And as for loneliness…she greets me every morning

Camera de filmat focalizează pe un adolescent de 21 de ani, stând la coada formată la uşa unui secretariat de facultate românească. Ghete maro, blugi, cămaşă şi sacou. Un uşor iz de alcool şi voie bună, acoperind furia aşteptării. Un tip normal, aparent destul de popular, dacă îl priveşti pe hol, atunci când se salută cu jumătate din facultate.

Imaginea se schimbă. Pe micul televizor rulează imagini de arhivă.

Ne întoarcem cu 17 ani în urmă. Adolescentul nostru avea 4 ani. într-un tren vechi, ce ducea spre mare, nimeni nu poate să doarmă. De ce? Copilul de 4 ani vorbeşte până la epuizare. Are în mână o „România liberă” mai mare decât el şi citeşte pagina de politică. Se ceartă cu domnii şi doamnele din cauza simpatiilor politice. Nu-l suporta pe Iliescu, iar compartimentul era pro-Iliescu. Pentru a destinde atmosfera începe să citească dintr-un calendar de perete cu bancuri. Ştia de pe atunci că vrea să fie un jurnalist, să dea jos guverne şi să-l întâlnească pe Yasser Arafat, omul ce-l fascina la jurnalul de seară cu vestimentaţia lui exotică.

4 ani jumătate. Copilul încetează să vorbească. Nici până astăzi nu a aflat de ce. Timp de 10 ani a vorbit doar cu cei mai apropiaţi oameni din jurul lui. Părinţii, sora şi colegii de clasă. Lumea s-a închis, iar timp de mulţi ani avea să joace fotbal singur în sufragerie, să-şi comenteze propriile meciuri şi să se creadă pe rând tenismen, săritor cu schiurile şi fotbalist. Lumea trăia afară, iar în casă imita viaţa. Nimeni nu s-a întrebat dacă e bine sau rău.

12 ani. Copilul a crescut. Noaptea de revelion. Pe lângă urechile lui şuieră pumni. Pumnii tatălui căutând capul mamei. Creştetul lui abia atinge plexul solar al tatălui. Un pumn atinge mama care cade peste frigider. Este 1 ianuarie, ora 3 dimineaţa, iar tatăl pleacă afară, ameninţând cu sinuciderea. Copilul adoarme şi visează că tatăl s-a aruncat de la etaj. Se trezeşte brusc, aproape fără suflare. În ziua următoare, pe când încerca să joace fotbal în sufragerie, obicei vechi, a hotărât că viaţa e o cursă solitară, în care nimeni nu te poate ajuta, iar părinţii doar nişte ajutoare financiare. Scopul lui, începând din acel moment a fost să plece de lângă ei şi să-şi câştige independenţa. A învăţat că viaţa nu e un joc de tenis, ci un carambol, jocul britanic, asemănător biliardului, dar fără buzunare. Trebuie să înveţi să eviţi celelalte bile, să ştii cum să loveşti altele şi să te plasezi în colţul potrivit.

19 ani. Adolescentul a ajuns în Capitală. Într-o cameră din Berceni, radiatorul suflă un aer cald, ca dintr-un bolnav de astm. Sub plapumă, încovrigat pe fotoliu, încearcă să mai treacă peste o noapte. Nu mai are bani, iar până peste 4 ani zile are doar o pâine, un salam şi un pachet de brânză. Doarme zi şi noapte, încercând să facă foamea mai uşoară. Atunci învaţă lecţia orgoliului. Să nu apelezi la nimeni, să nu ceri ajutor, să te descurci singur. Fă-i pe ceilalţi să aibă datorii la tine, să se simtă morali datori, dar să nu te simţi niciodată îndatorat. Poziţia de superioritate este esenţială în viaţă.

21 de ani. Anul III de facultate. Trei relaţii amoroase ratate. O mână de alte încercări şi dezamăgiri. Câţiva prieteni. Doctoratul în singurătate a fost luat de multă vreme. În boxe se aude Patrick Park – Something pretty…”At the most I’m a glare, I’m the hopeless son who’s hardly there. I’m the open sign that’s always busted. I’m the friend you need, but can’t be trusted”

Un birou. O seară. Un deadline. În fiecare zi personajul nostru mimează socializarea cu succes. Profesorii au încredere, părinţii văd un viitor jurnalist, iar cei de lângă el un prieten. Numai el şi vocile lui interioare ştiu că toate lucrurile acestea se pot duce în fiecare moment. Ratarea e prietena cea mai bună care veghează la fiecare colţ. Singurătatea e vocea care are încredere în el. Restul sunt mimări şi lucruri impuse social. Ca şi momentul când a reînceput să vorbească…după 10 ani. Trebuia să facă asta pentru că aşa dorea societatea…nu a simţit-o.

Cum a spus Cristian Tudor Popescu…”mi-am ratat şansa vieţii. Şansa de a fi ratat. Aş fi putut fi un ratat genial”.

 

Anunțuri