Un an pe Fabrica de Glucoză

Într-o săptămână se împlinește un an de când am intrat în presă cu adevărat.

Adevărul. Ultima zi

Terminasem facultatea, iar norocul (adică Mădălina Bălășescu și Mihaela Dincă) m-au aruncat în hala dubioasă de la capătul Piperei, numită Adevărul. Secția Viața. Practică. Neplătită.

Am înconjurat bulevardul Dimitrie Pompeiu fără să știu cum să ajung la redacție, m-a întâmpinat Mihaela Dincă și m-a așezat la biroul lui Cezar Bădescu, atunci în concediu medical. Eram la un rând de secția în care se presupunea că muncesc. În timp, m-am apropiat, dar propriul meu birou l-am primit abia prin decembrie. În acea primă zi eram departe de oameni. Ştiu că am remarcat-o pe Ana Onisei de la cultură, cea care a rămas mica mea plăcere vinovată care-mi făcea dimineţile frumoase prin prezenţa ei.

Țin minte că prima mea știre a fost despre Facebook, într-un mod aproape predestinat. Am scris-o cu o frică uluitoare. Habar n-aveam ce pot. Nu cred că de atunci am mai scris cu o viteză atât de redusă.

Fără îndoială, oamenii au avut răbdare cu mine, iar acest text e mai puțin despre realizările mele cât despre oamenii care m-au adus în momentul acesta. Încet, încet, am luat la rând fiecare birou din secție, în căutarea unui scaun cu calculator. Prima lună toți colegii au fost câte o săptămână în concediu. Scriam știri secundare, știri de coloană, iar la prima știre de MAIN am crezut că sunt în extaz. Apoi a venit primul spread, material construit după o idee proprie și documentat. Mamă ce frică de telefon aveam! Transpiram în fața lui și în fața celor cinci blestemate de cifre care formau codul de sunat: #91385.

Am ajuns un lemn necizelat în redacție la Adevărul. Credeam că sunt printre zei, dar ei au devenit oameni în curând. Nu știu cum a reușit Mihaela Dincă să aibă atâta răbdare cu mine, dar cred că ea mi-a văzut cele mai mari greșeli, ea mi le-a suportat și m-a educat în primă fază. Iar Mihaela dădea impresia mereu că mai totul este posibil. Peste câteva luni aveam să aflu că nu este imposibil să fac două pagini într-o singură zi, așa cum se obișnuise ea din lipsa timpului. Ajungea prin redacție la 7 – 8, iar când ajungeam și noi era pe la mijlocul materialului. Apoi ne edita tuturor textele, avea răbdare și din corpul firav emana o forță teribilă. Recunosc, mie mi-a fost frică de Mihaela, dintr-un soi de respect format de la început.

Apoi a venit Pichi. Diana Opriță. Restructurările au transformat redacția Adevărul într-un fel de castron de la Loto, iar unii oameni au fost detașați la alte secții. În literatura internă perioada primelor două săptămâmi de când a venit Diana în secție este cunoscută ca „Războiul celor două roze“ sau „Războiul divelor” sau „Criza de autoritate”. Spuneţi-i cum vreţi. Era momentul dubios când nu ştiai la cine să te duci să semnezi pagina pentru BT sau cu cine să discuţi un subiect. Din ping pong-ul ăsta eu am ieşit bine.

Diana mi-a fost antipatică rău la început. Habar n-am de ce. Părea dură şi intransigentă, ceea ce mai târziu aveam să aflu că poate fi totuşi adevărat. Dar ea a avut inspiraţia de a mă responsabiliza. M-a trimis la DTP, m-a băgat în gura lupului. Înainte de a veni ea, pe fondul reorganizării, tehnologia şi internetul au ajuns în ograda secţiei Viaţa. Aşa am început să scriu despre ele. Diana îmi dădea de făcut o pagină întreagă în fiecare zi, iar eu eram încântat de lucrul ăsta.

Încă nu aveam salariu sau acte, dar lucrurile aveau să se schimbe rapid. Mulţumirile la capitolul acesta trebuie aduse din nou Mihaelei, Dianei şi unui personaj nou, dar vechi în poveste asta: Andrei Velea. Redactorul-şef adjunct care ne aducea mereu alune în glazură, nachos şi ciocolată, care părea că nu zâmbeşte niciodată şi că poate vorbi cu animalele datorită frecvenţei foarte joase a vocii sale. Voinţa celor trei mi-a adus primul contract în presă. Mihaela a fost cea cu efortul cumulat de-a lungul celor două luni jumătate, Diana a fost cea care a pus piciorul în prag, iar Andrei m-a susţinut deşi nu a spus-o niciodată. Pentru asta le sunt recunoscători.

A venit Omul Digital, minunata rubrică din Adevărul Weekend unde scriam două pagini despre tehnologie. O poveste frumoasă, care-mi place şi care merge mai departe şi acum. Infografii pe 10 coloane în fiecare săptămână! Mulţumesc Dana Donciu pentru creativitate şi răbdare. Am început atunci să scriu serios pe tehnologie şi curând paginile 36-37 sau pagina 26 erau acontate. La fel şi paginile 22-23 din Weekend. Am învăţat ce-s ăia gigahertzi, ce face un procesor şi de ce e mai bun un telefon decât altul. Am învăţat ce se întâmplă în fiecare minut pe internet, am căutat pornografie infantilă pentru documentare la un material sau m-am dus la protestele anti ACTA. Tot ultimul subiect mi-a adus şi prima mare gafă din carieră.

În timpul scandalului ACTA, chiar în prima zi, ratasem ştirea cu jumătate de oră faţă de concurenţă, aşa că am recuperat prin calitate şi cantitate. Doar că la ultima ştire pe tema asta din acea zi am dat-o în bară. Am dat votul din Parlamentul European fix pe dos. A doua zi drept la replică de la Renate Weber, iar la 8 dimineaţa m-au sunat de la matinalul Radio Guerilla unde am fost făcut cam de râs. Am stat la telefoane că Răzvan Ionescu, am intrat în pământ de ruşine şi am învăţat că poţi face rost de numere de telefon în cinci minute. Trebuie doar să vrei.

Timpul a trecut rapid la Adevărul. Nu voi vorbi aici despre problemele financiare. Din păcate, ele au fost o cauză minoră a exodului în masă. La nivel managerial bătaia de joc a atins uneori cote maxime, iar sentimentul că sunt într-un experiment social s-a acutizat. Salarii întârziate, articole cenzurate, articole servite, cămăşi roz care acopereau burţi pline, discursuri pline de empatie despre cum înţelege Ludovic dramele din familiile angajaţilor sau, spre final, salarii băgate în rate, ca la zilieri. Toate motivele de mai sus au dus la sentimentul că nimeni nu mai este respectat pentru munca lui, iar o reacţie naturală de jemenfichism total a apărut la toţi. Sporul nu a mai fost acelaşi, cheful aproape inexistent. Ajunsesem, dintr-o obişnuinţă dubioasă, să-mi fac o normă de 8 materiale pe zi pe site. Enorm şi o muncă în zadar de multe ori, dar mă ţinea treaz. În ultima săptămână la Adevărul am reînăţat ce înseamnă să nu scrii nimic într-o zi.

De ce am scris cronica aceasta prea scurtă pentru o experienţă marcantă? De trei săptămâni am plecat din Pipera, de pe Fabrica de Glucoză. O nouă provocare este la orizont, iar ea va fi tare interesantă şi potrivită pentru momentul acesta. Dar mă gândeam cum am ajuns să am responsabilităţi. Dacă mă uit la copilul nu de acum un an, ci de acum doi ani, nu-l mai recunosc. M-am schimbat tare mult. Dar mă întreb de ce au oamenii încredere în mine sau dacă fac bine ceea ce fac. Habar n-am. Spre deosebire de mulţi colegi, pe mine nu mă împinge de la spate talentul. Nu o zic cu răutate. Când am intrat în facultate credeam că sunt un creativ şi jumătate. Am învăţat rapid să îmi cenzurez această parte. Am învăţat că de fapt trebuie să munceşti mult, să fii un ocnaş al acestei meserii, dar nu unul umilit. Să munceşti mult pentru a ajunge la rezultate corecte şi concrete. Un Bănel Nicoliţă al jurnalismului. Cu el mă comparam de multe ori când lumea vorbea de secţia viaţa şi de „cuplul de cretini perfecţi, Andritescu şi Ionicea” – le mulţumim fanilor. Muncă, muncă şi iar muncă.

Profesorii de la Jurnalism aveau dreptate uneori. Jurnalismul e o artă de prea puţine ori. E mult minerit în schimb. Forezi adânc ca să ajungi la minereul tău. De multe ori faci şi gafe. Dacă ceilalţi ţi le iartă, tu eşti dator să nu le uiţi şi să nu le ierţi. Poate de asta eu nu aş avea încredere în mine, pentru că ţin minte fiecare greşeală pe care am făcut-o şi încerc să mi-o corectez. Sunt un ocnaş care de trei săptămâni îşi regăseşte entuziasmul. Mă lovesc de oameni pesimişti, de oameni necomunicativi şi de problemele inerente, dar mă poartă înainte dorinţa de a face din meseria asta pe care mi-am ales-o cel mai bun lucru. Poate nu voi fi la fel de talentat ca unii, nu la fel de incisiv ca alţii sau nu voi putea să dărâm Guverne sau să pornesc anchete. Dar îmi amintesc citatul lui Hemingway din Midnight in Paris (poftim cultură!): Yes. It was a good book because it was an honest book, and that’s what war does to men. Încerc să rămân onest şi umil faţă de mine în principal.

Uitându-mă în sus la text l-aş şterge pe tot pentru că nu are fluenţă şi nu curge cum trebuie. Dar astăzi, în momentul când am realizat câte responsabilităţi am şi câte încredere pot avea unii oameni în mine, cred că e potrivit să public aceste rânduri cu care eram dator faţă de mine de când am plecat de la Adevărul. Am mai încercat o dată să le trec pe hârtie, dar au ieşit la fel de prost.

Nu e un text despre cât de bun sunt eu. Nici pe departe. Este un text despre umilinţă, maturizare, ajutor, încredere şi minerit.

La final, ca la Oscar, mulţumirile de rigoare unor oameni care mi-au făcut viaţa mai interesantă în ultimul an, într-un fel sau altul: Mihaela Dincă, Andrei Velea, Diana Opriţă, Dorin Irimia, Ramona Dragomir, Răzvan Priţulescu, Iulian Ioncea, Alin Paicu, Mălin Bot, Mihaela Stoica, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu, Raluca Sofronie, Raluca Moisă, Andreea Marinescu, Dana Istrate, fetele de la sănătate, Raluca Dan, Eugen Ciufu, Lili Bartha, Dan Popescu, Dragoş Răduţ (ultimii trei fără de care multe pagini nu ar fi arătat atât de bine şi cu mulţumiri speciale pentru Lili care mi-a arătat atâta răbdare când eu eram la început), Dorel, Cristina, Anca, Gigi, Lili, Dana Donciu, Florian ,Doru, doamnele de la corectură. Pe final li s-au alăturat Georgiana Panca, Oana Racheleanu, Monica Krajnik, Noemi Varga, Alina Brebenel sau Raluca Salcudean. Probabil că din lista asta lipsesc unii care se vor simţi jigniţi, aşa că-i rog să se semnalizeze.

Lista neagră, căci există şi ea, îi include pe cei care în perioada grea din ultimul an şi-au bătut joc de munca unor jurnalişti oneşti, îi include pe toţi cei care şi-au primit salariile integral, atunci când subalternii lor dădeau reject la agenţii băncilor şi toţi cei care nu au crezut în oamenii buni.

Ţineţi aproape, în curând vor veni nişte materiale zdravene cu care mă voi putea mândri.

Despre umbre

Într-o zi te vei întreba de ce ai rămas singur. Va fi târziu, vei fi bătrân, iar timpul nu va mai avea răbdare cu tine. Nu știu dacă vei înțelege atunci, așa cum nu știu ce înțelegi și astăzi.

Ați implantat sămânța neîncrederii, ați pus o graniță între părinți, una care nu ar fi trebuit să existe niciodată. Dar viața nu e un film fericit de la Hollywood. Nu mai știu care e bun și care-i rău. Nu știu dacă sunteți buni. Ați reușit să transformați un creier într-o schizofrenie. Pe cât de mult vă apreciez individual, pe atât de mult vă detest luați împreună. Pentru că voi sunteți exemplul de ce este mai rău într- relație care nu mai funcționează, voi sunteți răspunsul la „cât de rău poate fi?“.

Tu…nu ai înțeles atunci când ți-am spus că nu înțelegi ce înseamnă să ai 12 ani și să stai între doi părinți, cu pumnii șuierând pe la ureche. M-ai privit fără să înțelegi, te-ai simțit lovit și atacat, ca întotdeauna. Cum pot să te respect pentru omul care esti, atunci când te plimbi prin Europa, și să cred că ești cea mai anostă persoană în cuplu?

Mai țineți minte atunci când îmi doream să rămân la școală pentru că știam ce-i acasă? Poate, poate ar fi trebuit să rămân pentru totdeauna. Doar ca să deschideți ochii.

Ați ajuns la anii bătrâneții. Sunteți în război de când mă știu eu, dar nu ați reușit să vă separați. Nu știu ce vă mai ține împreună, ce vă reține. Eu știu sigur că nu vreau să fiu un motiv pentru o experiență atât de murdară. Sunteți ca o substanță periculoasă lăsată în Soare. Nu puteți sta unul lângă celalalt mai mult de 5 minute fără să țipați, să înjurați, să…

Mă întreb de multe ori…cum de am putut ieși doi copii atât de buni dintr-un mediu atât de rău? Mă gândesc că în orice râu poluat mai există o bacterie care rezistă și se dezvoltă. Peste milioane de ani, evoluția o va transforma în ceva mai bun. Ce aș fi devenit într-o familie perfectă? Poate mai rău. E ciudat, am momente când vă privesc conflictul ca pe un avantaj în formarea mea. Am devenit mai puternic, dar voi nu știți cu ce preț. Căci nu mai are rost să vă zic. Nu ați înțelege.

Dacă ați fi înțeles ați fi plecat de multă vreme. Ați vrut să mă transformați în mesagerul furtunii, iar în momentul când am spus că nu mă interesează ați sărit jigniți. Dar voi nu pricepeți…conflictul vostru nu mai e al meu de prea mult timp. Da, banii voștri îmi alimentează încă viața. Munca voastră individuală mă răsplătește, iar pentru asta vă sunt recunoscător. Individual. Dar sufletul vostru, sentimentele, dacă le aveți, sfaturile…zboară de prea multă vreme pe lângă mine.

Aș fi vrut de multe ori să pot să fug. Să vă las singuri. Să vă uitați unul la altul, iar după o ceartă din aceea de 10 ore să vă uitați în jur și să nu mă găsiți. Să înțelegeți mai târziu unde am plecat. Să înțelegeți că nu mai sunt acolo. Să vă uitați unul la celălalt și să nu mai vedeți vreun sens. Să lăsați capul jos. Rușinea face minuni, spune un vers. Ar fi trebuit să facă și în cazul vostru.

E straniu. Cum spuneam și mai sus, nu sunt acuzații individuale, căci respectul meu va fi etern. Mama, tata, acestea sunt cuvinte importante. Părinți? Mă mai gândesc…

Dacă într-o zi v-aș da înregistrarea retinei mele, să vedeți ce am văzut eu. Iar apoi înregistrarea urechii. Să auziți ce am auzit eu. Ar trebui să plecați departe, ar trebui să vă retrageți, căci ați fi prea jenați. Pentru că nimeni nu are voie să trăiască așa și nimeni nu are voie să fie mai matur decât părinții la 16 ani. Nimeni nu are voie să-și fie propriul exemplul.

Noi doi ne-am dus pe drumuri. Ne vom întoarce acasă rar. Să nu rămâneți singur. Ar fi păcat.

Tu…îmi spui că trebuie să o respect și nu-mi spui unele lucruri pe care se presupune că le știi. Dar nu înțelegi că respectul se câștigă prin informație și sinceritate. Am două părți ale aceleiași piese de șah, dar nu știu de unde să iau regele. Nu știu cum să abordez informația. Oricât de bun jurnalist voi deveni pe viitor, investigația asta mă va depăși. Sau pur și simplu îmi va fi rușine să o scriu, să o fac. Probabil că ar fi una interesantă, cu multe neadevăruri și informații false primite de-a lungul vremii. Pentru a mă proteja sau pentru a vă proteja.

Cine știe.

Imaginați-vă, voi doi, ce nu veți citi acest text, că vă va prinde 80 de ani și vă veți uita, dar voi fi departe. Sper să nu vă prindă vârsta asta împreună. „Împreună“…ce cuvânt penibil în contextul ăsta. Ce face doi oameni să fie împreună? Faptul că-i unesc doi copii și o casă mică de două camere? Nu sunteți mai uniți decât doi străini. Măcar ei nu se bagă în seamă. O să vă scoateți ochii unul altuia până când o să obosiți.

Veți obosi vreodată?

Eu știu că am ajuns în punctul ăsta de câțiva ani, iar fiecare moment pe care-l petrec cu voi doi, motiv obișnuit de a fi bucuros, e un drum prin Iad. Mă face să mă depărtez încet, încet, ca un ciclist ieșit într-o evadare tristă. Voi schimba drumul și voi dispărea pe dealuri. Nu ați înțeles că deveniți doar niște umbre mâncate de ura pentru celălalt, iar eu devin un spectator care a mai văzut spectacolul. Din umbre…veți deveni invizibili, iar eu…eu voi fi departe. Mult prea departe și mult prea obosit pentru a vă accepta prostiile.

Mă uitam în seara asta la televizor și vedeam cazul polițistului care și-a împușcat nevasta. Un gând macabru mi-a trecut prin minte pentru câteva ore bune. M-ar surprinde să trăiesc așa ceva din perspectiva fiului? Știți ce-i trist? Că nu… Iar atunci tristețea se va transforma de fapt în furie, în cuvinte nespuse și în amintiri neplăcute. Iar totul va deveni doar un breaking news lipsit de piper.

Deveniți umbre și dacă rândurile de mai sus au părut cumva lipsite de sentimente…nu sunt. Mă depărtez de niște umbre care redevin lumină atunci când sunt în prezența individuală a fiecăruia. Nu uit ce a făcut fiecare pentru mine. Orice zi, orice secundă petrecută departe știu că vă doare. Dar vă apropiați amândoi, ajungeți la aceeași masă și redeveniți umbre.

N-o să uit vara noastră…cea în care am stat o lună în aceeași cabină a vechii cisterne. Nu o să uit autobazele, salamul Campofrio mâncat pe lada camionului. Nu voi uita armata de snacks-uri cumpărate și cum îți citeam din ziarul „Național“. Nu voi uita cuvintele simple, sfaturile, discuțiile despre politică, analizele tale surprinzător de profunde pentru un om care privește de la televizor. Nu voi uita aventurile tale în Marea Britanie și cum ai salutat-o tu pe regină în fața Palatului Buckingham.

N-o să uit cum ai plecat în clasa a 8-a pentru a ne fi mai bine. Nu o să uit lunile în care a trebuit să mănânci din spatele supermarketurilor. Nu o să uit primul pachet primit, primii bani, primele bucurii pe care le-ai avut acolo. Nu o să uit când am fumat prima țigară împreună. Nici că ai îmbătrânit acolo și ți-ai făcut vânătăi doar pentru a sta bine noi. Nu o să uit cum făceai goblenuri pentru a aduce bani – voi vedea mereu combina muzicală și mașina de spălat luate din carourile acelea pline de bobine de ațe. Nu o să uit cum aduceai mazăre de la țară pentru că nu aveam ce mânca.

Dar nu voi uita niciodată nopțile de neliniște, visul acela când el se arunca de la etaj, nu o să uit amenințările pe care le aruncați între voi și telefoanele nervoase pe care le primeam. Nu o să uit cum voiați să fiu un mesager între ura voastră. Nu voi uita că vă acuzați pe teme financiare. Voi ține minte mereu cum a venit Poliția și cum am rămas atunci singur în casă. Nu o să uit înjurăturile și certurile la 10 minute după ce v-ați întâlnit anul ăsta, chiar de ziua mea. Nu mă mai văzuseți de 10 luni…

Horațiu Mălăele – Mama

Timpuri Noi – Tata

Dali într-o lume de zidari

Mi-am pus în căşti melodia „E mi alzo sui pedali“ dedicată lui Marco Pantani. Astăzi ar fi fost ziua lui şi ar fi făcut 42 de ani. Cum scriam şi anul trecut şi acum doi ani, s-ar fi retras de multă vreme. Dar Marco a fost şi în viaţă ca şi după moarte o prezenţă mai mult mitică în viaţa mea, decât una fizică.

Fiecare avem nevoie de eroi. De cele mai multe ori cei mai buni eroi sunt cei negativi. Exemplele care ne dau încredere că sunt ca noi, dar că pot depăşi anumite limite. Marco Pantani mi-a spus mereu, atunci când mă gândeam că mi-e greu şi voiam să renunţ: „Mergi mai rapid, încearcă să termini. Pentru că eu aveam viteză pe căţărare doar ca să-mi reduc suferinţa“. Şi Marco mi-a mai spus că e normal să fii supus greşelii, dar mereu trebuie să încerci mai bun şi că fără suferinţă viaţa nu ar fi normală. Că te loveşti de probleme.

Pentru majoritatea oamenilor Marco Pantani a fost un anonim. Habar n-au cine este. Pentru fanii ciclismului a fost un idol, un duşman, dar cel mai mult a fost un spectacol. A oferit bucurie oamenilor fără să ceară nimic în schimb. Poate puţină înţelegere în momentele grele. Marco s-a jucat cu focul pentru a putea să continue spectacolul. Nu i-a plăcut să stea în pluton, să fie un mediocru, să rămână un anonim. A văzut că fără dopaj nu se putea altfel şi a trebuuit să intre în horă. Şi aici a fost cel mai bun dansator care a existat în acea generaţie de ciclişti, la final de mileniu 2.

Marco Pantani îmi ghidează de multe ori acţiunile şi gândurile. Când mi-e greu şi sunt stresat deschid un film cu el şi-l văd cum suferea în căţărare, dar câştiga la final. Nimeni nu are un drum liniştit, nimeni nu poate merge doar pe teren plat. Trebuie să ne uităm la munţi cu frică, dar să îi căţărăm fără ruşine. Pentru că ei nu sunt puşi acolo să ne stea în cale, ci ca să fie depăşiţi. Suntem oameni, iar dorinţa noastră către înalt ne-a purtat mereu pe cele mai înalte culmi.

„Marco Pantani a fost mereu un artist al ciclismului. Dacă ar fi să-l compar cu un pictor, aş alege Salvador Dali“, spunea Lance Armstrong. Cei doi nu au avut prea mult timp la dispoziţie pentru a se lupta. Marco a murit un pic în 1999, când Armstrong a început seria de Tururi ale Franţei câştigate. Ce spectacol ar fi fost dacă amândoi erau la forţă maximă. Dar nu a fost posibil.

Cred că totul are cumva un sens, iar moartea lui Marco l-a lăsat în memoria oamenilor. Nu a vrut să fie uitat, deşi se simţea singur. Un solitar care îşi iubea bicicleta. Aşa cum eu îmi iubesc cuvintele, munca. A pornit de jos pentru a ajunge sus, aşa cum fac şi eu. Munţii din faţa mea sunt mari, iar plutonul unde concurez eu e plin de gropi, adversari duri şi probleme financiare. Dar lecţia lui Marco e bine întipărită în memoria mea.

Pe 13 ianuarie 1970, la Cesenatico, se năştea un mit. Sunt cuvinte simple şi care şi-au pierdut sensul iniţial, puterea. Sportul face minuni, iar prezenţa lui Marco în viaţa mea e un exemplu. Nu credeam că atunci când mă uitam pe Eurosport îmi inspiram gândurile ce vor fi rămas şi după 14 ani. Au trecut 14 ani de când m-am uitat prima oară la ciclism, iar eu mă îndrept spre 23. A trecut destulă viaţă peste mine şi, la fel ca şi Marco încă nu mi-am putut găsi fericirea, dar am găsit un sens. Unul în muncă, făcută mai bine şi mai bine, dar în care trebuie să mai evoluez mult. Viaţa va aduce şi restul.

Până una alta, la mulţi ani dragă Marco. Mulţumesc pentru ce însemni pentru mine.

 

 

Oboseala pasiunii

Dragii moşului…

Nu uitaţi de copilărie. Lăsaţi-o să rămână în amintirea voastră şi să vă ghideze viitorul ca un timp al libertăţilor şi al posibilităţii de retragere atunci când timpurile şi zilele nu erau bune. Atunci chiar aveam cum să ne ascundem. Viaţa nu ne mai dă posibilitatea asta. În fiecare zi la datorie, chiar dacă starea noastră nu ne permite să funcţionăm la capacitate maximă. În zile din astea, pasiunea moare, iar lucrurile nu ies aşa cum ne doream. Suntem nemulţumiţi, nervoşi şi poate-i supărăm şi pe alţii.

În seara asta simt aşa … amintirea copilăriei. Atunci când aveam atâtea modalităţi de scăpare. Starea şi amintirea perioadei acelea sunt doar simptomele unei maturităţi ce va să vie, ce va să se instaleze în corpul şi mintea mea. O perioadă pe care o văd frumoasă pe viitor, dar plină de muncă. Nu că nu mi-ar plăcea munca, dar simt că ea îmi va acapara, pentru că aşa voi dori eu, timpul şi mintea. Sunt un workaholic în devenire.

Dragii mei, iubiţii mei…

Vă mai amintiţi voi când vă retrăgeaţi în toate activităţile care vă mâncau timpul fără să vă întrebaţi de ce faceţi asta? Când nu exista expresia „pierd vremea“, ci fiecare activitate era „dezvoltare personală“. Propriul nostru training.

Când ne retrăgeam în sufragerie să jucăm fotbal pe covor. Când ne urcam pe biciclete şi uitam. Când stăteam cu orele în faţa televizorului. Când jucam trivia pe mirc ore, zile întregi. Iar toate acele activităţi îţi păreau nevinovate şi folositoare.

Iar acum… acum mă simt vinovat pentru fiecare secundă pierdut.

Timpul trece rapid dragii moşului, chiar dacă nu ne dăm seama. Cu cât ne gândim mai puţin, cu atât va fi mai bine. Iar presiunea asta a lucrurilor folositoare care trebuie făcute în fiecare zi, chiar dacă nu este aplicată în practică prin rigurozitate, apasă. Apasă…

Tempus fugit. Poate e şi iarna care se instalează. Poate e şi amintirea trăirilor pasionale din suflet. Vorbesc chiar de a trăi cu pasiune între alţi oameni, cu alţi oameni. Nu pasiune pentru muncă, pentru scris sau ce mai faceţi voi. Ci pur şi simplu să dai totul într-o relaţie cu oamenii. Oboseala se instalează atunci când uit de pasiune. Sau situaţiile din jur mă fac să uit.

Ne închidem încet, încet în noi. Suntem aceiaşi oameni, dar barajul din suflet s-a mai închis un pic şi nu ne lasă a funcţiona la acelaşi nivel. O frică se instalează, o incapacitate de a respira cum trebuie. Ne temem. Mişcările, privirile, zâmbetul. Ele sunt mai slabe, mai strâmbe. Naturaleţea ce exista se erodează un pic, până la regăsirea pasiunii.

Dragilor,

Văd în jurul meu atât de multă viaţă şi respiraţie şi pasiune pentru interacţiune umană încât uneori, mergând prin metrou sau schimbând magistralele, mă regăsesc zâmbind singur. Convins că nu voi putea să împărtăşesc acea stare cu nimeni în acel moment, că o voi uita la capătul pasajului Unirii. Că nu voi putea scrie despre ea.

Văd frumuseţe şi nu o pot privi natural. O văd departe, inaccesibilă. Incapabilă să se transforme în interacţiune şi apoi pasiune.

Munca se învaţă din experienţă, din practică. Viaţa, se spune, la fel. Dar atunci când o trăieşti fără pasiune e ca şi cum ai scrie fără niciun publică.

Pe vremuri…

Pe vremuri ce uşor ne eliberam de toate stările negative. Găseam soluţii  miraculoase la fiecare problemă, chiar dacă erau nişte aberaţii. Problemele noastre de tinereţe păreau cele mai importante chestiuni ale omenirii. Dar mergeam mai departe, iar şi iar. Aşa cum facem şi astăzi.

Dar lipsa pasiunii te împietreşte. Cresc ciuperci pe tine. Rămâi acelaşi de la distanţă, dar un rictus se instalează, incapabil de a fi transformat într-un zâmbet. Ca un atac celebral permanent.

Cuvinte mari pentru o stare mică.

La final vă las cu o melodie descoperită astăzi. Un frumos remake la „Shine on, you crazy diamond“ de la Pink Floyd.

Luca…

Îmi plac poveştile despre viaţă şi ador să le pun în metafore. Nu scriu aproape nimic la întâmplare. Puţini au răbdare să ajungă la final sau să descifreze ce vreau eu să zic când vorbesc despre „poulidorism” sau despre invazia Stalingradului (într-un text ce stă în drafturile acestui blog de prin luna iulie). În astă seară voi face din nou o metaforă.

În 1993 lumea Formulei 1 îl primea în lojele ei de lux pe Luca Badoer, un tânăr italian ce concura pentru echipa Lola BMS Scuderia Italia. N-a obţinut niciun punct în acel sezon, deşi ajunsese într-o cursă până pe locul 7, la câteva secunde de primul punct din carieră. În 1995 şi 1996 a avut iar ghinionul de a concura pentru echipe slabe. N-a urcat mai sus de locul 8. A ales să se retragă o perioadă din Marele Circ.

În 1998 a devenit pilotul de teste al marii Scuderii Ferrari. A plecat pe porţile ei abia în 2010, timp în care a mai alergat în 1999 un campionat pentru Minardi, cea mai slabă echipă şi două curse în sezonul 2009 pentru Ferrari.

Ca şi pentru Badoer, aşa e viaţa unora. Ei sunt piloţi de teste eterni, cu o importanţă majoră în economia unei echipe, dar care nu primesc niciodată acel loc măreţ în interiorul campionatului. Ei nu locuiesc într-un camion ultraluxos şi nici nu interacţionează cu fetele de pe marginea Grand Prix-ului din Monte Carlo. Piloţii de teste sunt esenţiali. Le oferă maşina într-o stare mai bună celor care concurează în campionat. Cine ştie câte campionate ar fi câştigat Michael Schumacher, cu tot talentul lui, fără sfaturile şi sugestiile lui Luca Badoer.

Locul unui pilot de teste este pe un circuit fără spectatori, aproape neştiut. De cele mai multe ori testele vieţii sunt secrete. Ei iau maşina într-o stare deprolabilă. O maşină abia proiectată şi care trebuie remodelată. Aleargă un tur de circuit cu ea şi îşi dau seama care-i sunt suferinţele. Iar atunci se aşează la masă cu inginerii şi începe să ofere sugestii. Tur după tur, pe un circuit ultracunoscut, dar fără spectatori, maşina devine din ce în ce mai bună.

Înainte de începerea unui sezon competiţional piloţii oficiali ai unei echipe iau maşina în primire. Nimeni nu ştie ce e în sufletul unui pilot de teste. Copilul său este pe circuit şi câştigă curse. Dar el nu e niciodată la volan. Pentru el rămân momentele acelea ascunse, când maşina trebuie reproiectată. Fiecare greşeală, fiecare împiedicătură trebuie analizată. Şi încep din nou tururile de circuit, fără spectatori. Puţini află povestea de dragoste a unui pilot de teste cu bolidul său. Ceea ce se vede în lume este o maşină fără probleme, condusă ideal de un pilot talentat, cu experienţă. Echipa câştigă campionatul mondial, dar pilotul de teste stă printre mecanici şi ingineri, sub podium, aplaudând. Poate îi va veni şi lui timpul. Sau poate nu. Badoer se împăcase de multă vreme cu situaţia sa.

În 2009, când unul din piloţii oficiali ai Ferrari, Felipe Massa, s-a accidentat, echipa i-a oferit, în semn de mulţumire, maşina pentru două curse. Ar fi trebuit să fie o jumătate de sezon. Dar nu i s-a dat şansa la mai mult. Valencia şi Spa Francorchamps. Cursele şi competiţia erau uitate pentru Badoer. Cu o maşină bunişoară a venit ultimul în calificări. A urcat câteva locuri în curse. Locul 17 şi 14. Presa a început să-l condamne, nimeni încercând să-l înţeleagă. Badoer a făcut tot ce putea într-un context pe care nu-l mai cunoştea. Asta e viaţa unui pilot de teste. Uită cum e să fie în cursă, atunci când calcă acceleraţia pe un circuit de teste, fără spectatori, în planul secund.

Pilotul de teste e o umbră. Aproape neştiută. În viaţă, „piloţii” echipelor oficiale nu ştiu de existenţa lor. Nu ştiu care a fost meritul lor, cât au lucrat pentru ca maşina aceea să funcţioneze la parametri normali. Nici maşina nu ar dori ca pilotul să afle o asemenea informaţie…

Piloţii de teste sunt nişte „poulidori”. Ei stau în umbră şi privesc la victoriile altora, bucurându-se că munca lor a avut un rezultat pozitiv. Se bucură pe de o parte. Dar undeva în adâncul sufletului lor, ar fi vrut să simtă adrenalina unei curse, depăşirile la limită, pneurile scârţâind şi lupta de durată.

Dar ei înconjoară circuitele de teste singuri, atenţi la fiecare problemă. În lumea Formulei 1 ei oferă maşini de calitate. În viaţă…oferă oameni mai liniştiţi, mai împăcaţi, cu care s-au luptat vreme de multe ture pentru a le îmbunătăţi imaginea lor despre sine, cărora le-au vrut binele, le-au arătat alternativele.

Cine ştie ce ar putea face piloţii de teste dacă li s-ar acorda încredere. În viaţă ei sunt ţinuţi pe bară în weekend-ul de cursă şi folosiţi la nevoie, în restul săptămânii.

Când marii concurenţi stau acasă, cu familiile, cu prietenii. Când se bucură de vacanţe exotice…piloţii de teste iau maşina la puricat. Şi câte campionate mondiale au câştigat acei piloţi cu maşini bune.

Badoer există într-unii din noi. Nu. Să uităm expresia „eşti un poulidor”. Putem la fel de bine să-l punem pe Badoer în această categorie.

Uităm să funcţionăm în regim de cursă. Testăm şi îmbunătăţim. Ce vei face atunci când vei ajunge iar pe grila de start, cu motoarele turând în jurul tău?

Te vei descurca?

 

Ce vei alege?

Pe patul de moarte, legenda ciclismului, francezul Jacques Anquetil, de cinci ori câştigător al Turului Franţei, l-a avut alături pentru câteva momente pe marele său rival, Raymond Poulidor. Ani la rând  s-au bătut pe culmile Franţei. Poulidor a sosit mereu al doilea. De la el, francezii au creat un nou concept, o nouă modalitate de a numi defetismul sau pur şi simplu ratarea: poulidorism. Cei doi nu s-au suportat în timpul vieţii. Poulidor spunea că prefera să nu stea aproape de Anquetil. Ei bine, la bătrâneţe, cei doi au ajuns în aceeaşi cameră, dar Anquetil se pregătea să piardă lupta cu viaţa. Bătrânul Jacques a avut însă timp să fie poet, aşa cum nu era pe bicicletă, unde devenise faimos pentru regularitatea sa. În acea lună rece de noiembrie 1987, i-a spus lui Raymond:

„Cancerul ăsta e atât de dureros, încât e ca şi cum m-aş căţăra pe Puy de Dome toată ziua, în fiecare oră, în fiecare minut. Prietenul meu, iar vei sosi al doilea, după mine”

De ce am ţinut să fac întroducerea asta? Pentru că vreau să vorbesc un pic plecând de la ideea de poulidorism. De la ideea locului doi. Povestea e că Raymond nu şi-a dorit niciodată victoria. Sau cel puţin aşa spune el. Poate că la un moment dat s-a obişnuit. Eternul loc doi. Cel mai frumos dintre învinşi.

Aşa ajungi şi în unele momente din viaţă. Ajungi să fii Poulidor şi să-ţi accepţi condiţia de etern loc secund. Are şi avantaje, fără îndoială. Ca şi în povestea noastră, unde Poulidor era iubit de francezi, aşa şi în realitate. Chiar dacă nu câştigi, ajungi să fii apreciat mai mult atunci când soseşti pe locul doi.

Locul doi e o înfrângere. Oricum ai privi-o, asta e. Nu ai cum să schimbi situaţia. Poţi doar să te mai lupţi puţin, ca în anumite „curse” să fii primul. Poate nu vei câştiga „Turul Franţei”, dar o cursă de o zi poate fi accesibilă. Locul doi nu e o victorie. Spun o banalitate. Îl accepţi aşa cum accepţi fiecare înfrângere. Ca să poţi merge mai departe. Ca să îţi poţi spune ţie: data viitoare o să fie mai bine.

În viaţă ajungi să îţi priveşti prietenii de la „înălţimea” locului secund. Chiar dacă pe moment realitatea te poate contrazice, îţi poate da impresia că eşti în fruntea cursei, viitorul te va schimba. Din plutonul care aşteaptă să apară, să fie întâlnit, vor evada unii şi îţi vor fura locul întâi. Poziţia de frunte e doar un moment în viaţă. Ştii că nu vei rezista acolo. Când junii vor începe să erupă, spaţiul tău de respiraţie se va limita. Vei fi nevoit să te joci pe un teren mult mai redus. Întâlnirile vor deveni mai rare, poate mai scurte. Telefoanele la orice oră din zi sau noapte vor dispărea. Discuţiile vor fi la fel de plăcute, spectatorii te vor aclama. Profunzimea va rămâne, doar forma se va dilua. Te vei întreba sau te vei convinge că locul secund e la fel de bun ca primul loc. Că e mai simplu aşa. Că … măcar nu ai terminat în pluton, anonim.

Te aşteaptă locul secund. Vei privi din depărtare vieţile prietenilor tăi. Totul va avea un curs. Ca apa, va curge într-o singură direcţie, pe traseul cel mai scurt. Oamenii care îţi sunt apropiaţi vor rămâne acolo, doar că tu nu vei mai avea poziţia primă. Nu… Vei termina la mică distanţă, epuizat, pe locul secund sau poate mai adânc, în primul grup de atacanţi. Pentru ei vei însemna mult, dar tu nu vei fi niciodată complet.

Te lupţi între două teorii de viaţă. Pe de o parte eşti un Poulidor. Îţi spui, aşa cum spunea bătrânul Raymond… „Mă gândeam mereu că ceea ce mi se întâmplă e destul de frumos deja. Nu mă gândeam la victorie. Niciodată, absolut niciodată nu m-am trezit dimineaţa cu gândul la victorie”.

Dar nu uita de cele spuse de Senna, pilotul de Formula 1: „Dacă nu foloseşti un spaţiu de depăşire, atunci când el este disponibil, nu eşti un pilot de curse”.

Te-ai ghidat o perioadă după ultima frază. Ai fost un pilot de curse. Ai destabilizat puţin ceva teritorii de care nu ai fi îndrăznit altădată să te apropii. Ai depăşit, ai accelerat, dar ai fost oprit rapid. Cauciucurile ţi se uzaseră. Sau cel puţin aşa ţi s-a spus. Comisarii ţi-au luat mâna şi au dat-o deoparte. Ce ai câştigat? Ai câştigat doar dacă devii un Poulidor. Doar aşa poţi să te bucuri de victoria locului secund. Altfel … te vei înfuria, ve protesta. Te vei urca în maşină şi vei forţa la maximum. Şi poate la primul viraj vei ieşi în decor şi cariera ţi se va termina.

Ai de ales. O viaţă de Poulidor sau o cursă eternă ca Senna. Poulidor încă trăieşte…

Vei fi un Poulidor. Asta simţi acum. Îţi va cânta în minte mereu „Cheers Darlin” de la Damien Rice. La nunţile ce vor veni vei bea paharul de vin într-un colţ, zâmbitor. Vei fi bucuros pentru cei victorioşi, vei fi bucuros că acea „cursă” a găsit un învingător meritoriu. Dar tu vei fi locul secund. Nu va fi o bucurie completă. Căci fiecare evadat din pluton ce va dori să ajungă pe primul loc va fi o mică ameninţare pentru tine, chiar dacă tu joci pentru locul doi.

Vei zâmbi, vei închina paharul de vin şi vei trece mai departe. Va merita? Eşti încă tânăr. Nu ştii.

Aştepţi cursa în care tu vei fi învingătorul clar. Cursa ce te va aştepta mereu la start. Cursa ce va dori să fie câştigată de tine.

Pentru că pentru toţi există curse şi curse. În majoritatea cazurilor suntem nişte Poulidori. Dar ne rugăm toată viaţa să fim Anquetil…pentru o singură cursă. 

Fluid

Viaţa te învaţă că nu primeşti de prea multe ori ceea ce îţi doreşti. Viaţa te învaţă în general lucruri banale, dar pe care ai tendinţa de a le uita. Cu cât e mai uşor un lucru, cu atât mai rapid se ridică în aer. Iar atunci trebuie să-ţi aminteşti de el şi să tragi de corzi, să-l aduci lângă tine, la câţiva centimetri deasupra pământului.

Iar când nu primeşti ai două soluţii, din care una va dispărea în timp: o vagă disperare şi apoi resemnarea. Cu disperarea e uşor. Ea trece. Dai un pumn în perete, mai spargi un telefon mobil şi, în general, bei cantităţi impresionante de bere pentru a-ţi face viaţa mai uşoară. Resemnarea. Eh, ea e o lecţie care se învaţă. Pentru ea am inventat cuvinte complexe.

Să luăm câteva exemple: „c’est la vie”, „Viaţa merge mai departe”, „No pain, no gain”, „Asta e”. Nişte banalităţi monstruoase, nişte expresii goale de conţinut semantic la început. Le umplem noi cu sens. Viaţa merge mai departe. Ce dracu să zici altceva? Viaţa merge mai departe nu înseamnă împăcare şi zen în suflet. Nu. Înseamnă că te-ai resemnat, că ai acceptat înfrângerea. Pentru orice înfrângere am inventat expresii care să ne facă să ne simţim mai bine, care să ne spună că am luptat corect, că am fost învinşi de soartă. Vanghelie ar zice…”soarta mea a fost hotărâtă de destin”.

De multe ori îţi vine să renunţi. De fapt hai să nu mă mai adresez unei entităţi imaginare. De multe ori aş vrea să renunţ. Habar n-am cum să fac asta. Ceva în mine m-a oprit mereu din renunţarea asta. Îmi spunea că am o misiune. Că nu pot abandona lupta când ea nu a început.

Ne motivăm şi ne facem să ne simţim mai bine, dar de fapt suntem loviţi rău de tot. Şi ne construim expresii care să ne ajute. Un neam de loseri proşti care şi-au creat cârje. Prin limbaj mergem mai departe. Ascultăm apoi piese care să ne ajute.

Ştim că trebuie să învăţăm din înfrângeri şi să primim victoriile cu umilinţă. Dar de ce nimeni nu ne spune să învăţăm din victorii şi să primim înfrângerile cu furie. Căci aşa ar trebui să facem. De ce să ne trăim vieţile ca nişte eterni Poulidori? Pentru că orice înfrângere trebuie explicată şi nimic nu trebuie lăsat în mâna lui „asta e”. Asta e spune despre noi că suntem atât de proşti încât nu putem explica un lucru simplu. Asta e este închiderea minţii noastre.

Eu ştiu de ce am pierdut ce am pierdut de-a lungul timpului. Cu toate astea, am avut mereu tendinţa de a spune la început „asta e” sau „hai că alţii o duc mai rău şi viaţa merge mai departe”.

Viaţa merge mai departe. E o axioma. Dar cum merge? Ce am câştigat şi ce am pierdut? Sunt mai bun sau mai rău?

Mi-e dor să învăţ din victorii.