Umbra vorbei. La Gara de Nord

Noptile de vara petrecute prin balcoane, cu o carte langa, cu cateva tigari si cu o cana de cafea, venita la un moment dat, ca un impuls bine strigat din partea unui director de cursa. M-am luat la intrecere cu noaptea si statistic vorbind, ea sta mai bine. Ma invinge de cele mai multe ori, ma trimite la culcare. Dar stiti satisfactia aceea ce apare cand incepe sa se profileze lumina pe cer? Nu te gandesti ca o sa urmeze o noua zi caniculara sau ultimul examen din sesiune. Nu… Ceea ce apare e victoria. Constiinta lucrului implinit. A trecut o noapte, ai invins-o, ai supus-o. Apare ziua si se trezesc cei din jurul tau, vecinii, gainile si strada. Ei nu stiu ca ai invins noaptea. Nici macar nu le pasa. Nu le pasa de altfel nici daca iesi in chiloti pe balcon sau cate tigari fumezi pe zi. Nu dau doi bani pe lampa care creaza o lumina portocalie sau pe marca de bere pe care o bei din cand in cand…
Noptile astea sunt atat de satisfacatoare, dar cu toate astea, ca toata viata mea de altfel, sunt goale pe alocuri. Sunt goale de oameni, de interactiunea cu ei. Aici intervine paradoxul. E atata frica de oameni in cel care va scrie, dar si o dorinta teribila de a-i avea aproape. Cat de mult isi doreste cel care bate in taste acum sa aiba un om cu care sa imparta o victorie asupra noptii, sa o faca mai puternica. Nu, nu vorbesc aici de nopti de betie, de sex sau alte matrapazlacuri din astea. Eu va vorbesc de o intimitate creata intre doua persoane, de o lectura impreuna sau de un stat pe doua scaune si un vorbit continuu. De privirea aceea complice pe care o arunci la venirea diminetii. De spiritul de echipa, expresia asta atat de folosita si uzata de vreme.
Acum vreo luna, o persoana apropiata mie imi spunea, dupa ce a citit cateva articole de pe blog: „stii, am vazut ceva umanitate in unele articole, o anumita dorinta de oameni in ceea ce scriai despre noptile tale…”. Stiu ca ma cunoaste, dar uneori nu stiu sa fac diferenta dintre ironie si seriozitate. Asadar, nu-mi dau seama daca ceea ce ofer oamenilor este o masca dura, fara de apropiere umana. E o dorinta inhibata de oameni, de intimitate. Nu dau doi bani pe toate superficialitatile pe care le practicam in fiecare zi, pe toate berile care curg prin noi si se duc apoi pe canalizarea Bucurestiului. Intimitatea…asta-i un cuvant greu.
Ma trezesc uneori vorbind despre unele melodii de la Pink Floyd unor oameni care nu sunt cu adevarat interesati de ceea ce vorbesc. Ma simt ca actorul principal din „American Psycho”, cel care vorbea despre Genesis si Whitney Houston inainte de a omori cu brutalitate doua prostituate. Vorbesc despre fiecare melodie si lucrurile transmise, cautand sa transform informatiile in intimitate, caut ajutorul muzicii. Primesc ziduri de care ma lovesc si pe care mi le formez. Frica mea, uneori lipsa de bun simt si faptul ca nu ma pot intelege, duc la departea oamenilor.
Iubesc noptile astea. Am o carte de Vonnegut alaturi, desi ar trebui sa invat pentru examenul la Semiotica. Pe laptop se aude un radio olandez ce transmite muzica clasica. In momentul asta imi canta Dvorak, incercand sa-si faca loc prin fosnetul plopului din curtea alaturata, batut de un vant pe care l-am asteptat zile la rand. Nu invat la semiotica. Un anumit respect fata de mine ma impiedica sa-mi bat capul cu informatiile acelea. Nu e o rebeliune adolescentina ceea ce fac in momentul de fata. Stiu ca daca as dori sa invat as putea trece examenul. De asemenea, stiu ca il voi trece la toamna cu o nota mai mult decat rezonabila. Dar nu ma pot scoate din placerile mele. O carte buna, acompaniata de o muzica. De ce sa ucid asta invatand din carti ce se citesc cu dictionarul in mana? Ratiunea, pentru cei din afara, poate nu exista. Pot considera actiunea mea drept un capriciu venit din partea unui tanar ce se doreste interesant.
De altfel, de ce scriu randurile astea?
De ce ma confesez unui ecran, unor cititori virtuali?
Cred ca in momentul de fata sunt in cautarea unei scene. Nu am cu cine vorbi si incerc sa-mi dau intimitatea catre lume. La ora asta nimeni nu va citi, nimeni nu va trece peste randurile astea. Iar daca o va face, lucrul asta se va scufunda in anonimat.
Cunosc o mana de oameni cu care pot fi intim. Sunt la casele lor, dorm sau poate sunt afundati in propriile lor dileme. Caut intimitatea in scris. Nu ma confesez mie. N-am putut face asta niciodata. Nu am tinut un jurnal pentru ca mi s-a parut de prost gust sa vorbesc cu mine. De ce as face-o? Stiu ceea ce gandesc, stiu ceea ce as putea sa-mi raspund. Caut surpriza, caut acea autostrada a gandirii pe care nu m-am gandit sa o abordez. Ma confesez altora, vars din mine. Merg cu capul inainte, stiind ca cel de langa mine poate sa nu mai existe maine, din diferite motive. Nu am nimic permanent in mana mea. Cu mine voi vorbi o viata intreaga. Daca batranetea arata asa, nu vreau sa ajung acolo.
Mai sunt cateva ore pana la venirea luminii. Cel mult doua, mai bine spus. Iertata-mi fie confesiunile de noapte.

Goooooooooooooooool!/Ocol pe la Piaţa Eminescu/Mundialul lui Ioan Chirilă

Articolul ăsta are 3 titluri. Nu aveam cum să renunţ la nici unul din ele…

Orice ar spune criticii, oricat de mult marketing e implicat astazi, Mundialul ramane unul din evenimente pe care le simt adanc in suflet. Atat de lipsit de sens practic, dar cu o incarcatura emotionala incredibila. Sportul imi aduce in fata momente din astea…Mundialul, incepand din 1994, Turul Frantei (1998-1999), Turneul celor 4 Trambuline la Sarituri cu Schiurile (de prin 2000…)

Sunt convins ca lista e mai lunga, dar pentru ca astazi incepe Campionatul Mondial de Fotbal, editia a 19-a si prima organizata in Africa. Poate fi un mare haos, dar poate sa ajunga un succes. Nu am sustinut niciodata pariurile lui Sepp Blatter, presedintele FIFA, dar de data asta sper sa iasa bine. Pentru ca nu ai cum sa fii carcotas la inceperea unui Campionat Mondial de Fotbal…

Cand a inceput aventura asta?

Era 1994, vara. Romania juca in Statele Unite, iar 20 de jucatori intrau in folclorul national drept „Generatia de Aur”. Pe cazanele incinse ale Americii, Hagi, Raducioiu, Ilie Dumitrescu sau Gica Popescu faceau istorie. Trebuie sa va fac o confesiune. Abia in 1997 am vazut pentru prima data golurile de la acel „World Cup”. Aveam 5 ani si fotbalul nu ma interesa prea mult, dar World Cup 1994 imi ramane imi memorie printr-un singur lucru.

Stateam intr-un cartier destul de tanar al Iasului. Ma jucam la scara blocului cu mai multi copii de varsta mea. Nici macar nu locuiam pe o strada, ci pe o stradela. „Apelor” ii zice si acum. distanta de la blocul meu la blocul de vis-a-vis era cam cat jumate din latimea unui teren de fotbal. Atmosfera intima. Totul se petrecerea la adapostul umbrei facute de cele 4 etaje si a teilor care ajungeau pana la jumatatea inaltimii…Mondialul de Fotbal a intrat in viata mea printr-un strigat, aproape ca un copil. Era Romania – Columbia, iar favoritii lui Pele au pierdut atunci cu 3-1. Nu am prins primul gol, dar pe al doilea sigur mi-l voi aminti toata viata. Cartierul a inghetat, mana de copii iesita la joaca s-a oprit din alergat. Am uitat de jocurile noastre, pentru ca de la etajul 2, apartamentul 8, s-a auzit strigatul fotbalului: „Gooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooool”. In acel apartament locuiam si eu. Iar strigatul a venit de la tata.

Au mai trecut 4 ani de copilarii, iar in 1998 aveam deja 9 ani. Tineam cu Rapidul si imi faceam fise cu meciurile vazute la televizor. Imparteam foile A4 in jumatate, scriam numele echipelor sus, antrenorii si jucatorii, iar apoi fazele importante. Eram un „livescore” al anilor 90. Stiam o multime de jucatori, aveam o memorie mult mai buna decat acum in ceea ce priveste sportul. Trebuie sa divaghez cu o anecdota…

In clasa 1 am fost dat la o scoala din apropierea cartierului. Urcam dealul si ajungeam la ea. Nu era cea mai buna scoala primara, dar nici o panarama. Clasa a 2-a a adus insa mutarea in Nicolina, iar asta insemna 7 statii de autobuz. Pe vremea aceea singurul autobuz care ajungea de la Cofetaria Bucegi (unde era scoala) in Nicolina era autobuzul 9. Autobuze lungi, cu burduf. Ikarus, de fabricatie maghiara. Mama mi-a dat urmatorul sfat/indicatie/dictat: „Nu traversa strada. Ia autobuzul de la Bucegi pana la capat si de acolo inapoi”. Nu era mare teorie ceea ce imi spusese. Pana la „capat” mai era o statie. Trebuia sa ajung la Piata Eminescu (actualmente daramata, iar in locul ei de 10 ani admir un teren viran), iar de acolo, prin rondul de la fundatie, sa ma intorc spre Cofetaria Bucegi, Targu Cucu, Elena Doamna (actual Hotel Europa), Magazinul Moldova (actualmente Moldova Mall), Sala Sporturilor, Podu Ros, Nicolina…Indicatia mamei mi-a transformat drumul si poate  a contribuit la drumul meu spre portile jurnalismului. Langa Piata Eminescu era un chiosc de ziare. Din banii de buzunar mi-am cumparat un album cu stickere, dedicat Coupe de Monde 1998. In fiecare zi, cu cateva sute de lei (cred ca 500 de lei costa un pliculet cu 5 fotbalisti) incercam sa umplu albumul. Efortul meu constant m-a dus la invatarea fotbalistilor aproape pe de rost. Inainte sa apara la Coupe de Monde 1998 si mult inainte de a avea acces la internet, stiam de Karembeu, Barthez, Rufai (portarul Nigeriei), Brian Laundrup si altii. Memoria m-a lasat intre timp, desi cu putin chin mi-as aminti si acum formulele de start din finala Brazilia – Franta…Chioscul, tinut de o tanti destul de chitroasa, dar care ascundea bunatate, a dat faliment acum 2 ani. Trecand pe langa el, cu putin timp inainte, am vrut sa vorbesc cu doamna…Dar nu am avut curajul. Relatia noastra se incheiase cand m-a trimis sa-i iau doi covrigi de la colt, pe care-i platise deja. Mi-a fost rusine sa ma duc, m-am emotionat si am inconjurat chioscul prin spate. Era finalul clasei a 4a, iar din clasa a 5a traseul ma ducea putin mai departe de ea. Cu toate astea, n-am mai trecut pe la ea de rusine. Rusine pe care o port si astazi….

Revenind de pe teritoriul albumelor cu stickere ce mi-au ghidat tineretea microbista, Coupe de Monde 1998 a fost debutul din fata televizorului. Urmaream fiecare meci, fascinat de grafica televiziunii franceze, de stadioane si de meciul propriu-zis. Imi amintesc ca am urmarit la Iasi, Romania-Columbia, debutul nationalei la turneu. Rejucarea meciului din 1994 nu le-a dat sansa columbienilor sa se revanseze. Romania a invins cu 1-0.  Era minutul 46 cand dupa pasa lui Dorinel Munteanu catre Hagi, acesta trimite un calcai incredibil catre Adrian Ilie, care mi-a ramas pentru eternitate in suflet. Cu dreptul agata mingea, isi potriveste pasii ca un saritor la triplusalt si cu exteriorul elegant al piciorului drept plaseaza mingea in vinclu, Mondragon, viitorul portar al celor de la Galatasaray, ramanand masca… Am sarit in sus si am inceput sa strig „Gooooooooool”. Tata era in bucatarie, nu mai urmarea la fel de pasionat meciurile. L-am chemat urgent ca sa vada golul…

Apoi m-am dus la tara. A urmat un alt meci de vis si o alta amintire pe care o port cu mine din copilarie pana astazi. Romania – Anglia. Cea mai tacuta si inhibata bucurie posibila. Era tarziu pentru serile de vara de la tara. Ne culcam pe la 7-8, cand inca era poate lumina afara. De data asta insa, era Cupa Mondiala. Am primit invoire sa deschid televizorul, dar doar la meci, ca nu cumva „sa se consume tubul”. Era alb negru, dar cui ii pasa. A deschis scorul Moldovan, dupa pasa lui Hagi, iar, pe atunci, tanarul Michael Owen a egalat. Totul curgea lin, iar ochii aproape mi se inchideau. Langa mine sforaia bunica. Minutul 90, pregatit fiind sa inchid televizorul si sa ma culc. Totusi…Dan Petrescu primeste o pasa, ii cam baga o mana in gat lui Graeme Le Saux, iar cu piciorul stang ii da mingea printre picioare antipaticului David Seaman. „Goooooooooooooooooooooooooooooool”. Insa nu puteam striga. Era tarziu, aproape 12 noaptea. Satul dormea, casa duduia de sforait. Televizorul era dat aproape pe Mute. Am strigat in mintea mea si m-am bucurat cum am putut. Am inchis televizorul si m-am culcat visand cu ochii pe geam la golurile marcate de Moldovan si Petrescu…

Ultimul meci din grupe l-am vazut tot la tara, dar la ceilalti bunici. De data asta aveam televizor color. Intre doua sesiuni de jucat pe Terminator, am pus televizorul pe TVR1. Romania-Tunisia nu a fost un meci interesant pentru copilul din mine. Fotbalistii se vopsisera blonzi, iar in teren intrasera Lacatus, Dumitrescu, Marinescu, Dulca, Gica Craioveanu…jucatorii de rezerva. 1-1 fara istoric…

A urmat meciul Romaniei cu Croatia din optimi. Am fost invinsi din penalty-ul marcat de Suker la finalul primei reprize. Am urat Croatia tot turneul. La finalul meciului, prin minutul 85, un Hagi extenuat e inlocuit de Craioveanu. N-am mai putut urmari meciul, asa ca m-am dus in balconul unde jucam fotbal imaginar si m-am pus in genunchi. Am inceput sa plang si sa strig „Haide Craioveanu! Haide! Hai cu golul!”. Golul nu a venit, Romania era eliminata.

Dar Mondialul are farmecul de a continua si fara o echipa sau alta. Isi pastreaza fascinatia. Mi-a placut Argentina lui Batistuta si Ortega, Paraguay-ul nebunului Chilavert, iar apoi Brazilia. Cu Ronaldo si Bebeto in atac, Taffarel in poarta. Cesar Baiano, Dunga, Cafu…iar ma lasa memoria. Am vazut finala la Iasi. Franta – Brazilia 3-0. Doua goluri Zidane si unul Emmanuel Petit. Am plans si atunci. Nu intelegeam ce se intampla in fata ecranului. Echipa Braziliei incantase copilul din mine, iar acum erau anihilati. Ronaldo, idolul copilariei mele, cel care m-a facut sa tin cu Internazionale Milano, parea scos din viitor (cine ar fi prevazut atunci ca Ronaldo avea sa ajunga un atacant lent, de peste 100 de kilograme?). Am plans, iar la 9 ani nu intelegeam de ce Universul s-a aliniat in felul acela… Nu era drept ca Brazilia sa piarda…

Dar aveau sa castige 4 ani mai tarziu, de data asta fara participarea Romaniei. Ma mutasem la o scara distanta, in actualul apartament. Mondialul era asteptat cu acelasi interes, desi acum aveam 13 ani. Incingeam telefoanele sunandu-l pe Cosmin, fostul meu coleg de clasa si bun prieten. Schimbam impresii si pronosticuri.

BOMBA cade din primul meci. Campionii mondiali pierd cu Senegalul, un fel de satelit de mana a 4 a. La final, Danemarca si Senegal mergeau mai departe, iar Franta termina pe ultimul loc grupa. Argentina pleaca si ea acasa, Suedia si Anglia mergand in optimi. Coreea de Sud bate Italia intr-o rusine de meci, la fel cum avea sa o faca si cu Spania. Organizatorii ajungeau in semifinale. Copilul din mine a simtit cum sta treaba cu marketingul si publicitatea. Pentru prima oara am sustinut Germania, iar nemtii au invins cu 1-0. Onoarea turneului era salvata, finala fiind una de gala: Germania-Brazilia. Razbunarea dintosului Ronaldo a sosit, iar Brazilia era din nou campioana mondiala…

Ultimul mondial m-a gasit la 17 ani. Fara indoiala nu mai eram copilul de altadata. Urmaream totusi cu aceeasi pasiune meciurile. Nu mai faceam fise de partida si nici nu mai lipeam abtibilduri in colectie.  O terminasem pana si cu fotbalul in sufragerie. Italia a batut Franta in finala, dupa capul aplicat de Zidane. Imi amintesc insa optimile dintre Italia si Australia, prin golul mincinos al lui Totti parca, prin minutul 94-95. Eram la o terasa in Botosani. Prima si ultima data cand am vizitat orasul ala. Vedeam nedreptatea in fata mea, voiam sa strig, dar copilul ce se ridica la gol murise. De asta, mondialul din 2006, nu isi are povestile asa cum le-au avut cele anterioare.

De ce i-am zis Mundial la inceputul articolului? Pentru ca din cartile lui Ioan Chirila, cel care il denumea numai asa, „Mundial”, am citit despre povestile fotbalului si gazetariei. Tipatul lui tata din 1994, sfatul mamei privind autobuzele, cartile maestrului Ioan Chirila…cateva coordonate care m-au adus astazi aici.

Ce va fi de azi incolo? Nu stiu. Mi-am ales o favorita, insa: Argentina. De ce? Maradona…

Ioan Chirilă – Tassos (Extras din "Zile şi nopţi pe stadion)

Unul din acele motive care în copilărie m-au făcut să cred ca jurnalismul e cea mai şmecheră treabă de pe Pământ. Părerea nu mi s-a schimbat foarte mult peste ani…rădăcinile au rămas acolo…

Mai jos…o mostră din cel care mi-a fost idol de copilărie şi rămâne un exemplu pe care mi-l amintesc din când în când atunci când bat butoanele tastaturii: Ioan Chirilă…

„Guadalajara, 1970. Se însera. Tocmai se încheiase partida Brazilia – Peru. Ai noştri, eliminaţi, plecaseră la Ciudad de Mexico. (A fost acel 4-5 în „el gruppo de la muerte”, cum s-a scris de atâtea ori.)

Îmi adunam hârtiile…hârtii multe, de care nu ai nevoie, dar pe care le ţii până la miezul nopţii, când, din cauza oboselii de peste zi, până şi trierea e o formă de relaxare…În stânga mea, un tip subţirel, cu freza linsă, bătea la maşină. L-am privit. Părea foarte nervos. Se certa cu maşina. Cred că o şi înjura. Între timp, de jos, de pe trepte, a apărut Nicu Munteanu de la „Europa Liberă”. (Nu aveam voie să venim în contact, dar n-am respectat niciodată această „indicaţie”, vecină cu nebunia…Ca să nu mai pun la socoteală faptul că eram cinci-şase mii de gazetari…)

La un moment dat, l-am auzit pe „dactilograful” din stânga mea strigând „Trăiască România”. Am tresărit o clipă, dar imediat mi-am dat seama că necunoscutul i se adresase lui Nicu Munteanu, pe care îl cunoştea.

Au urmat prezentările. Am aflat astfel că mă aflu în faţa unui gazetar de origine elenă, care lucrează în America. Apoi l-am surprins eu cu o ăntrebare rostită în limba greacă, limba mea maternă: „La ce ziar lucrezi?”. De astă-dată el a fost cel care a tresărit: „Lucrez pentru ziarul în limba greacă „Proini”, care apare la New York, şi pentru ediţia lui americană. Am şi o rubrică la radio…Mai scriu şi pentru „Fos ton spor” din Atena, când mă cheamă”.

Am pornit în trei spre autobuz. În cinci minute parcă ne cunoşteam de când lumea cu grecul. Şi tot în cinci minute am devenit „Ianaki”, adică un fel de Ionelule, de unde vine şi Enăchiţă…

N-aş fi bănuit, totuşi, în seara aceea de vară tropicală că drumurile noastre se vor încrucişa mereu, timp de două decenii în goană după o minge de fotbal.

Tassos Verghitsis – aşa îl chema – era un obişnuit al turneelor finale încă din ’50 de la Rio. Nu făcea prea mult caz de această longevitate. Încă din prima clipă mi-am dat seama că pentru Tassos era important să fie, de fiecare dată, la Rio, la Berna, la Stockholm sau la marginea lumii, în Chile. Îmi spunea: „Nici nu ştiu ce m-aş face fără aceste rendez-vous-uri, când trăiesc cu „adevărat”. Mult mai târziu aveam să aflu că Tassos nici nu era ziarist profesionist, dar făcea pe dracu-n patru ca să se acrediteze la Olimpiadă şi la Mundialele fotbalului… Şi tot aşa aveam să-mi dau seama că are nevoie de aceste escapade, pentru a uita de barul în care lucrează la New York. Aveam să aflu asta mult mai târziu, pentru că Tassos era, în fond, un cronicar mult mai avizat decât patru din cele şase mii de gazetari trimişi speciali. Tassos mai avea meritul de a fi fost propriul său trimis special, cheltuind o dată la doi ani cam tot ce agonisea în intervalul dintre Jocurile Olimpice şi Mundiale…

A doua zi aveam să plecăm la Ciudad de Mexico, cu autocarul, drum de peste şaşe sute de kilometri. Tasoss mi-a propus să-l însoţesc cu vionul, dar, bineînţeles, am refuzat…Venisem în echipă şi aşa aveam să rămânem… călătoria cu autocarul a fost infinită. Muream toţi de sete. Se făcuse amiază şi nici măcar un fulg de nor nu apărea pe cerul decolorat de jar. Deodată, ca la Fata Morgana, am zărit în dreapta un mic ristorante, aproape încercuit cu tonete de bere. Am coborât, am alergat, am cerut bere. Dar mexicanul ne-a spus că berea e fierbinte, că n-a avut s-o treacă la frigider. Nu l-am crezut. Am pus degetele pe o sticlă. Frigea. Soarele Tropicului. Ce era de făcut? Aveam sute de sticle de bere în faţă şi nu puteam bea. Mi-am zis că aşa ceva va fi în iad. I-am cerut totuşi să deschidă o sticlă. Am dus-o la gură. Mexicanul râdea ca un tâmpit. Am aruncat sticla. Am alergat spre autocar. Din fericire, şoferul nu oprise aerul condiţionat. Ne-am reluat călătoria pe lânga palmierii toropiţi…

A doua zi l-am regăsit pe Tassos la Centrul de Presă. Făcea curte fetelor. Avea întotdeauna câte un cadou. Adusese din America vreo 30 de aparate de radio cu tranzistor. Nu mai vorbesc de rujuri. Peste câteva minute, Tassos a fost chemat la telefon. Mi-a zâmbit. „Nu-i nici o problemă. Şefa de la telefoane îmi face imediat legătura. I-am făcut un cadou frumos. Un parfum franţuzesc. Femeile nu rezistă. Să ştii de la mine că un parfum fin valorează cât două ceasuri şi trei rochii”.

Copacabana

Spre seară am mâncat împreună. Tassos avea chef de vorbă. Căuta să mi se destăinuie: „Să ştii, John – mai scăpa şi câte un Jihn -, că între Onassis şi mine e o singură diferenţă. Amândoi suntem din Smirna, adică din Turcia, şi tot amândoi am plecat în lume cu câte 60 de dolari mari şi laţi în buzunar. Numai că el a fost mai deştept, venind aici, în Argentina, unde te strecori mult mai uşor, în vreme ce eu, mai înfumurat decât amicul Aristoteles Onassis, mi-am zis că am să cuceresc America. Rezultatul? O kirios Aristoteles este ce este, iar eu sunt un pârlit de corespondent pentru ziarul grecesc „Proini”… Dar să ştii că nu-mi pare rău. Eu sunt mai fericit decât Onassi, pentru că am timp. Nouă, grecilor, ne place să stăm la o masă, în Pireu sau în insula Mikonos, să avem în faţă o cafeluţă şi să privim marea, care e – ai să râzi – un spectacol mult mai frumos şi mai variat decât muntele… Onassis nici nu are timp să mânânce. La micul dejun e cu coada ochiului spre paginile de bursă ale ziarelor… Apoi e chemat la telefon, chelnerul aleargă cu receptorul în braţe şi senor Aristoteles se face că trăieşte… Telefonul îl anunţă că e invitat seara la o recepţie… undeva la ambasada Tanzaniei, unde e obligat să zâmbească, să spună de 20 de ori „how do you do”… În schimb, noi putem să trăncănim până în zori…oh, dacă ar fi fost şi marea, nu ne-ar fi trebuit nimic”.

Şi Tassos continua, privind undeva departe, poate chiar spre Smirna lui natală; „Când m-am decis să plec în America, mi-am zis că nu pot pleca aşa, fără nimic. Şi m-am dus la Laussane, în Elveţia, şi am făcut şscoala de maitre d’hotel… Abia după terminarea şcolii am plecat în America, având diploma în buzunar. M-am întâlnit cu un prieten care e din Brăila voastră… a început cu un cărucior de hot dogs… acum are 18 pe străzile New York-ului… Mi-a spus că se caută un şef de sală la barul „Copacabana”, care e de mare lux. Mi-am zis că e cazul să încerc. Şi m-am pregătit îndelung. Cravată „Pierre Cardin”, batistă de mătase, butoni…

Am intrat cam timid, deşi mi-am făcut curaj. Era pe la 11, înainte de prânz, când barul încă doarme. A venit patronul. Nu m-a poftit să iau loc. M-a întrebat ce vreau, în stilul acela direct, american, fără salamalecurile noastre de la Smirna sau de la Atena. I-am spus că aş vrea să lucrez ca maitre d’hotel. M-a privit ca pe un tapeur care ar avea nevoie de 20 de dolari, „că e copilul bolnav”. Atunci am scos din buzunar diploma mea de la Laussane. Într-o secundă, patronul m-a privit cu alţi ochi. Avea, evident, complexul de inferioritate al americanului faţă de Elveţia. Dar asta a durat doar câteva secunde. M-a întrebat direct, făcându-mă să înţeleg că  distanţa dintre noi se depărtează: „Cât vrei să câştigi la mine?”. M-am gândit puţin şi am zis „cam opt sute de dolari pe lună”. Odată şi-a umflat pieptul şi m-a privit de sus: „La mine, dacă nu scoţi 400 pe zi, înseamnă că eşti zero”. Îşi luase revanşa. „Şi ce trebuie să fac pentru banii ăştia?”. „Ai să ai opt mese, la care vei conduce oaspeţii noştri. Ca la Lausanne. În fiecare seară am să-ţi dau lista persoanelor mai importante. Te previn că bacşişul îl împarţi cu mine, după plecarea ultimului client”.

M-am pregătit bine pentru debut. Am cumpărat flori pentru fiecare masă. Îl urmărisem timp de o oră pe fostul şef de sală, ca să zic aşa. Era un fel de discobol pe care crăpau hainele. Avea un stil pentru care la Lausanne ar fi fost dat afară după numai cinci minute. Îşi îndemna clienţii cu brutalitate: „Hallo, masa din colţ”.

Înainte de începerea programului, patronul mi-a dat lista cu mesele reţinute: „Fii atent, ăsta-i senator. Tratează-l cum se cuvine”.

Prima noapte am depăşit-o. Dimineaţa, patronul mi-a spus pe neaşteptate: „Scoate mărunţişul!”. Apoi l-a împărţit ca un crupier versat. După care a adăugat: „Vezi că ai sărutat mâna unei negrese. E frumos în teorie, dar la mine nu ţine. E ultima oară”.

„La „Copacabana”, care era un bar de prim rang, am câştigat bani frumoşi, dar curând aveam să-mi dau seama că se întâmplâ lucruri necurate în culise. Am văzut o dată şi o targă care transporta pe furiş un om mort. În dimineaţa aceea m-am decis să părăsesc „Copacabana”. Dar cum? Nu era simplu. Erai urmărit pas cu pas. Atunci am telefonat unui prieten în Grecia, care mi-a trimis o telegramă cu „tata greu bolnav, vino urgent”. Aşa că am reuşit să plec. Patronul m-a întrebat când mă întorc. Am spus cât de curând…Tata murise de opt ani. Aşa am ajuns în Grecia. După un timp i-am telefonat lui Focas, omul cu cărucioarele hot dogs. Totul părea în regulă. Angajaseră provizoriu un înlocuitor. Am scris şi patronului. I-am spus că boala tatei mă obligă să mai întârzii… Am revenit la New York abia când Focas mi-a telefonat că au angajat un maitre definitiv. Am revenit după câteva zile. Patronul mi-a spus că a avut şi aşa multă răbdare. Am răsuflat uşurat. Focas mi-a spus că de la „Copacabana” nu se iese cu una, cu două… Eram salvat. Dar şi inima mi-a dat primele semnale”.

În ’74, în Germania, ne-am revăzut. Tassos a continuat să fie şeful şueteli de la Centrul de presă. A venit cu altă tranşă de cadouri pentru adoratele lui. L-am întrebat dacă merge şi cu nemţoaicele. Mi-a făcut cu ochiul: „Şi încă cum!” În jurul mesei noastre erau greci, turci, italieni, câte doi-trei francezi, cu schimbul… Victor Sinet, corsicanul… Jean Paul Oudot… La „L’Equipe” se schimbau generaţiile. Tassos vorbea vreo cinci limbi – engleza, franceza, spaniola, greaca, turca… Pe neaşteptate, Tassos se ridica de la masă şi pleca. Ne spunea în fugă că vrea să prindă avionul de Hamburg (Ne aflam la Frankfurt.) „Mă, băieţi, sunteţi cam sedentari. Nu vă place mişcarea. Mă duc să văd pe teren cum se bat nemţii de aici cu cei din R.D.G.”. Revenea pe la miezul nopţii. L-am întrebat atunci dacă Beckenbauer a „dat” meciul celor din Est, ca să nu întâlnească Olanda înainte de finală. Tassos a răspuns tranşant: „Mie-n sută!”. „Ai auzit, Tasse, ce-a spus Gerd Muller după meci, la conferinţă?” „Nu, că am alergat să prind avionul de întoarcere”. „Şi ai pierdut bomba zilei”. „Care?” – ne-a întrebat cu o disperare în glas. „Gerd a declarat în gura mare, la TV, că nu va mai juca niciodată la Hamburg, pentru că Hamburgul are un public de rahat”. Tassos a început să clipească. Acest amator care era mai profesionist decât mulţi alţii ar fi vrut să fie pretutindeni, să nu scape nimic. Din acest  motiv nu putea să stea locului. Singurul care îl mai fixa în fotoliu era portarul turc Turgay, devenit cronicar al ziarului „Myllyet”. Dar pe Turgay o să-l reîntâlnim mereu. Şi o să vă povestesc ce i s-a întâmplat la Ciudad de Mexico, în 1986…

„Ballantines” şi „Winston”

Între timp, Tassos a fost în Bucureşti… avea o fată frumoasă la doamna Aslan, unde a făcut o cură de 15 zile… Îi plăcea la Bucureşti: „Mă simt ca la Atena, Ianachi”. Mi-a spus că pentru Argentina să nu-mi fac probleme cu casa, că a angajat printr-o agenţie americană un apartament cu două camere la Buenos Aires. Se apropia Campionatul Mondial din 1978. Între timp a trebuit să mă operez. Eram sigur că am ratat Argentina… mai erau două luni, dar eu eram la fel de nebun ca Tassos când era vrba de C.M.

Am revenit în redacţie cu o lună înainte de posibila plecare. Nu mă simţeam grozav. Colegii mă priveau derutaţi. Eram foarte palid. Se mirau că mă gândesc să plec la Buenos Aires, „la mama dracului”. N-aveam bani. De unde dolari? E adevărat, îmi promisese Ţiriac ceva bani, dar trebuia să mă întâlnesc cu el la Paris. Ce garanţie puteam avea cu un om întotdeauna bine intenţionat, dar al cărui program se modifică de la o oră la alta?

Stăteam la secţia internaţională a  ziarului. Ochsenfeld, bietul de el… s-a sfârşit la Palermo… lucra. Îl întreb: „Tu ce-ai face, Nani?” – aşa-i spuneam între prieteni. „Ar însemna să fiu nebun să plec în neştire”. Bănăţeanul din el, ordonat până la Dumnezeu, nu putea să accepte o asemenea aventură. Nu ştiam ce să fac.

Dar, la numai câteva minute de la această convorbire, începe să bată telexul. Nani se ridică aproape automat, ca întotdeauna, şi citeşte. Se uită la mine, uluit. Nu ştiu ce să cred. După vreo douăzeci de secunde, telexul tace. Nani rupe hârtia, foarte nervos, şi mi-o întinde: „Citeşte şi ascunde-o!”. Citesc pe sub masă: „Adu-mi şase sticle de Ballantines şi şase cartuşe de Winston. Ai să găseşti cheia la Sheraton-ul din Buenos Aires”. Nani e alb ca varul. „Vreţi să mă băgaţi în puşcărie?”. Avea dreptate. Pentru o asemenea corespondenţă putea să-şi piardă postul. Puteam să mi-l pierd şi eu. Noroc că eram lângă telex. Noroc că Nani a avut un mare gest de curaj, rupând hârtia. Nu era voie. Totul era sub control. Iar dacă rupeai hârtia însemna că…

N-am avut linişte vreo trei zile. Aşteptam descoperirea mesajului transoceanic… Din fericire s-au amestecat benzile, s-au amestecat hârtiile şi am scăpat. Deşi Nani aştepta mereu…

Telexul lui Tassos mi-a dat aripi. Acum eram hotărât să plec. Oricum. Chiar dacă şansa de a-l întâlni pe Ţiriac era de cinci la sută… Trebuia să-mi iau biletul de avion. Era 32.032 lei, adică echivalentul a 2000 de dolari. (Dolarul era 16 lei la Tarom.)

Am plecat într-o adevărată aventură. Aveam în buzunar cinci dolari mari şi laţi. Drumul de la aeroportul Orly  – escala franceză – şi gara Invalides, care te aducea în centrul Parisului, costa patru dolari. M-am perpelit toată noaptea de ajun ca să ascund marea „avere”, cinci dolari. Era chinuitor şi, mai ales, umilitor. Dar am ajuns. Am telefonat unui prieten, Mitică Meta, suporterul tuturor gazetarilor români care au trecut prin Paris. L-am căutat toată noaptea pe Ţiriac. L-am prins pe la două. Tocmai venise de la Munchen, cu Vilas. Mi-a fixat o întâlnire a doua zi la Roland Garros. M-a înarmat cu suma necesară. M-a întrebat dacă nu vreau mai mult. Nu era cazul.

Spre seară, când să închidem garsoniera lui nea Mitică şi să plecăm la Orly, a sunat telefonul. Ne-am zis să nu ne mai întoarcem din drum. Dar ne-am întors, din fericire. Telefonul lui Nicolaescu mă anunţa că nu se mai pleacă de pe Orly, ci de pe Charles de Gaulle. Dacă nu m-aş fi întors din drum, n-aş mai fi putut pleca. Următorul avion era peste vreo trei zile. Probabil că aş fi renunţat…

Am zburat bine, cu escală la Lisabona şi la Rio. Când am ajuns la Buenos Aires, erau patrugrade pe aeroport. Timp de 30 de zile termometrul nu avea să coboare sub 7 grade.

M-am dus la Sheraton. Mi-am luat cheia. Eugen Barbu şi Nicolaescu aveau să locuiască la hotel „Embejador”, lângă ambasada României… Am intrat în apartamentul pe care îl închiriase Tassos – fler de grec – cu 400 de dolari pe lună.

La intrarea în living m-a pufnit râsul. Pe peretele imaculat erau prinse vreo cincizeci de clipsuri cu diferite mesaje, tăieturi din ziare, numere de telefon, desene, caricaturi… Tassos a venit către miezul nopţii.  Ne-am îmbrăţişat. Era întotdeauna exuberant. I-am dat sticlele şi cartuşele de ţigări. „Ia su, Ianaki!”. Adică, să trăieşti, Ionele… „Ştii cât cer bandiţii, aici? 20 de dolari sticla de whisky şi tot atâta cartuşul de Marlboro. Ţi-ai plătit chiria, palikari mu!” Am încercat să protestez. Dar Tassos, cu creionul său după ureche, mi-a făcut un calcul simplu, din care rezulta că îmi datorează 40 de dolari, cu apartamentul plătit.

Am adormit târziu de tot. Am stat la poveşti. A doua zi ne-am dus direct la Centrul de presă. Acolo, Tassos a mai făcut o demonstraţie de „frumos nebun”. S-a plasat, ca Napoleon, în faţa marii table negre în care erau fixate, cu litere albe, anunţurile de presă. Şi l-a chemat pe şeful Centrului de presă. Acesta a venit imediat, destul de docil. Tassos l-a luat tare: „Ascultă, jefe! Vrei să-mi citeşti anunţul de sus?” Şeful părea descumpănit. „De ce?” Tassos nu l-a lăsat să respire: „Te-am rugat să citeşti”. Şeful a început să silabisească: „6 iunie 1978”. Tassos a dus palma ca un dirijor care invită viorile la un andante. „Opreşte-te! Ce greşeală e în acest anunţ?” „Nu văd nimic, domnule!” L-a privit lung şi mi-a spus în greceşte: „Ţi-am spus că aici toţi dorm în picioare”. Apoi, şefului, care nu mai înţelegea nimic; „Ce dată e astăzi, şefule?” „7 iunie”. „Şi ce scrie aici?” „6 iunie”. „Atunci de ce mă oboseşti cu anunţuri de ieri?” „Bine, dar…” „Nici un bine. Dumneata ai obligaţia de a-mi proteja capacitatea de concentrare. Te rog să pui pe cineva să elimine imediat anunţul parazit.” Şeful Centrului de presă m-a privit lung, sugerându-mi că prietenul meu e alăturea cu drumul, dar a pus să se elimine anunţul…

Tassos a pus curând stăpânire pe Centrul de presă. Era prieten cu toate operatoarele de telefon, cu fetele de la calculatoare… executa veritabile slalomuri printre mesele cu maşini de scris, ca să salute toată lumea. Devenise o figură centrală, mai ales că era chemat la telefon din sfert în sfert de oră. Uneori nici nu mai avea ce să comunice. Atunci mă întreba prin semne să-i dau ceva, orice… „ceva cu Menotti”… nu avea importanţă ce…

Apoi dispărea. Revenea peste o oră. „Unde ai fost?” „La conferinţa de presă a lui Videla. L-am întrebat câţi deţinuţi politici are în momentul de faţă”. Turgay, care fusese şi el la conferinţă, avea să confirme.

Am petrecut două săptămâni în trena dementă a lui Tassos. Şi mai aveam încă două până la finală… La conferinţele de presă punea  întrebări de care mă jenam: „Ascultă, domnule Schon! Cât timp mai vrei să subminezi, prin jocul pe care îl faci, prestigiul fotbalului german?”. Sala izbucni în râs. Traducătoarea în germană nu reproducea întreaga întrebare. Schon răspundea cu gravitate: „Vom ameliora jocul nostru spre partea finală a competiţiei”.

În estuarul La Plata

În prima duminică, zi de pauză, am fost invitaţi la o excursie pe estuarul La Plata. Magnaţii din Buenos Aires au pus la dispoziţia presei cam 800 de yacht-uri. Ţin minte că am stat la coadă. Coboram în tranşe. Am fost, desigur, cu Tassos. Am nimerit într-un yacht mai mic, dar foarte elegant. Ţin minte că eram vreo 12. Ne servea – aveam să aflăm – fiica proprietarului. Gestul argentinienilor mi s-a părut o mare probă de eleganţă. Whisky-ul şi multe alte băuturi ne-au dezlegat limbile. Mă aflam în preajma unui gazetar freancez. Un om tânăr.

Am intrat în vorbă. A trecut uşor peste protocolul de introducere. M-a întrebat direct: „Cum e pe la voi?”. „Să zicem bine” – am răspuns. A zâmbit. „Nu e bine. Nu e bine deloc”. „Chiar deloc nu e bine spus”. (Nu venise deceniul anilor 80 care a fost şi cel mai greu.) A continua în stil franţuzesc. „Nici la noi nu e grozav. Sunt atâtea… Ştii care e diferenţa dintre sistemul nostru şi cel al vostru? La noi, cel deştepte, uite, aici – şi a dus mâna dreapta deasupra capului. Iar cel nedotat, ca să nu folosesc un termen mai dur, e aici – şi a arătat undeva sub banca pe care şedea. Asta la noi… În schimb, la voi, cel deştept e undeva aici – şi a dus mâna la piept – , în timp ce cel nedotat e cam aici, cu vreo douzeci de centimetri mai jos. Aparent, sistemul vostru e mai drept, mai etic”… A intervenit Tassos: „Le cam simplifici, maestre”. Tassos e unul dintre oamenii care anulează imediat distanţele. Francezul n-a cedat: „Ştiţi care sunt consecinţele acestei situaţii? La noi, cel situat sus nu se mulţumeşte cu ce are. Şi astfel apare Mafia. La voi, în schimb, înfloreşte ipocrizia”. Am tăcut şi eu, şi Tassos. Francezul pusese degetul pe rană. Am rămas pe gânduri. Avea dreptate… La căderea serii, yacht-ul a acostat în golful din care plecaserăm. Am pornit cu un autocar spre centru. Pentru prima oară, vorbele francezului îl marcaseră.

Am intrat la „Pippo”, restaurantul de lângă Centrul de presă, în care trăiam cu adevărat Mundialul şi unde se înfruntau, ca la Neapole sau Barcelona, chelnerii de limba italiană cu cei de limba spaniolă. De fapt, pe mine, care fusesem operat cu două luni în urmă, de bilă, m-a salvat „Pippo”, care, pentru un dolar, oferea o friptură de 600-700 de grame. (Era şi normal, poate, într-o ţară cu 25 de milioane de oameni şi 100 de milioane de vaci.) Din păcate pentru bila mea, Tassos mă invita în fiecare seară în locandele lui greceşti – unde nu sunt greci în lumea asta mare? – şi mă îndopa cu stridii prezentate în mai multe variante. Nici nu ştiu cum am scăpat de acest regim pe care chirurgul meu l-ar fi consider sinucigaş. Probabil că muşchiul de vacă de la „Pippo” elimina toate toxinele stridiilor şi ale celorlalte fructe de mare, care sunt atât de gustoase…

Am ajuns acasă către miezul nopţii. (Tassos mai avea vreo două opriri pentru ceea ce numim noi „una mică”.)

Acasă, Tassos şi-a aruncat imediat privirile spre panoul cu clipsuri. Le desprindea pe cele depăşite cu o viteză de cruăier: „Asta s-a rezolvat… asta nu se mai poate rezolva, jos cu ea… asta rămâne în suspensie… asta cade”. Şi cădeau vreo 20. În schimb Tassos îşi scotea carnetul şi adăuga alte 20. „Ce vrei, Ianaki, trăiesc îns til american. Viaţa e impărţită în anotimpuri, în luni, în săptămâni, hai să zicem în zile sau chiar ore.. a mea e împărţită în secunde… Nu pot să irosesc nici o secundă. Dar stai, nu te sperie… Un whisky tot o să bem noi acum, un whisky adus de la Paris”.

N-am putut dormi. Tassos era obsedat de convorbirea cu francezul pe estuarul La Plata… „A redus totul la o luptă între ipocrizie şi Mafie, dar un pic de dreptate are. Dacă ţii la părerea mea, lupta dintre capitalism şi socialism nu s-a încheiat. Nenorocirea e că în zona voastră, a socialismului, se comit crime. Stalin a comis mai multe crime decât Hitler – se spune la noi, în America. Hitler a gazat milioane de oameni. Vreo şase. Dar Stalin părea hotărât să-şi lichideze propriul popor. Colectivizarea s-a soldat cu vreo 13 milioane de morţi. Din glonte sau de foame. Am citit cartea unui englez. Spunea englezul că într-o zi, la marginea unui orăşel, lângă Moscova, un băieţel trăgea cu praştia într-o ţintă făcută dintr-o jumătate de foaie de ziar. Trece un tip pe acolo şi vede că băieţelul trage într-o foaie pe spatele căreia era chipul lui Stalin. Rezultatul? S-a dus la partid şi a povestit. Ce a urmat e de neconceput în America. Tatăl băiatului a luat zece ani de puşcărie… În care erau nenumărate exemple de felul ăsta. Într-o seară se adună câţiva tineri ca să danseze. Bineînţeles că au şi băut un păhărel de vodcă. În plină veselie, unul dintre invitaţi se apropie de bustul de ghips al lui Stalin: „Ce mai faci, bătrâne?” – îl întreabă tânărul, cu o anume blândeţe, pe omul de ghips, mângâindu-l pe ceafă. Rezultatul? Zece ani de puşcărie. Devenise un fel de normă.”

„Văd, totuşi, Tassos, că înclini spre lumea voastră”. „Nici pe departe. Le cunoaştem şi pe ale noastre. Atât Lincoln, cât şi Kennedy au fost împuşcaţi de Mafie. Mafia nu poate fi localizată în timp şi spaţiu… Nu e în Sicilia sau în vremea prohibiţiei. E de când lumea şi e pretutindeni. E şi în Amazoane, unde se taie pădurile, e şi în Vorkuta, un punct al Gulagului, unde urcă doar renii”.

„Şi unde vom ajunge, Tassos?” „Nicăieri”. „De ce ai plecat din Grecia?” „Ca să trăiesc mai bine. Călătoresc unde vreau şi când vreau. Am paşaportul în buzunar. E un document atât de obişnuit, încât într-o bună zi, în drum spre aeroport, pe la jumătatea drumului, mi-am dat seama că l-am uitat acasă. Am oprit taxiul şi am fost tentat o clipă să mă întorc din drum şi să-l iau. Dar mi-am dat seama că dacă merg înainte e tot aia. Am oprit la prima secţie de poliţie, pe autostradă, şi am cerut un duplicat. Mi-au făcut poza în zece secunde, au cerut prin computer datele de la Centru şi în cel mult zece minute aveam un nou paşaport… Iată că şi de asta am venit în America. Să nu crezi că e vorba doar de bani. Nu sunt milionar. Nici pe departe. Dar America e un vis din copilărie. E adevărat, sunt destule lucruri rele şi în America. Am un băiat. Mă gândesc mereu cum să fac ca să scap de obsesia drogurilor. Fac ce fac, inventez nişte boli posibile şi-i fac nişte analize. Deocamdată e bine, dar cine ştie cât va dura asta? Pe de altă parte, sunt şi nenumărate lucruri bune. În această ţară, cu atâţia gangsteri, care se împuşcă din maşini în adevărate lupte de stradă, dacă ai fost prins cu minciuna, poţi să şi pleci din America. Nu mai e nici o şansă”.

Îl întrerup o clipă, deşi e dezlănţuit: „Cred că ai dreptate, Tassos. Am avut un coleg, Vartan. A ajuns la Beirut, unde era filtrul pentru America. A completat nişte formulare. Apoi a aşteptat. Aproape o lună. Şi i-a venit răspunsul: „Nu puteţi intra în America. Nu aţi declarat că acum zece ani aţi fost în Statele Unite”. Vartan a protestat. Nu-şi aducea aminte. A cerut explicaţii. I s-a spus limpede că exact cu zece ani în urmă a făcut o escală de zece ore în America, venind din Canada, pentru a-şi continua drumul în Europa. N-a mai avut ce spune. Chiar dacă nu a părăsit aeroportul”.

Tassos nu mai avea răbdare: „Uite, vezi ceasul ăsta al meu? L-am cumpărat din magazin cu 100 de dolari. L-aş fi putut cumpăra cu numai 10 dolari sau cel mult douăzeci din magazinul-depozit al Mafiei, unde se depun lucrurile furate. Bineînţeles că nu m-am gândit o clipă să fac asta. Dacă te zăreşte cineva, părăseşti imediat America”.

„Te mai întreb o dată, Tassos. Unde vom ajunge?”. „Nicăieri, pentru că toate sunt încurcate. În America, doi gazetari îl doboară pe Nixon pentru că a pus trei microfoane în telefoanele Democraţilor. Şi asta în vreme ce la ruşi sunt un milion de microfoane şi nu cade nimeni… Nici măcar şeful Poştei din Odessa sau din Leningrad”.

Am adormit spre ziuă. Nu bănuiam că freneticul, veselul şi neastâmpăratul reporter Tassos poate fi obsedat şi de altceva decît de Kempes sau Rummenigge, dar iată că prietenul meu „nebun” ascundea şi el atâtea gânduri…

Ultima seară cu Tassos

Ultima oară ne-am văzut în Mexic, în 1986. Era mai slab – suferea de cancer, fusese operat în 80, după Olimpiada de la Moscova – dar tot nu putea sta locului. Era într-o continuă mişcare. Începuse să bea vodcă. O strecura în Centrul de presă, unde nu era voie să vii cu băuturi alcoolice. „Dragă John, fără asta nu mai pot. Ştiu că pot să mă curăţ chiar mîine şi asta mă face să uit”.

Am încheiat ciclul nostru în Mexic 86. A făcut atunci o demonstraţie de om care nu doarme în picioare. Nu cu mult timp înainte de încheierea Mundialului venise la Ciudad de Mexico doctorul Frînculescu, medicul Craiovei. Se aventurase într-o călătorie infinită. Din păcate, pe drum i-au dispărut valizele. Era, de fapt, o călătorie ratată. Se apropia finala. Doctorul îmi spune: „Să fac 14000 de kilometri şi să nu văd finala… E prea de tot”. I-am aruncat vorba asta lui Tassos… Mi-a răspuns imediat în stilul lui personal: „Nu-i problemă. Îl băgăm”. Mi-am zis din nou că e nebun. „Bine, bine, dar cum faci, Tassos?” Primul obstacol a fost urcarea în autocarul care urma să ne ducă de la Centrul de presă la stadionul Azteca. „Întrebi cum facem? Nici o grijă. Urcăm împreună, cu talonul de acreditare. Acolo îţi dau talonul meu. Cobori şi-l dai doctorului”: Zis şi făcut. (Era atât de simplu, dar asta în primul rând pentru cei care veneau din Pireu.)

Urcăm. Doctorul urcă fără probleme. Are „acreditare”. Dar îşi dă seama că nu s-a întâmplat încă nimic. A câştigat doar dreptul de a fi în preajma stadionului Azteca, acolo unde va parca autocarul nostru.

Înaintăm prin mulţime. Tassos îl strigă pe Frînculescu: „Hai, mai repede, sau eşti unul dintre cei care dorm în picioare?”.

Acu,, ceea ce punem la cale e ca spargerea unei bănci… Doctorul e la un pas de el. Se apropie primul obstacol. Ni se cer biletele. Aici, acreditarea contează mai puţin. Biletul e totul. Tassos atacă primul punct de control. Are un tupeu fără pereche. Mexicanul îi cere biletul doctorului. Intervine Tassos, pe intercepţie. „Are biletul în biroul de colo”. Şi pentru că vorbeşte numai englezeşte, controlorul se dă bătut. (De fapt, nu văd nici un birou.) doctorul trece. Se şterge cu batista pe frunte. A transpirat tot. Înaintăm. Căutăm un culoar mai liber. Tassos mă ceartă: „Să mergem cu grămada. Dacă vrei ca doctorul să intre… Să facem o înaintare ca la rugby”.

Al doilea obstacol. O fată. „Biletul domnule”. Intervine iar Tassos, care atacă: „Domnişoară, dumnealui e medicul meu curant. Dacă se depărtează de mine, dumneata răspunzi”. Între timp, Tassos îi arăta ostentativ insigna Comitetului Olimpic American, care îi acoperă tot reverul şi de care nu se desparte niciodată. Fata încearcă un răspuns, se uită atent la insignă, care e, oricum, impresionantă, iar doctorul a şi scăpat, lansat pe treisferturi…

La al patrulea obstacol, Tassos s-a sacrificat, a atras atenţia asupra lui, zăbovind sub uşa controlului electronic, şi aşa ne-am trezit în faţa ultimului obstacol, cel mai greu de altfel, pentru că de acolo nu mai aveai decât să cobori spre fotoliul tribunei presei. Mărturisesc că nu vedeam absolut nici o soluţie. Dar Tassos mai avea una. S-a dus direct spre controloare şi i-a spus pe un ton grav, după ce şi-a prezentat biletul cu gesturi largi: „Senorita, îl iei pe domnul şi-l conduci, te rog, la „Palco d’onor”, în apropierea domnului Havelange” şi i-a introdus 3000 de pesos în buzunăraşul de la piept. Fata, surprinsă, a pornit ca hipnotizată şi l-a instalat pe doctorul Frînculescu într-un fotoliu de onoare. Până aici toate bune. Dar, revenindu-şi, fata s-a întrebat ce rost au avut cele trei mii de pesos, s-a întors la „Palco d’onor” şi i-a restituit doctorului cele trei mii de pesos; doctorul, pentru a nu face vâlvă, a primit bancnotele: sigur că a stat pe gânduri un timp, dar a văzut finala la câţiva metri de Havelange. Povestea asta îl recomandă foarte bine pe Tassos. Avea o imaginaţie dementă, chiar dacă „operaţiunea Azteca” ar putea fi interpretată şi altfel. Pentru noi a fost o probă de inventivitate dusă la extrem. Probabil că niciodată în istorai Mondialelor nu s-a întâmplat ca o finală, pentru care s-au plătit 240 de dolari, să fi fost urmărită de un spectator fără bilet şi care, pe deasupra, a mai primit şi 3000 de pesos pentru „dreptul” de a sta lângă Joao Havelange, preşedintele FIFA.

În seara aceea, Tassos a strecurat în Centrul de presă mai multe sticle de vodcă. Au fost toţi francezii la masă – ei nu scapă niciodată asemenea ocazii… A fost bulgarul Tonici, a fost şi portarul Turgay, turcul… Turgay a făcut atunci o mare pasiune pentru o stewardesă a Mundialului… După ce a învăţat câteva mexicance să facă o cafea turcească în garsoniera lui, lipită de Centrul de presă, i-a venit şi rândul să cadă cloşcă. De atunci, a plecat de nenumărate ori în Mexic ca să-şi întâlnească amorul. Bine că a avut cu ce să plătească nenumăratele zboruri transoceanice…

A fost, de fapt, ultima seară cu Tassos. De atunci nu ne-am mai văzut. L-am căutat la Coppa del Mondo, în Italia. L-am găsit înregistrat pentru acreditare. Dar de întâlnit nu l-am întâlnit, în pofida mesajelor pe care i le-am lăsat şi la Bari, şi la Napoli, şi la Roma, la Genova, la Milano sau la Bologna. În Mexic ar fi fost mult mai simplu. Marele centru era în Capitală. Italia, însă, are vreo 15 capitale când e vorba de fotbal. Şi e mult mai greu. Dacă Tassos a fost cu adevărat la Coppa del Mondo, sunt convins că a „bântuit” prin Sardinia, pe la Palermo, s-o fi dus, din când în când, la Milano sau chiar la Udine, dar de întâlnit nu l-am întâlnit.

Cred că Tassos nu mai este. Stau şi mă întreb ce-o fi făcut cu feciorul său, Iorgos, care i-a spus într-o zi că vrea să-şi schimbe numele, să renunţe la Verghitsis, să fie sută la sută american. Asta a fost cea mai grea lovitură pentru el. S-a gândit, la un moment dat, să-şi facă o asigurare pe viaţă, de 100000 de dolari, cu condiţia ca asigurarea să poată fi ridicată, în mod expres, doar de Verghitsis şi de nimeni altul, să zicem un Smith sau un Johnson oarecare.

Coppa del Mondo a fost mult mai tristă fără Tassos. El era titirezul care se învârtea în faţa meselor la care sorbeam cafeaua.