În mină ca la Operă

Am fost aseara la Opera. Partea de spectacol a fost exceptionala. Am vazut pentru prima oara „La Traviata” si am stat tintuit pe scaun timp de aproape 3 ore (excluzand minunatele pauze de la opera, care au o atmosfera numai a lor). Dupa inceputul asta scurt si pozitiv, va puteti imagina ca urmeaza multe randuri negative, care vor cobi despre cine stie ce problema pe care o creaza capul meu in mintea lui. Nu va inselati!

Daca spectacolul a fost excelent, unii oameni m-au dezamagit. Evident, nu e prima oara cand observ oameni nepotriviti pentru un anumit tip de eveniment, dar de fiecare data raman cu un gust amar. De asemenea, nu ma consider reperul absolut. Sunt un spectator mediocru al unor ocazii exceptionale. Dar…sa incepem cu o chestiune banala, generalizata, care nu are cum sa nu ma scoata din sarite de fiecare data.

Punctualitatea. Am intarziat o singura data la opera si atunci pentru ca a trebuit sa astept pe cineva. Doamna de la intrare ne-a bagat totusi inauntru, desi intentionam sa asteptam pauza si ne-am gasit niste locuri intr-un colt de sala, unde nu am deranjat pe nimeni. Ei bine, ce te faci cand cineva intarzie jumatate de ora, iar tu stai la marginea randului? De asemenea, vorbesc de 4-5 persoane care incearca dupa jumate de ora de spectacol sa-si gaseasca locurile prin intuneric, ridicand in picioare pe toti cei care stau pe rand. Cred ca pana la prima pauza a trebuit sa ma ridic de vreo 3 ori ca sa fac loc unor intarziati care nu au inteles ca dupa inceperea spectacolului iti gasesti loc unde poti si unde nu deranjezi. Profita de bunul simt al celor care nu pot sa le zica nimic, pentru ca singurul gand e sa treaca mai rapid ca sa poti urmari in continuare ce se intampla pe scena…A cui e vina? E simplu sa zici: al celor care intarzie. Dar ei au partea de responsabilitate atunci cand intra in sala. Pana atunci sa zicem ca au avut motive pentru a intarzia. Dar mai intai de toate, doamnele de la intrare incearca sa fie prea dragute si permit intrarea. Ca sa nu se puna rau cu cei care asteapta, prefera sa-i bage inauntru. Ei, dragutismul asta imi provoaca scarba, desi nu sunt cel mai mare fan al regulilor. Uneori insa, merita aplicate cu strictete, iar la opera as vrea teribil sa nu se mai intampla sa intre unu` pe la jumatea spectacolului. Suntem flexibili, stim cu totii. E caracteristica nationala si generalizarea mea e acoperita de constatarile tuturor inaintasilor mei. Regulile sunt facute pentru a le fenta din mers. Romanul gandeste „outside the box” de dinainte de a se inventa expresia „thinking outside the box”. Suntem ca niste iepuri pusi intr-o cutie de carton care se cocoata pentru a iesi afara, o darama, fac orice pentru a iesi din locul ala…

Daca tot vorbeam de flexibilitate, voi aborda acum problema locurilor. Ca si subiectul cu punctualitatea, e surprinzator cat de mult se aseamana uneori publicul de pe stadion cu cel de la opera. Socant? Pentru ca alternez cu cea mai mare placere stadionul cu activitatile culturale am fost confruntat cu aceleasi probleme. De cate ori nu vi s-a intamplat sa incercati sa va duceti la locurile dumneavoastra si sa gasiti acolo un domn/doamna care statea foarte relaxata? Nu suport momentele astea. La stadion e chiar un haos total. Daca incerci sa respecti regulile ti se da in cap. La opera lucrurile acestea sunt putin cizelate, dar tot mai intalnesti pe ici pe colo cate o doamna (nu vreau sa par in vreun fel misogin, dar statistica mi-a aratat ca doamnele fac asta cel mai des) care se aseaza pe un loc care nu i-a fost repartizat. Nu pricep de ce fac asta pentru ca atunci cand iti cumperi bilet vezi care locuri sunt luate si iti alegi singur pozitia in sala. De ce ai crede ca 5 locuri mai la dreapta, unde se vede mai bine scena, ar fi liber? De ce ti-ai mai fi luat bilet intr-un colt obscur daca acolo ar fi fost liber? Abia dupa prima pauza, daca vrei sa largesti regulile, iti cauti un loc pe care l-ai vazut liber in timpul spectacolului…Altfel…

Continuam si voi vorbi de mancare. In doua moduri. Mancarea propriu zisa si bilutele din nas. Inteleg ca scobitul este o activitate foarte placuta, de o incantare hedonica uluitoare, dar pentru 3 ore, fiind la opera, nu te poti opri? De ce trebuie sa astepti inceputul spectacolului intrand in abataj la exploatarea nazala nr. 1? Iar apoi…ca totul sa fie divin…de ce iti duci recolta-n gura? E retoric, draga, nu ma baga in seama…Continua, esti sexy. Cea de-a doua problema e cu mancatul. Exista pauze unde toata lumea poate sa mearga la bufet sa-si manance pachetelul de acasa sau sa cumpere un suc si-un corn de acolo. E obositor un spectacol pentru unii, dureaza mult, dar totusi…De exemplu langa mine erau doi nemti. Nu mai cred in mitul cum ca „vai europenii sunt atat de civilizati” de multa vreme, dar am pretentii de la oameni, fara discriminare. De ce naiba intri in sala de spectacol cu 6 hamburgeri de la McDonalds pe care-i bagi in tine inainte si in pauze? In sala! Sunt exagerat? Se prea poate, dar ca sa va dati seama ca problema mea e destul de extinsa, eu nu suport nici popcorn-ul la cinematograf.

Mai aveam cateva, dar pe parcurs m-am lansat atat de puternic, incat le-am uitat. Va recomand sa nu vorbiti la telefon in timp ce iesiti din sala in pauza pentru ca o sa va pierdeti. Opera nu-i o cladire chiar atat de complicata, dar mi-au trebuit vreo 3 minute pentru a-mi da seama pe unde am venit si cum naiba ajung inapoi in coltul meu de sala…De asemenea, evitati randul 18, locul 54 pentru ca scaunul va fi defunct in curand. Abia mai sta, are o lipsa de burete care incomodeaza, iar bratele ii sunt un pic desprinse. De asemenea, are un cui care iti intra in brat de fiecare data cand te sprijini de partea stanga…Evident, eu uitam asta mereu…

Copii, duceti-va la opera, dar lasati-va mucul acasa.

Ten Years Gone – Turn Me Off – Finalul haotic

Asadar, dupa cum va puteti imagina experimentul meu s-a terminat inainte de termen. Daca ieri simteam o anumita dezamagire, azi ma bucur ca am luat aceasta inteleapta decizie pentru ca ce am descoperit acum 10 minute dupa ce mi-am deschis telefonul a fost un haos total.

Daca unii colegi stiau ca sunt innacesibil in perioada asta si oricum nu s-ar fi ingrijorat extrem de mult, parintii mei nu au avut habar. Mare greseala! Sunt niste stresati absoluti care la primul semn de lipsa de raspuns la telefon incep sa se ingrijoreze si sa o dea in scenarii care mai de care mai abracadabrante. Daca nu anuntati dinainte, experimentul asta nu merita. Poate doar daca sunteti absolut independenti, iar sanatatea mintala si fizica a celorlalti va lasa rece. Sa va spun cam ce s-a intamplat…

Aflu de la mama ca a incercat sa ma sune duminica seara ca sa-mi ureze bafta la examen. Vede ca nu raspund si s-a gandit ca m-am culcat din timp. Incearca si dimineata, dar de unde. Nici atunci nu am raspuns. Ca sa va dati seama de dimensiunea stresului pe care-l au oamenii astia…ganditi-va ca asta se intampla duminica si luni, adica ieri! De ieri pana azi tot iadul s-a dezlantuit. Vreo 5 mesaje ingrijorate de genul: „Deschide telefonul ca innebunesc aici” si alte din astea. Buuun..

Tata m-a sunat se pare mai devreme de duminica si a observat ca am telefonul inchis. El nu e atat de stresat, cat de enervat de situatiile astea. Suna foarte mult si foarte des si te aduce la exasperare. Mesaje si de la el, etc…Ei bine, aflu de la mama ca eu in weekend…stiti unde am fost? Nu, nu am fost in Rahova si Bucuresti citind si invatand pentru examen. Nu, nu! Eu am fost la Iasi! Whoo-aaaa, ar zice Al Pacino. Cum de s-a ajuns la concluzia asta? Se pare ca unul din „scumpii” mei unchi a binevoit sa-i spuna lu’ taica-miu ca m-a vazut la Iasi intr-un magazin. Mama, schizofrenie in stare avansata! Sunt in doua locuri deodata. Intrebarea mea logica a venit: „Ok, daca m-a vazut de ce nu mi-a zis nimic?”. Nimeni nu-mi poate da un raspun la intrebarea asta. „De ce nu m-a batut pe umar?”. Nici la asta nu exista raspuns. Treaba e ca s-a dus minunatul unchi la mine acasa pentru a verifica daca nu sunt acolo. Si ce a gasit el acolo? Un mic Vlad? Nu, nu! O oala de popcorn. Evident, oala e meritul domnului Grigore care a trecut pe acolo, dar unchiul nu avea de unde sa stie asta, asa ca a ramas concluzia ca eu am fost la Iasi in ajun de examen. Ce student jalnic! Primeste bani si nu invata pentru examen! Rusine! Misel! Decapitare! Kill the bastard!

Cake or death? Cake or death?

In momentul cand l-am sunat pe tata, mi-a spus ca nu poate vorbi acum … de ce…de ce…pentru ca schimba viteza! In fine, a venit apoi o explicatie abracadabranta despre viziunea prea-minunatului unchi, care de la o vreme ale capacitati extrasenzoriale, probabil de la cantitatea de alcool etilic pe care o poarta tot timpul in sange.

Bun. Ce am inteles eu din toate astea?

Nu va inchideti telefoanele inainte de a le explica asta parintilor. They will freak out. Si vor ajunge sa se certe intre ei.

In rest, totul a fost minunat, pana in momentul cand nu am mai putut rezista tentatiei de a manca la McDonalds’s. Bine, asta a venit si din cauza lui Vladimir care timp de jumatate de ora a inceput sa-mi vorbeasca despre mancare senzationala de la fast-food-uri si despre ce mai are el in frigider. Minunat, minunat!

Ce mai concluzionez din treaba cu experimentul? Ca tata a avut o criza de bila din cauza mea. Ca unchiu voia sa vina la Bucuresti sa ma…caute! Ca nu am prea mult chef de povestit despre toate lucrurile astea, acum ca am trecut la viteza tastaturii, dar sigur ma voi obisnui in curand. Cred ca in momentul asta am chef de o cutie de lapte (am inceput sa ma comport ca Leon…beau 2 cutii de lapte pe zi), niste pizza facuta la cuptor si o carte cat de cat buna. De altfel am doua carti micute pe noptiera, tocmai potrivite pentru o dupa amiaza prea friguroasa de sesiune.

In final…mi-as dori independenta. Sa pot sa dispar si sa nu las nimic in urma. Sa nu las oameni suferinzi, bolnavi de bila sau ingrijorati. Daca plec pe dupa cortina, sa nu isi dea seama ca un actor lipseste. Viata lor sa mearga mai departe, sa-mi gaseasca un inlocuitor. E singurul lucru pentru care mi-e frica de moarte. E o responsabilitate prea mare pe umeri. E usor sa spui ca mori, dar pana atunci te gandesti ca vei lasa in urma oameni tristi, plangand sau care se vor imbolnavi. La inmormantarea mea, peste vreo 50-60 de ani, mi-ar placea sa fie o orchestra care sa cante „Adios Muchachos” si Gica Petrescu, iar lumea sa se simta bine. Cumva ca-n „PS: I Love You”. Dar viata nu-i ca filmul. Oamenii sufera dupa tine. Si totusi…de ce-i asta un lucru rau? Inseamna ca mai ai pe ce te baza atata vreme cat traiesti.

Zi buna si friguroasa. Stati la caldura si deschideti-va telefoanele. Orice altceva poate sta inchis, dar nu telefonul.
TURN ME OFF.
La final va ofer si piesa care mi-a inspirat titlul sectiunii.

Ghinionul, bunul simţ şi bunăvoinţa – Poveste cu proşti

Din cand in cand vine viata si-mi da o palma, tipandu-mi in ureche: „Baaaa Vlade, esti un mare idiot!”. De obicei asta se intampla cand totul in jurul meu decurge perfect, dupa ce am avut momente placute cu prietenii, dupa ce am fost apreciat si drept urmare am devenit putin mai plin de sine. Va mai amintiti de peripetiile mele din Gara de Nord? Ei bine, astazi poate nu a fost la fel de amuzant, dar a fost inzecit mai dureros.
Totul a inceput cum nu se putea mai bine. Am reusit sa dorm doar doua ore si sa ma trezesc la timp pentru facultate, am mancat un mic dejun exceptional, dupa gusturile mele (felii de paine muiate in ou, apoi prajite), am baut o cana de cafea si am pornit din timp spre facultate. Evident, acolo ma astepta un examen, dar optimismul era in buzunarul meu. Etica se anunta a fi un examen usor, nu neaparat prin usurinta subiectelor, ci prin posibilitatea de a copia. Vorba unui coleg mai mare: „Glumesti, nu? Nimeni n-a invatat vreodata la etica in facultatea asta! Ia cu tine orice material tiparit si iei nota mare”. Surprinzator, pana si traficul a fost minunat, mai ales ca a fost prima oara dupa doua luni jumatate cand am luat 226 in drum spre Universitate, doar ca sa evit frigul de afara. La 8.20 eram acolo, imi gasisem locuri foarte bune, eram incantat! Pentru ca la examen e ca la opera. Trebuie sa stii sa-ti alegi locul potrivit ca sa vezi si spectacolul si subtitrarea, in cazul de fata profesorul si fituicile. Inceputul asta deja va poate plictisi prin cantitatea de optimism pe care o emana. Nu va mai spun ca la examen am avut 50 de foi pe care le tineam sub fund si de pe care copiam atunci cand profesoara, o tabacista inraita, se intorcea spre catedra fumandu-si tigara electronica. La un moment dat chiar a venit langa mine, a vazut foile ce-mi ieseau de sub fund. In momentul ala am reactionat perfect. Am inceput sa scriu ca si cum as sti, scriam fara sa ma uit la nimic, scriam insa…despre orice, numai despre etica nu. Profesoara s-a uitat in foile mele de sub fund, a citit ce aveam eu acolo (fix subiectul dat). Si a stat…si a stat…dar a plecat! Va dati seama ca mai departe examenul s-a desfasurat, vorba poetului, intr-o dulce alandală. Un drum apoi spre opera, 4 bilete cumparate si intoarcerea la Universitate pentru testul partial. Ce s-a intamplat la examen a capatat dimensiuni lejere la partial. Nimeni nu mai avea grija „spectacolului”. Eram atintiti in subtitrari…S-a terminat. Apoi o iesire cu prietenii in Springtime si un drum spre casa. Aici incepe sa se schimbe povestea…
Ajung pe strada mea si realizez un lucru grav. Cheile mele sunt pe birou si nu in geanta. Nimeni nu e de obicei acasa pana pe la 10 noaptea. Sun la usa totusi, intr-un acces de disperare. Renunt si il un pe unul din colegii de apartament, caruia ii cer numarul celorlalte doua colege, pentru ca stiam ca ele au obiceiul de veni si mai devreme. Sun, sun, sun…Nu raspunde nimeni. Il sun inapoi pe Andrei, cel sunat initial si imi spune sa vin la el la munca sa-mi dea cheile. Problema e ca lucreaza la Casa de Pensii Bucuresti, iar asta e langa Mall Vitan. Deja incepeam sa inghet si vezica mea era in plina revolutie, strigand „Libertate, libertate!”. Scosese steagurile fara stema, se pusese in fata tancurilor mele. Agitatie mare!
Din nou in statie. Din nou 385 pana la Unirea. Nu ajung acolo pentru ca vad un 104 in fata si cobor la Natiunile Unite. Ei, cu 104…de la Natiunile Unite pana la Unirea am facut un sfert de ora. Un sfert de ora in care am traversat practic…200 de metri!! Ce e mai interesant se intampla insa in statia din Piata Unirii, unde gloata se urca si ma striveste de un scaun. Si urca, urca…urca. Ca-n reclama cu bate la fereastra. Problema e ca nu se mai opreau, iar eu eram in continuare strivit. V-am mai spus de vezica mea, nu? Acum ajunsese la partea de represiune violenta…
O doamna mi-a atras atentia in 104. Mult spus doamna. Era cu nepoata si tot invoca bunul simt si bunavointa oamenilor pentru a urca mai sus. Cu toata bunavointa posibila, autobuzul a stat 7 minute in statie pentru ca nu se inchideau usile. Nimeni nu a vrut sa coboare, evident. Bunavointa nu se masoara in capacitatea de inghesuire. Discursul „doamnei” a continuat pe tot parcursul calatoriei, indemnandu-ne sa mergem mai la mijloc, desi acolo era aceeasi situatie. Daca nu mai avea unde sa se extinda, ne impingea pe noi, cei din fata ei. La un moment dat simteam ca o sa fiu luat pe sus de multime ca la un concert rock. Mai grav e ca, intr-o miscare venita de nicaieri, doamna mi-a atins cu cotul palaria, aceasta cazandu-mi pe o parte. Nu stiu cat stiti, dar urasc sa-mi fie deranjata palaria in autobuz, mai ales cand nu imi pot misca mainile. Au urmat 3 statii de cosmar. Doamna cu bunul simt a continuat tirada. Mi-am dat insa seama cum se manifesta la ea bunavointa atunci cand am coborat pentru a lua 123. Incercand sa cobor am vazut-o pe tanti impartind coate, foarte energic, in dreapta si in stanga. Am avut bunavointa si bunul simt sa o dau la o parte cu o miscare din cot de care sunt mandru. Daca i-as fi putut trage un pumn si sa o arunc in zapada, as fi fost incantat. Etica si morala, bai!
Ajung la Casa de Pensii, iau cheile si abia atunci realizez cat de inghetate imi sunt picioarele-n pantofi. Nu aveam eu probleme la corp, dar picioarele mi se miscau doar din intertie. Orice miscare era dureroasa.
Urc intr-un 123 spre Unirii si aici doua doamne imi fac parca ziua mai buna. Vorbeau despre un domn…cu apartament pe Blvd Unirii. Domn cu staif, ce sa zic! Ei, partea interesanta vine din discutia lor. Se pare ca domnul le-a invitat sa locuiasca cu el. Pe amandoua! Si le-a invitat si la Paris. Una din doamne se plangea celeilalte (ca sa va faceti o imagine: Doamna 1 avea cca 60 de ani si o caciula in forma de lampă tapată, cu animal print. Doamna 2 avea 80 de ani si mirosea frumos) ca stie ea ca nenea are si altfel de pretentii. Ca nu-si vede varsta, ca nu se comporta ca atare. Poftim telenovele-n Bucuresti. Dar nu s-a terminat. Langa mine era o ciudata…semana cu o rockerita pitzi. E ciudat sa va explic pentru ca a fost un soc vizual. O caciula ca a babei, pantaloni ciclam, ghete negre, buze rujate cu un rosu inchis, carmin parca-i zice, cercei din aia de poti sa arunci un bob de mazare prin ei, un belgiug in nas si o privire de retarda. Pe langa asta…imi arunca priviri. Am aruncat si eu o privire…din pura curiozitate blogeristica. Stiam deja ca o sa scriu monstrul asta de articol. Nu mai spun ca am coborat la aceeasi statie si eram in spatele meu. A aruncat o privire, s-a oprit si a asteptat sa trec. Oi avea mutra de violator.
Deja intertial…am vrut sa iau un taxi din fata de la Unirea. Evident ca din 7 nici unul nu a dorit sa mearga la Prosper 13 septembrie. M-am dus resemnat in statie la 385, dar nu mai venea. Am tintit un taxi si m-am dus spre el. Uimitor, m-am vazut urcat intr-un loc cald, indreptandu-ma spre casa. Ghinionul s-a incheiat cu o bomboana pe coliva: cursa a fost 7 lei si asta nu avea rest de la 10. I-am lasat banii numai ca sa ma vad in casa…
Pe langa toate astea, ce-i mai important pentru mine, e ca am reusit sa fac o confuzie totala fata de Monica, nedandu-mi seama ca noi ne programasem o iesire in seara asta. Eu asteptam o confirmare, ea credea ca totul e confirmat si pana la urma a iesit nasol si tipic mie. Planurile facute nu sunt respectate si ma intorc de unde am plecat…
Dar cred ca a venit timpul sa ma culc.

Rutină – Prologul experimentului "Ten Years Gone – Turn me Off"

Viata noastra e o rutina. De fapt nu o sa va invinuiesc si pe voi. Viata mea e o rutina. Ma trezesc, dar niciodata dimineata si fac aceleasi lucru, intocmai ca un autist. Nu reusesc sa dorm noaptea decat cel mult 2 ore pe care le recuperez dupa-amiaza dupa facultate si pe la miezul noptii, cand ma mai culc o ora-doua.

Primul lucru pe care-l vad cand ma trezesc este…soc…laptopul. Versurile acelea cu patul unei femei frumoase sunt duse demult. Astazi ne trezim toti imbratisand laptopul. Macar e cald. Il deschid si primul lucru pe care il fac e sa imi verific mail-ul de pe yahoo. Acolo primesc 3 sferturi de umplutura si nimic important. Alerte de pe Facebook, intrebari de pe grup, newslettere. Singurul lucru important pe care-l fac acolo e sa sterg. Multa cantitate de informatie de care nu intreaba nimeni, care nu capata nici o importanta, care nu va exista niciodata. Asta-i amuzant la ziare si la materialele de hartie. Macar te simti vinovat aruncandu-le. Ai deplinatatea lor fizica. Un ziar mototlit devine mai mare. O carte rupta e o nenorocire la aspirat. Pe mail nu te intreaba nimeni. Tu te-ai intrebat vreodata unde se duc informatiile sterse din Recycle Bin? De fiecare data cand ii dau „empty” ma simt ca in fata mortii. Nu, nu sunt calaul. Eu doar ma intreb…unde se duc? Dimensiunea de nimic si cea a mortii totale. Ambele in fata unui ecran de cativa inci. Simt ca am intrebari de anii 70, dar pe mine inca ma macina chestii din astea.

Sa merg mai departe cu rutina. Dupa mailul de pe yahoo urmeaza cel de pe gmail, iar acolo de cele mai multe ori nu gasesc nimic important. Intr-adevar e mailul „bussines”. Il folosesc in relatia mea cu profesorii si cu toate chestiunile importante. Dar gmail-ul are talentul de a te dezamagi. Stii ca acolo nu vine nimic obisnuit. Invitatii la concursuri…acolo le primesti, mail-uri cu note, tot pe gmail. Dar de cele mai multe ori nu vezi nimic. Esti in fata ecranului gol.

Dupa rutina mail-urilor continua rutina de internet. Imi deschid Speed Dials de pe Opera pe care am 20 de site-uri si incep sa le butonez pe fiecare. Incep cu Facebook, merg mai departe cu site-urile de stiri,  trec si pe la ziare. Apoi urmeaza scurta documentare legata de ciclism pentru a trece doar peste titluri. Un videoclip, doua si nici nu imi dau seama cand au trecut vreo 90 de minute din zi.

Pot deschide televizorul si sa pierd si acolo timp, desi ma plictiseste si mai am rabdarea din copilarie cand stateam in pat, puneam televizorul pe Europsort si stateam acolo pana cand eram chemat de mama la mancarea de pranz. Norocul meu pe atunci era ca telecomanda se stricase de vreo doi ani si obiceiul incontrolabil al zappingului, in cautare de ceva mai bun, era redus. Trebuia sa ma duc pana la televizor si sa dau din butoane. La un moment dat au cazut si butoanele si foloseam o andrea de cusut ca sa ating butonul interior. Puneam pe un post si nu ma plictiseam. E uimitor ce efect poate sa aiba o simpla telecomanda, un instrument de alegere, asupra mintii unui om. Ma fascineaza lipsa de consistenta a credintelor si preferintelor. Televizorul mai are si alt dezavantaj. „It’s the idiot’s box”. Programele sunt asa de … dispensabile, incat nimeni n-are regretul schimbarii.

Imi folosesc telefonul destul de mult in decursul unei zile. Dau cel putin 3 mesaje pe zi la care de obicei nu primesc raspuns. Dau vreo cateva telefoane, de cele mai multe ori in scopuri administrative. O iesire in oras, o tema…Rare mai sunt persoanele cu care vorbesc de „agrement”. Cu Monica obisnuiam sa fac asta des si mai stam si acum cateodata vreo 20 de minute la telefon, desi mai rar. Domnul Grigore mai converseaza cu mine cate 10 minute despre una, despre alta. Mai e si Aura din cand in cand cu care lungesc conversatia pana se termina bateria mea, evident. De multe ori imi vine sa ies fara telefon in buzunar. Nu din pornirea sociopata, strange as it may seem, ci dintr-un motiv „ikea”. Daca ies fara geanta, sa am un telefon in buzunar imi face paltonul sa arate ingrozitor in partea dreapta, pentru ca doar in buzunarul drept imi tin telefonul. Singura solutie e sa tin mana in buzunar si sa-l tin si pe el, dar mi se incalzeste. In buzunarele de la pantaloni, daca nu sunt blugi cu buzunare mai mari, nu suport sa am telefoane. L-as lasa acasa si nu mi-ar pasa de el. Dar tocmai atunci cand ma hotarasc sa-l las incep sa ma sune oameni. Ma intorc si vad 10-15 apeluri ratate, 2-3 mesaje disperate, de parca ar fi asa de greu de inteles ca nu am telefonul la mine. Problema-i ca atunci cand vad atatea apeluri ratate imi vine sa-l inchid, nu sa sun la loc sa vad ce-i cu urgenta asta…

Rutina continua cu facultatea, venirea, shaorma zilnica, poate o pizza de la supermarket.

Subiectul postului vine abia acum. Voi incerca timp de o saptamana sa renunt la rutina asta. De vinerea aceasta, dupa ce voi posta Intimitatile publice, voi renunta la internet, calculator, televizor pe alt post decat TVR 1, supermarket-uri si hipermarket-uri, shaorme, KFC, McDonalds, Springtime. Ma voi intoarce in timp cu aproape 10 ani sau poate chiar mai mult. Nu am pretentia de a iesi o chestie perfecta, dar tin sa experimentez asta. Va trebui sa anunt lumea, mai ales pe mama. Ar fi in stare sa vina in Romania daca nu-i raspund la telefon doua zile, iar tata ar face atac de cord prin Elvetia. Nu voi scrie la laptop, ci voi reinvata sa tin stiloul si sa zgarii foaia. Singurul meu contact cu tehnologia va fi scanarea acelor foi, postarea lor pe blog si inchiderea laptopului. E un contact pe care doresc sa-l fac cat mai scurt. In timpul deschiderii laptopului nu voi accesa nici un alt site in afara de blogul meu si nu voi folosi nici o alta aplicatie in afara de fereastra browserului deschisa pe <<noaptedeganduri>>. Muzica voi asculta doar la radio. Nu am insa radio, iar mp3 player-ul nu pot sa-l folosesc. Probabil ca-mi voi cumpara un mic radio. Voi sta cu foile de la facultate, cartile si hartiile in fata. Daca voi dori sa contactez pe cineva ma voi uita la capatul agendei pentru a-i gasi numarul, iar apoi voi cobori pana jos ca sa sun de la o cabina telefonica. Ce-i mai important…programul de somn va fi asa cum era acum peste 10 ani. Ma voi culca la ora 11, cel tarziu si ma voi scula la 6 jumatate. Va fi doar o alta rutina, dar simt nevoia acestui experiment…dupa ani in care internetul mi-a fost prieten apropiat, iar zapping-ul frate.

Asadar…de vineri fiti pregatiti.

Incepe experimentul „Ten Years Gone – Turn Me Off”.