”. Nu mai era sigur de viitorul sau. Nu se mai vedea in stare sa isi cante in cap „E mi alzo sui pedali”. S-a hotarat noaptea tarziu…Anul acesta va ramane un gregar. Va face munca de echipa perfecta. Va ajuta pana la epuizare, va sustine la bine si la rau. Il va impinge, se va da jos de pe bicicleta lui, ii va da roata. Tot ce se poate … va oferi. Ratarea lui va fi suportul campionului.

3 dimineata. Spre dimineata va fi recuperarea. La micul dejun va fi aplaudat pentru etapa facuta, dar nu se va putea uita in ochii lor cu aceeasi fericire sigura. Spre deosebire de ei, nu stie ce va fi. O noua etapa de munte. Dura, cu 5 catarari…Nu se va atinge de vreun atac. Insa vor trebui sa stea in fata plutonului sa dicteze ritmul. S-a decis sa fie al treia roata la bicicleta liderului. Ii va fi fata pana va ceda.

Va reusi vreodata sa ii prinda din urma? Sa duca atacul pana la capat? Asa cum pe bicicleta se gandeste uneori daca va reusi sa duca sentimentele pana la capat, sa atace decisiv, sa nu ii fie frica de gambele arzande, de muntele prea ingamfat din fata…Va reusi sa fie un campion care sa zambeasca sincer? Va putea sa se uite in ochii lor fara sa intoarca privirea speriat? Egoismul lui ii va folosi sau il va transforma in munca pentru ajutorarea altora?

Ziua a doua…ziua a treia…etape de munte. A tinut pana la ultima ascensiune. Liderul sau a castigat o etapa din doua. A rezistat de fiecare data pana in ultimii 3 kilometri. S-a taiat brusc fara sa inteleaga de ce. Cata pasiune punea in pedalele acelea, in privirile aruncate in fata, in zambetele aruncate spre munte. Si totusi…niciodata n-a putut ajunge invingator sus. Sentimente si munca…oprite cu 3 kilometri mai devreme. A lesinat dupa ce a trecut linia de sosire. E eroul ziarelor, dar niciodata n-a vrut pozitia asta. N-a vrut sa fie gregarul care-si da sufletul. E doar paliativ. Ranile se ascund mai bine atunci cand pedaleaza cu furie pentru altii. Va termina turul pe 45. Va avea pozitii si mai bune, dar…

Gânduri din nesomn

Am terminat sesiunea. Da, e gata…ca si cum nu ar fi fost. Singurele munci depuse au fost pentru altii, eu m-am menajat. A treia sesiune. Au mai ramas 3. Am ajuns la jumatatea drumului. Deja am trecut de partea plina a paharului, iar cafeaua curge printr-o gaura facuta de timp in coltul de jos.
E liniste si noapte. Stomacul e plin de amestec mexican de legume si de lapte, iar langa mine locuiesc 4 carti. O zi prea plina de mine si de ganduri si parca de prea multa vreme n-am mai avut parte de activitatea asta interioara intensa. Ganduri multe, analize si mult, poate prea mult…Damien Rice.
Sedinte de somn accidentale. 100 de minute de somn e tot ce pot sa duc pana la capat. Ma trezesc si ma mai lupt cu trezia pentru inca vreo 5 ore. Voi adormi apoi pentru alte 100 de minute. Somn prins fara nici o noima. E 4 dimineata. Te culci. E 12 la pranz. Te culci. E 20 seara. Te culci. Nu conteaza cand. Putina odihna pentru ca apoi sa o poti lua de la inceput. Ai nevoie de inceputuri, de curse rapide. Anduranta nu s-a nascut in tine.
Anxietate atat de infricosatoare incat ti-e frica pana si de propria ta frica. Logica nu-si mai face loc printre jaluzelele portocalii. Ti-e frica de propriile maini care par a se strange, par a paraliza, se misca fara voia lor. Nu iti poti gasi pozitia in pat, te dor muschii si oasele. Ti se sting ochii, dar totusi nu poti dormi. Frica generalizata. Inchizi ochii si respiri greu. Inima iti bate prea tare. De unde, de ce? E ziua, e pranz. Te invarti. Faci flotari si abdomene doar ca sa mai treaca timpul. Mai iei o inghititura de lapte. Deschizi televizorul si butonezi dintr-un capat intr-altul. Nimic de interes si oricum nu stai in pozitia buna pentru a te uita la el. Pui Damien Rice si te culci.
Noaptea e momentul in care alternezi. Iti place singur, dar ti-ar placea si cu ceilalti. Nu, nu vizitatori. Pe ei trebuie sa ii intretii la vorba, sa ai grija, sa nu fii egoist. Permanente. Un gand ascuns prin tot deranjul din camera isi doreste permanente. Sa deschizi ochii si sa-i vezi acolo citind sau butond un laptop. Dar cu toate astea nu se intampla nimic. Inchizi ochii si vezi o permanenta a gandurilor zilelor astea. Te ranesti singur, iar fiecare clipire e dureroasa. Ustura si ai vrea sa te stergi, dar nu poti. Astepti sa treaca. Astepti. Ochii care nu se vad se uita, dar ochii care nu vad…ei pot uita? Deschizi. Langa tine stau carti. 20 de centimetri inaltime, 10 centimetri latime. Editura Nemira da faliment asa ca noptiera ti s-a umplut cu doua carti lungi. Zanzibar, SF-ul de zile negre…Daca ne-am saturat de realitate sa cumparam cartile de la Editura Nemira. Vom citi toti SF-uri si am lasa deoparte problemele zilei. Sau Tour de France de la Barnes. Nu puteam sa refuz cartea asta. Titlul mi-a atras atentia prima oara cand am vazut-o pe un raft. M-a dus cu gandul la ciclism, la verile din fata televizorului. Am deschis cartea si pe la pagina 140 am vazut cateva nume care m-au gadilit…Fausto Coppi, Bernard Hinault…
Singuratatea se invata in timp, ca alcoolismul. Spre deosebire de ei, cei ce se simt singuri nu isi pot face o asociatie. Ar fi impotriva principiilor. Eu sunt un singuratic de noapte. In egoismul meu nocturn ma gandesc ca tot ce ma inconjoara se invarte in jurul meu. Blocurile si luminile inchise vegheaza, luna imi ofera lumina numai mie, iar vantul imi trece numai mie pe langa urechi. Rapesc si subjug cartile si filmele. Le tratez cu agresivitate, ca un autocrat african. In fiecare seara alta carte, alt film. Ca monarhul din Swaziland. Asa tineam eu minte. El avea cate o virgina in fiecare noapte.
Ascult o melodie si noaptea se potriveste de minune. Telefonul nu mai suna. Mesajele nu vin. Mi-e dor de Cristina si de mesaje lungi si nocturne. Iau telefonul in mana si citesc mesaje vechi. Le tin asa cum un batran isi tine fotografiile cu zimti aproape. Citesc randuri din trecut. Prezentul se joaca. Cel diurn nu-i rau deloc. In nocturna jucam mai prost. Sau poate doar diferit…
Fara vreun sens sau un punct pe care as vrea sa-l ating, unele cuvinte sunt doar o eliberare. Imi folosesc ca sa nu ma simt complet singur noaptea. Stiu ca voi posta acum, iar pana dimineata nimeni nu va citi. Mai tarziu, vazand stilul…prea putini vor trece de primele randuri. La un punct devine frustranta permanenta nevoia de cititori si confirmari. Altfel nu am cum sa trec mai departe. Uitandu-ma in oglinda scrisului meu, nu pot sa imi dau un raspuns exact. Nu stiu daca e bine sau nu. Iar toate trebuie sa aiba un sens. Fara a fi citite, raman goale.
Si peste toate ramane marea problema de azi, motivul pentru care am ascultat Rice. Iar pe asta…chiar nu stiu cum s-o rezolv.
Sa aveti somn bun, voi ce dormiti la ora asta.

Pe când intram doar amândoi sau Dragostea urbană de la etajul 9

Cu dedicaţiune totuşi,

Ajunsesem la fel de dependent de tine ca de cutiile mele de lapte. Zi de zi imi cumparam cate doua, oprindu-ma doar atunci cand am vazut „Leon”. M-am simtit furat, iar laptele nu a mai avut acelasi gust pentru cateva zile. M-am Gandit apoi ca nu e vina mea si am invatat sa-l iubesc…iar si iar. Desi fiecare capac arata la fel, le descopeream ca pe un cadou de Craciun din copilarie. Rupeam siguranta asa cum faceam si cu firele de la masinile cu telecomanda…Mi-a placut mereu sa am puterea si sa le controlez. Nu suportam sa stau in spatele unui fir…

Dragostea noastra urbana ca intr-o poezie de-a lui Cartarescu. Atat de aglomerat spatiul incat cu greu ne faceam si noi loc, iar saruturile erau terminate prea brusc de un trecator grabit, imbrancindu-ne. Sau ca in acea zi la Piata Romana cand nu puteam sa ne dezlipim, in statia lui 226. Asteptam ultimul autobuz si cand am urcat am realizat ca nu mai aveam portofele si telefoane. Ne-am fi enervat si am fi tipat, dar era atat de frig afara si daca ne raceam…Abia mai puteam ajunge in camera ca sa aprindem betisoare parfumate si sa ne imbatam in miros. Am ramas fara identitate si comunicare cu exteriorul saptamana aia. Pe unde o fi hotul acela, ii multumesc si sper ca a folosit banii cu folos. Sa-si fi facut o placere la fel de mare ca cea pe care am avut-o noi o saptamana. Nimeni nu ne putea contacta si puteam sa ne dam nume false, nu aveam nici o dovada asupra noastra. Dragostea noastra urbana lovindu-se violent si suav de zidurile orasului, lasand in urma scame si bucati de material din hainele noastre. Mancand din gheata de pe ziduri si din zapada de pe jos, stergand noroiul de pe banca din Izvor si umplandu-se de stropi intr-o zi ploioasa. O dragoste intr-un oras murdar e o poveste pe care nu o pot spune asa cum as dori-o…Stiu doar ca nu am gasit un loc mai bun pentru iubire decat Bucurestiul. Ne primeste in mahalale si te lasa fara buzunare. Te sileste sa nu mai comunici cu ceilalti si sa uiti de detaliile vietii zilnice. Jegul e o prezenta atat de constanta incat ajungi sa-l ignori. Iar atunci ne concentram pe iubire. Ce contau doua pete in plus sau in minus…Deschideam cutia de lapte cu termen de expirare nelimitat.

Doua cladiri stand si indurand vantul una langa alta. Un bloc neizolat termic, tremurand la inaltimea lui de 10 etaje si o casa intr-o forma ciudata. Pe langa cladirea trista si inalta, casa era plina de arhitectura, ca o femeie frumoasa langa un barbat. Avea o poveste in micimea ei, inghesuita intre toate cladirile acelea ridicate pentru a o umbri. Nimic din urbanul situatiei nu a putut sa-i stearga din fascinatie, ci tocmai acolo, in mediul acela plin de PFA si geamuri de lemn crapat, isi castiga frumusetea. Pierduta pe dealuri ar fi doar o alta casa, dar isi castiga atentia prin culori si zambete. Daca as putea intra in versurile lui Cartarescu, doar sa te pot trage cu un fir de telefon la inaltimea blocului meu. Sa-l izolez bine si sa fie numai al nostru. 40 de apartamente la dispozitia noastra. Sa locuim o seara la noi, iar apoi sa ne mutam 7 etaje mai jos intr-un apartament batranesc, ce-a pastrat mirosul de pisica, pe o canapea interbelica, inalta si cu paie. Sa ne strofocam sa gasim o lingurita pentru cafeaua noastra intr-o chiuveta plina de vase uitate de ani buni … Sa ne traim dragostea in picioarele goale pe imitatia de marmura din baie, cu un gandac speriat gadilindu-ne pe picioare. Tu sa te sperii si sa aluneci in cada imbracata…sa facem baie asa, cu hainele pe noi…Sa asteptam sa iasa soarele si sa ne uscam afara, pe bulevard, lasand dara de iubire dupa noi. Parul sa ti se usuce cret si sa te uiti nemultumita in vitrinele magazinelor, sa-mi arunci o privire rautacioasa si sa ma acuzi ca te-am scos cu parul ud afara…Dar te-am scos de atatea ori asa. Tu intarziai mereu, iar eu bateam din picior. Ma udam in chiuveta doar ca sa empatizez cu tine si sa nu-ti fie frica sa iesi … Ajungeam la teatru cu parul ud, desi afara nu mai plouase de doua saptamani…

Doua cladiri separate. Daca te uiti de jos vezi toate geamurile care au disparut din blocul nostru, doar la etajul 9 asteptand sa fie daramate…3 ferestre murdare, ca oglinda unui personal spre nicaieri. Ne intalneam in fiecare luni in Gara de Nord si luam primul tren personal. De cand au bagat trenurile spre Otopeni am renuntat la obiceiul asta. Le nimeream prea des si statul la Balotesti devenise deja plictisitor. Am citit impreuna romane erotice de la editura Trei pe banchetele acelea maronii. Iarna era cald si cand nu terminam cartea luam inca un tren din gara unde ajungeam. Mergeam mai departe pana cand ramaneam fara carti, ne ridicam ochii si ne uitam unul la celalt si intelegeam ca e cazul sa fim inapoi in Bucuresti. Trebuia sa ne ascundem in spatele geamurilor murdare unde te adusesem cu o scara pe care o construisem luni la rand. Trebuie sa urci din casa ta mica pana la etajul 9. Ne intorceam in Bucuresti simtindu-ne respiratia in ritmul traverselor. La etajul vagoanelor supraetajate ne gaseam un loc la mijloc si luminile erau aproape inchise. Imi pierdeam simtirile si la Bucuresti aproape ca nu mai voiam sa ma dau jos. Ti-as fi zis sa ne intoarcem cu primul tren pe care-l prindem, dar nu aveam bani de carti…De tigari nu mai zic…Inghesuiti intr-o baie de personal, fumand doua-trei tigari si apoi traind iubirea.

Ne gaseam cele mai scarboase locuri. Nu ne deranjat mirosurile sau gandacii, apa cazand din tavan, ca in acea zi cand ai simtit pe abdomen picaturi din lustra mea. Am aprins lumina si Becul a pocnit, fiind cu 1 centimetru in apa. Primul bec ce a dorit sa fie iceberg. Iar apa s-a scurs doua zile…dupa cateva ore nici nu o mai bagam in seama. Pusesem un lighean ca sa curga acolo, dar in miscarile noastre am reusit sa dam pe jos apa adunata o zi jumatate.

Nu puteam sa intram singuri in casa. Devenise o regula de cand iti construisem scara. Aveam doua incuietori, iar eu aveam cheia de jos, in timp cea de sus era la tine. Apartamentul devenise al nostru pana cand tot blocul sa dispara, rusinat de ideile si de culorile ce se scurgeau pe sub usa. Ne asteptam orice ar fi fost, plecam impreuna si reveneam la fel. Nu ai cum sa eviti rutina, dar poti sa o transformi intr-o placere dorita. Nu imi imaginam lumea cu doar o yala. Credeam ca toate povestile de dragoste au doua chei pe care si le impart cei doi. Un singur exemplar pentru fiecare, fara putinta de a fi copiat. Nici un maestru betiv de la coltul strazii nu ar fi putut sa faca acele chei in dublu exemplar. S-au topit sub noi, corpul ramanand cu doua urme de nichel.

Dragostea noastra urbana ce nu putea sa ramana mereu fara buletin si telefon. Iubim zilnic cateva persoane, le pastram parfumul in mine, ne imbibam de mirosul colectivitatii. Dragostea urbana, sortita esecului si intarzierii, ca un calator ajuns prea tarziu pentru ultimul autobuz si fara bani in buzunar pentru taxi. Dragostea urbana ajunsa ca o masina strivita intre doua camioane ciocnite la 90 de kilometri pe ora, descoperita abia mai tarziu, la cimitirul de masini, de doi paznici alertati de mirosul de putregai imbibat cu parfum de femeie. Dragostea urbana dormind in scoarta de fum dintr-o teava de autobuz.

Dragostea urbana nocturna…dezbracati si ascunsi de jandarmi in fantana de la Unirii, simtindu-ne ca-n Vama…

Azi nu mai inchid usa, iar fantana de la Unirii nu mai are apa in ea. Am spart ialele si am lasat-o intredeschisa. Primaria a decis ca e prea multa risipia, asa ca a ramas niste marmura printre niste masini. Lapte mai beau, dar cutia nu mai are capac. O tai cu foarfecul si nu ma opresc pana nu o termin. Sunt lacom. Au venit si au construit un bloc de 23 de etaje in care ma oglindesc. Departe de mine zilele cand ma vedeam inchizand ochii si afundandu-ma in parul tau.

Dragostea noastra urbana s-a taiat la artera femurala cu o bucata de geam de la apartamentul 27. N-a inceput si nu s-a sfarsit, asa cum randurile acestea sunt doar imaginatia unui locatar al etajului 7. Nu am locuit nicioda
ta mai sus de atat. Sunt randuri scrise cu rol anti-coroziv, desi o tinta au. Ce te faci cand au mai multe?

Sa nu uitati sa va traiti dragostelile urbane. Chiar tusind de la fum si stropiti din cap pana in picioare. Noroiul e mult mai dulce cand devine un sarut.