Whatever Works – Basarab

Vine timpul să mă mut. Voi părăsi Basarabul meu drag. Curând, parcă mult prea curând. Ceea ce a început ca o aventură exotică, ca o relaţie dintre un intelectual şi o fată de la ţară, s-a transformat, ca în filmele lui Woody Allen într-o ciudată poveste de dragoste. Puţin romanţat, la apus de soare, trebuie să-mi aduc onorul Basarabului meu drag.

Te-am urât la început şi mi-am blestemat zilele în care te-am ales. Îmi ofereai o cameră umilă, puţin incomodă. Aveai balcon, e drept. Balcon mare, răcoros şi în care visam mult. Dar aveai şi boscheţi, cocoşi dimineaţa care mă sculau din somn şi vecini cu manelele în suflet. Nu mă puteam duce la cumpărături fără să fiu abordat de băieţi ca să mi se ofere o curvă. Am fost tare. Am refuzat un an întreg cu aceeaşi diplomaţie din prima zi.

Am ajuns să le respect pe curve şi chiar şi pe peşti. Faţă de oamenii de pe stradă, ţăranii de pe la scările blocului, ei nu au comentat niciodată urât. Nu au zis o vorbă în plus. I-am acceptat în zonă, erau la fel de iminenţi ca şi asfaltul topit vara. „Băiatu`, îţi dau o fată?” şi mereu am zis „Nu, mulţumesc” sau cel mult „Prietene, mulţumesc, dar mă grăbesc şi nu am bani”. Unul nu a întins mâna după mine, unul nu m-a forţat. Îşi vindea marfa tristă, dar nu exagera. L-aş fi angajat la call center în momentul acela. Iar ele…fetele fără nume de pe străzile Fluviului şi Afluentului. Ele au o tristeţe scoasă din cărţile proaste şi triste, dar una pe care le-am respectat-o mereu. Când mergeam în pantofi şi sacou pe acolo mă abordau mereu, cu speranţa unui ban în plus. Le refuzam. La un moment dat una din fete m-a luat în braţe şi a mai insistat. Atent la buzunare, am luat-o pe după umăr şi i-am explicat că mă grăbesc şi că, cel mai important pentru ea, nu am destui bani. A renunţat zâmbitoare. Iar seara, întorcându-mă acasă, deja noapte afară, m-a abordat iar. M-a recunoscut, a zâmbit şi a exclamat „Ah, tot tu eşti”, bătându-mă pe piept. I-am urat spor la muncă şi am şters-o mai departe. Şi aşa e cu fetele din Basarab. Hărţuite de peşti, părinţi şi poliţie, ele oferă un respect pe care vânzătoarele din Carrefour nu ştiu să ţi-l ofere. De câini m-am ferit mai mult, nu de fete. Prima pălărie mi-o scot în faţa lor.

Te-am iubit Basarabe, în nopţile de vară când era linişte sau se auzeau doar certurile intime are vecinilor ţigani. Am prins luni pline şi ploi torenţiale. Petreceri cu manele, dar şi poveşti fascinante prin misterul lor. Nu mai departe de aseară a fost o petrecere. A fost aniversat vecinul de vis-a-vis, intitulat Raimond. Grătarul a înfumurat cartierul, pomul uriaş din faţa mea era sa ia foc pentru că micii se preparau sub el, iar manelele zguduiau pereţii. Mi-a fost repetat că Steaua e numai una, în acordurile lui Salam sau cine Dumnezeu cântă piesa. Pe la două o ceartă monstruoasă a început. Am ascultat-o vag din curiozitate jurnalistică. Niciodată nu am ştiut dacă aşa vorbesc vecinii mei sau se ceartă mereu. Ei ţipă unii la alţii tot timpul. O fi surzi. „Eu ţi-am zis ceva când ai futut-o pe fiică-mea?”. Nu ştiu dacă a zis ceva…Misterul va rămâne. Jurnalistul din mine ar vrea să afle, dar omul parcă doreşte să păstreze misterul. Petrecerea s-a liniştit, dar astăzi am auzit un sunet nou. O vioară răsuna puţin dezacordată. Şi ştiţi, dragi cititori plini de răbdare, ce cânta omul meu la vioară? God Save the Queen. Nu va ajunge niciodată un Paganini, dar lucruri din astea îţi fac ziua mai frumoasă.

Nopţile…nopţile au fost ale noastra Basarabe. Am trăit îndrăgostiri şi adevărate poveşti de dragoste la adăpostul tău. Am făcut unii oameni să te aprecieze în simplitatea ta. Tu nu ai vrut să pari mai mult decât eşti. Nopţi la rând am învăţat în balcon. Povestea şi scârba se îmbină perfect aici. Cândva trecea pe stradă un bărbat, cu un copil mic în braţe şi nevasta la un metru în spate. Tatăl îi arăta cerul copilului. „Uită-te tată la stele. Uite, aia e mai strălucitoare! Şi o vezi pe cea de acolo? Abia se vede”. „Uită-te tată, se uită şi mama cu noi”. Iar scârba a început brusc după poveste. Se întoarce către nevastă şi ţipă: „Uită-te fă la stele!”…

Gangul din faţa balconului meu, parte a parcării subterane a unui mic bloc de birouri corporatiste care nu au mai fost ocupate de un an, a fost scena dragostei carnale dintre mulţi pasageri grăbiţi spre Gara de Nord şi fetele Basarabului. Mica fericire a lor, mica tristeţe a lor, s-a rezolvat sub ochii mei, la doi paşi de mine. Discret, dar ştiut de toată lumea.

Pentru că ăsta e Basarabul. Toată lumea se forţează să uite ce-i aici, dar în acelaşi timp au lucrurile astea întipărite în minte…

Îmi iubesc vecinul de vis a vis, despre care am mai scris. Stăm la 50 de metri unul de celălalt şi fumăm ţigara de dimineaţă împreună. Nu ne vorbim, căci nu putem, nu schimbăm prea multe priviri. Dar e o intimitate stranie între noi…

Unii colegi mi-au spus că Basarabul e bun ca experiment, dar nu ca loc unde să trăiască. Dar nu…eu îi contrazic. Basarabul mi-a fost cel mai bun loc de trăit de până acum din Bucureşti. Degeaba aş fi stat pe Calea Victoriei, dacă nu întâlneam poveştile. Pentru că ele mă fac să-mi amintesc de propriile mele poveşti. Altfel îţi aminteşti de un loc dacă ţi-a ajuns în suflet.

Scârbă…

În mijlocul Bucureştiului, la doi paşi de Gara de Nord am întâlnit oameni care îşi rezolvau problemele intestinale MARI între două maşini, în faţa scării. M-a supărat? Da…m-am intrigat, am ţipat în casă despre cât de rahat e ţara mea, oraşul meu adoptiv. Dar…dar acum îmi amintesc râzând.

Basarabul nu-mi păstrează numai dragostea, ci şi toate persoanele care mi-au trecut pragul conacului meu mic şi cu care m-am simţit împăcat cu viaţa. Nebunii scurte, iubiri transformatoare de vieţi, posibilităţi de noi insule de iubire. Ele aparţin memoriei mele, adunate în dulapul „Basarabul meu iubit”.

Dacă am învăţat ceva în trei ani de facultate, a fost să nu mai am preconcepţii. Să nu mai judec oamenii. Să-i accept aşa cum sunt, mai mult sau mai puţin. Şi am învăţat să fiu fascinat de locurile stranii şi oamenii pe care-i refuzi din preconcepţie. Dacă jurnalismul poate fi rezumat pe scurt, zic că jurnalismul e despre povestea oamenilor pe care-i încastrăm în preconcepţii. Despre care zicem „nu ai ce scrie despre ei”. Dar dacă stai să-i priveşti mai profund, descoperi o poveste frumoasă, tristă, interlopă, spectaculoasă…

Mi s-a terminat talentul. În curând mi se va termina Basarabul. Şi-mi va lipsi.

Îmi va fi dor de întrebarea „Fratele meu, vrei un non stop?” Nu… „Dar o fată vrei?”…

Cine-mi va mai cânta la 10 dimineaţa, la acordeon, pe stradă, Puşca şi cureaua lată?