Haideti sa va povestesc despre o bucata din copilaria mea pe care mi-am amintit-o acum cateva minute. O pasiune care inca se pastreaza, dar care a capatat mai multa melancolie, una aproape batraneasca. O sa va spun despre ea mai intai asa:
Adam Malysz Innsbruck Andreas Widholzl Kuusamo Trondheim Engelberg Turneul celor 4 Trambuline Oberstdorf Garmisch Bischofshofen Oslo Lillehammer Kuopio Lahti Wilingen Zakopane Liberec Sapporo Planica zbor sarituri Martin Schmitt Janne Ahonen cavalerul tristei figuri Masahiko Harada Noriaki Kasai Rudolf Hess Hakuba Salt Lake olimpiada de iarna Falun Titisee-Neustadt Val di Fiemme Matti Hautameki telemark punctul de constructie bara de start Martin Hollewarth Daiki Ito Risto Jussilainen Andi Goldberger Funaki
Pentru cei care nu sunt acomodati cu sportul despre care vorbesc nu isi vor da seama ce-i cu numele astea. Randurile acestea sunt o mica parte a ultimilor 10 ani de sarituri cu schiurile. Sunt amintirile mele din periplul pe care l-am facut impreuna iarna de iarna, incepand de prin `99, de la primele victorii ale lui Martin Schmitt in Cupa Mondiala.
Astazi va incepe Turneul celor 4 trambuline, cea mai cunoscuta competitie din cadrul Cupei Mondiale. 4 trambuline, 2 in Germania/2 Austria. „Competitia de la cumpana dintre ani”. Expresia asta nu stiu daca a fost inventata de comentatorii de limba romana sau exista dinainte, dar oricum, a ramas intiparita in mintea tuturor celor care urmaresc sportul asta. Poate s-au schimbat multe, dar comentatorii au pastrat aceleasi expresii. Pe langa cea de mai sus, trebuie amintita si „icarii moderni”, apelativul cu care sunt numiti saritorii si care le ofera un plus de magie unor oameni si asa, putin sariti de pe fix.
Am avut o relatie ciudata. L-am iubit de la primele vizionari si desi regulamentul e putin complicat, am reusit sa il inteleg dupa 2-3 concursuri. Mi s-a parut magica plutirea unor oameni cu niste schiuri imense. Era total lipsita de logica, de-a dreptul inconstienta, dar atat de frumoasa. Imaginile luate din perspectiva saritorului iti induc frica, apoi scurgerea lui pe elan transforma caderea in inevitabil, pentru ca apoi in fata lui sa apara un hau imens, la capatul caruia asteapta 10-20000 de suporteri innebuniti, cu goarne si tot felul de echipamente zgomotoase.
Iarna era superba pentru un copil de 10 ani. Parea o vacanta permanenta. Stiam ca in noiembrie incepe sezonul sporturilor de iarna si daca in restul anului aveam ciclismul care ma tinea in fata televizorului, iarna apareau sariturile cu schiurile. Doua sporturi diferite, dar care ma rapeau. Ciclistii sufereau pe catarari, plangeam pentru ei atunci cand evadau, ofereau 4-5 ore de iubire. Sariturile cu schiurile aveau ceva efemer. Cateva secunde de zbor. Cu toate astea au fost ca o esenta a sportului si a victoriei omului. Totul era lipsit de logica. De ce ar fi vrut niste barbati sa sara intr-un hau? Eh…nu trebuie sa intelegi asta ca sa iubesti sariturile cu schiurile. Dar am divagat…
Ma puneam sub plapuma si asteptam weekend-ul cand apareau idolii iernii. Adam Malysz este omul pe care il iubesc pana in ziua de azi, desi nu mai emana aceeasi fascinatie. A imbatranit, nu mai are caciuli amuzante si in general nu mai e intre primii clasati. Dar totusi…atunci cand sare, simt emotia copilului care se visa Malysz, mimand zborul icarilor moderni pe pragul usii. Faceam campionate fanteziste in cap. Eram primul roman care devenea campion mondial la sarituri cu schiurile. De pe trambulina pragului din dormitor stabileam recordul trambulinei mele. 2 gresii jumatate, 3 gresii…Malysz era Pantani al iernei. Ca si Piratul, avea ceva foarte simplu si proletar in el. Era „emanat” din randul celor simpli si pus pe locuri fruntase. Sfida gravitatia. Pasionatii l-au supranumit „Batman”, dar tot timpul mi s-a parut un nickname care isi batea joc de el. Malysz era prea simplu pentru a fi Batman, era o discrepanta intre imaginea omului cu mustata, bland si costumul negru al lui Batman. Pana si mama a inceput sa-l iubeasca si se uita impreuna cu mine. Doi fani ai unui polonez nebun intr-un colt de Moldovă. Astazi Malysz e o ramasita a acelor vremuri. O melancolie pentru un tip care a imbatranit prea devreme.
Nu am incetat sa am obiceiul de a ma pune sub plapuma si de a ma uita la concursurile de sarituri. Exista o diferenta de generatie care nu imi permite sa am aceeasi pasiune. In fata mea sar niste sportivi extraordinari, care vor bate cele mai multe recorduri. Sunt oameni de varsta mea sau poate mai tineri. Nu credeam ca voi ajunge ziua asta pentru ca saritorii erau ca niste zei de neatins. Cu ochelarii lor ciudati (il mai tineti minte pe Ahonen cu ochelarii lui de Robocop din 99?) si cu pregatirile lor stranii inainte de a sari, erau intr-o alta dimensiune. Televizorul nu parea atat de aproape, iar distanta dintre Romania si cele intamplate acolo era imensa. De fapt, asa e cand suntem mai mici. Distantele se maresc. Devin aproape de basm. Am ajuns sa am varsta saritorilor. De fapt Morgenstern a castigat primele concursuri pe la 17 ani. Eu aveam deja 18…
Ramasitele de magie sunt pentru mine Malysz, Ahonen si Kasai. Cei 3 veterani din circuit care-mi fac zilele fericite. Ma rog sa obtina victoria, sa-i bata pe astia tineri care si-o iau in cap, sa le arate cum se sarea odata. Kasai e aproape nemuritor. Malysz e la fel de discret. Numai peste Ahonen, abia revenit in circuit, se pastreaza o aura foarte posh. Sper ca in Turneul de anul asta, cei tineri sa fie invinsi de cei batrani. Nu as vrea sa-l vad pe Morgenstern castigand si in nici un caz pe Gregor Schlierenzauer. Pe elvetienii Ammann si Kuettel nu i-am suportat niciodata. Semanau amandoi cu Harry Potter si singurul lor atu era ca aratau ca doi tocilari pregatindu-se de cea mai infricosatoare experienta a vietii lor. Nu as vrea sa-i vad castigand nici pe ei.
Astazi incepe o noua editie a visului. Pacat ca am imbatranit si il traiesc in stilul melancolic. Dar un cadou intarziat de Craciun ar fi un Adam Malysz invingator. Stiu sigur ca as incepe sa sar in sus de bucurie, desi acum risc sa ating tavanul cu capul…
Blogul Unui Om Util 