Serendipitate – Faliţi în Gara de Nord

Iata-ma scriind si astazi din Bucuresti, desi speram ca la ora asta sa fiu pe undeva pe la Tecuci, intr-un tren grabindu-se spre Iasi. Din pacate, tot ce am speram nu s-a realizat, in urma unei zile pe care o voi pastra in buzunar, de povestit nepotilor.

Aseara eram aproape pregatit sa petrec o seara minunata in compania mea, cu un film si multa caldura. Singura iesire pe care mi-o programasem era o intalnire scurta cu duduia Teo, pe care am si infaptuit-o. Insa pana sa ma intalnesc cu ea, am primit o invitatie de la Lily si cumva m-am gandit ca ar fi o companie placuta pentru o noapte de iarna. Am luat-o din drum, asadar, fara nici un ban in buzunar (motivul sederii mele indelungate in Bucuresti a fost faptul ca nu aveam bani sa plec acasa) si doar cu un pachet pseudo-intreg de Benson&Hedges. Primul lucru placut a fost surpriza facuta de Teo, care vazand apelu-mi disperat de pe Facebook, mi-a facut cadou un Marlboro rosu lung. O minune in prag de Craciun…unul mai vicios.
Ajunge subsemnatul in barlogul lui Lily, discutam, povestim, mai ascultam muzica, fumam si bem cafele (caci altceva nu avea nici ea). La un moment ne loveste o foame dura si venim cu ideea (ea propune, eu accept) sa comandam o pizza din banii putini pe care-i mai avea ea si pe care ar fi trebuit sa-i foloseasca pentru biletul de tren de maine. Ma gandesc ca oricum eu voi primi bani dimineata de la taica-miu si ii zic ca-i dau eu. Bun. Primim dupa o ora o pizza extraordinara de Presto, cu un sos quatro formaggi extraordinar si ne continuam o seara aparent perfecta. Brusc voi face o trecere spre dimineata.
La ora 9 primesc un telefon de la tata care ma informeaza ca pus banii pe card. Intr-un prim moment de inconstienta, arunc o vorba: „Hai sa mai stam o zi la tine si sa plecam maine”. Nici eu nu m-am luat foarte in serios cand am zis asta, asa ca refuzul mi s-a parut normal. Si-a facut si Lily bagajele si ne pregateam sa mergem spre gara, ea avand tren la 1:52, iar apoi eu urma sa ma duc acasa, sa-mi iau bagajul si sa ma intorc pentru a pleca la Iasi.
Un nou semnal a fost faptul ca fermoarul ghetei stangi nu i se mai inchidea, situatie cu care nu s-a mai intalnit pana acum. Rezolva situatia punand altceva in picioare, dar ghetele acelea nu s-au lasat defel inchise. Totusi am continuat…
Ajungem la gara si ma indrept spre un bancomat. Imi scot cardul BRD, insa uit ca nu pe el am primit banii. Imi spune ca nu mai am bani, ca n-am ce scoate de pe cardul ala si il sun nervos pe tata. Ma calmez, afland ca mi-a pus pe cardul de lei de la Unicredit (cardurile sunt una din inventiile cele mai oribile!). Ma intorc la bancomatul de langa casa de bilete, bag cardul si cand dau sa scot milionul mult visat imi spune ca nu e bun PIN-ul. Ma verific prin telefon, imi caut in agenda PIN Lei Vlad, introduc si dau sa scot bani. Nimic…Incerc si a treia oara, iar atunci imi spune ca nu am bani pe cont si imi arunca instrumentul diavolului afara. Ma intorc spasit spre Lily…ma gandesc ca nu-i bun bancomatul sau cine stie ce, asa ca incep sa fug catre altul, cel de langa Ghiseul de informatii. Acolo, aceeasi poveste. Era clar ca nu va mai prinde trenul asa ca stabilim un nou plan de actiune. Oricum tot ce ne gandisem de cand am plecat din camin se intorsese cu susul in jos. Nu tu dublu cheeseburger de la McDonald’s, nu tu tigari linistite, nu tu intoarcere acasa si plecat la Iasi. O sun pe mama si o rog sa-mi trimita niste bani prin Western Union. Pana una alta, deja inghetati, ne retragem in sala de asteptare de vis-a-vis de KFC. Aici trebuie sa fac o digresiune…

Dupa cum spunea si Lily, daca vrei sa vezi Romania in esenta ei, intra in sala de asteptare din Gara de Nord. Lumina extrem de palida, multe scaune rupte si o multime de oameni ciudati. Mai intai te izbeste mirosul de autobuz de tara, izul acela de cas din haine. Pe langa asta, mai este completat si de duhoarea de mezeluri, raspandita de tot felul de indivizi ce isi luau pranzul. Am stat in sala de asteptare 20 de minute, cat sa primesc banii. Prin fata ochilor mei au trecut…o familie ce parea scoasa din Mancatorii de cartofi, al lui Van Gogh, 3 juni rurali care mancau niste carnati cabanos infipti intr-o paine, o conserva de ton si evident icre, apoi un domn si o doamna care citeau cu interes ziarul „Magazinul ezoteric” (si n-am putut sa nu ne ducem cu gandul la Leonida Bucium si Lorin Furtuna, dar mai ales la faptul ca Lily a iesit serpiliana la testul de pe Facebook). Pe banca din fata noastra era o batrana cu niste galosi dintr-un material sintetic care imita lana si cu cele 3-4 perechi de izmene pe ea, dormind intr-o parte. Intr-o alta extrema, resemnata, statea o doamna la vreo 55 de ani in pozitia clasica pe care o adopta cele de varsta ei in sala de asteptare: picior peste picior (de obicei niste picioare pline de varice si de izmene), cu palmele in poala, una peste alta si cu capul cazut intr-o parte, privind in gol. Mai apoi, in stanga noastra, am vazut un domn, destul de respectabil, care purta cred pantofi numarul 36 si avea doua perechi de sosete. Nu ar fi fost nici o problema, daca perechea de la suprafata nu era roz cu modelas. In dreapta a aparut un mosulica de 70 de ani cu o caciula clasica de roman (nu, nu aia de oaie, ci aia de taraba, pe care scria pe vremuri Chicago Bulls), pe care trona inscriptia: BASESCU. Numai el mai lipsea…Dar stati ca nu am terminat! Armata e cu noi! Pe scaunul de vis-a-vis isi avea domiciliul temporar un militar care aborda subiecte complexe. Nu stiu cu cine vorbea, dar s-a apucat sa discute despre Sarkozy si de faptul ca familia regala nu l-a primit pentru ca nu ar fi fost casatorit legitim. Insa un lucru se evidentia…respectul invatat prin natura meseriei pe care il acorda unui sef de stat. Nu l-a scos din „domnul Sarkozy” sau „domnia sa”, lucru socant pentru mine. Insa…insa! Piesa de rezistenta a fost un viitor militar, caci tragand cu urechea la convorbirile lui telefonice, am aflat ca tocmai facuse instructia la Caracal si se indrepta spre Babadag. Cum sa vi-l descriu eu….1.90 m, 90 de kile, genul pe care l-ai vedea angajat la BGS. Statea foarte elegant, picior peste picior, cu niste cizme militaresti peste blugii prea stramti pentru greutatea lui. La picioare avea un binemeritat pet de Golden Brau. Ce il scotea in evidenta era vocea. Ragusita si guturala, de killer in serie. Ei…ce am auzit noi:
– Spune drept, ce sentimente ai pentru mine?
Aia nu-i raspundea, nu de alta, dar daca nu-i spunea ca-l iubeste o caftea asta cand primea permisie de o baga in spital.
– Fa, eu te-am intrebat, ce simti tu pentru mine, ca eu stiu ce simt pentru tine. Hai spune-mi. Cum adica nu vrei sa-mi spui? Pai daca simti , ar trebui sa-mi spui.
O intreaga telenovela se desfasura prin fata noastra. Omul a continuat asa vreo 5 minute, incercand sa o convinga pe Maria Fernanda sa ii marturiseasca ce sentimente nutreste pentru persoana sa. Dupa cum ne-am putut da seama…nu i-a zis. I-a inchis in nas, iar fraierul a mai incercat sa sune. De unde…S-a resemnat rapid si a luat o dusca de bere dupa care a continuat sa vorbeasca la telefon. Ba cu un prieten, ba cu unu’ de la Tulcea, la un moment dat s-a gandit s-o puna si de-o combinatie asa ca a sunat-o pe Lavinia. Acum, cine dracu e Lavinia? Ei, nici noi nu stiam si nici Lavinia nu stia cine-i ragusitul din telefon.
– Nu-ti mai amintesti de mine? Hai sa iti dau un indiciu. Am fost colegi de scoala.
Mama, a facut asta scoala! Incearca s-o vrajeasca pe asta, dar dupa cate se pare ea nu era interesata sa-i spuna lui „Ce face”, asa ca mai mult el povestea despre existenta lui fascinanta, intre Caracal si Babadag. Vazand ca nu are succes cu Lavinia, tatoneaza terenul si o intreaba de surorile ei. Soc, erau in Spania! Cam atat cu anonimul nostru indragostit, dar am uitat sa mentionez ca in timp ce asta o vrajea pe Lavinia, langa noi un domn s-a asezat discret, purtand in brate un Prosport si un Click. Era tipul care ne luase fata cand incercasem sa cumparam tigari cu 10 minute inainte si caruia ii scapasem o injuratura printre dinti. Suna omul la un numar si incepe sa spuna ca el va bien, ca ii da cu leer unos periodicos e que el treno o sa plece dies de dos oras. Cum putea fi Romania completa fara un capsunar-constructor?

Dar sa iesim din sala de asteptare si sa ne continuam povestea ghinioanelor. Primesc bani si ma duc la o banca de pe Calea Grivitei sa-i scot. Intru la BCR, dar acolo nu se faceau Westernuri. Langa era o Banca Romaneasca. Perfect! Caldura inauntru, coada cam mare. Dar cand sa scot buletinul din buzunar, imi amintesc ca nu l-am luat cu mine cand am plecat la Lily. Nu imi pot explica logica mea, dar in buzunar aveam cupoanele de tren, abonamentul RATB, doua carduri si … permisul de conducere. De ce? Imi dau seama, datorita experientelor anterioare din banci, ca nu voi vedea nici un ban si degeaba pierd timpul. Lily incepuse deja sa se resemneze ca nu vom mai pleca azi din Bucuresti, iar eu stiam asta de vreo ora, cel putin in ceea ce ma priveste pe mine. In momentul acela, imi vine o idee geniala! Sa o sunam pe Laura, colega mea de grupa! Stiam ca sta in Basarab, asa ca putea sa vina foarte rapid. Generoasa ca intotdeauna, ajunge in 15 minute si imi aduce 60 de lei pe care ii cerusem. Mi-am zis ca vor fi destui pentru bilet si poate un vin fiert si ceva de mancat. Deja zambitor si relaxat, nu credeam ca vor mai interveni probleme. Ei nu mai spune!
Stam noi la coada si cand isi scoate Lily legitimatia de tranport CFR observ un amanunt esential. Pe langa faptul ca n-avea poza, lucru nu foarte grav, nu avea stampila, din cauza unei secretare jegoase (ca toate secretarele) care nu s-a sinchisit sa faca efortul asta. Era de asteptat, gandindu-ma ca ei nu au primit nici astazi cupoane. Resemnati pentru a mia oara pe ziua de azi, ramanem totusi la coada si facem o incercare. Evident, casierita CFR nu accepta. Aruncand o intrebare in vant, Lily spune: „Si biletul intreg cat e?”. Ma asteptam sa aud 70, 75 de lei. In orice caz, sume pe care nu ni le permiteam. Atunci se aude glasul Divinitatii: „60 de lei si 40 de bani”. Sa ne pice fata…Cumva, colega mea de suferinta scoate din buzunar 50 de bani si isi cumpara bilet. Dupa ore de chin si ghinion, ceva palpabil…
De fapt…povestea se incheie aici. Ca trenul a avut 40 de minute intarziere din start nu mai este o surpriza pentru nimeni. Nici sa povestesc cum am stat o ora degeaba in McDonalds, fara sa comandam nimic, nu cred ca ar fi interesant, desi flamanzi cum eram, priveam fiecare cartof de pe langa noi ca un obiectiv maret…

Iata-ma scriind si astazi din Bucuresti, desi speram ca la ora asta sa fiu pe undeva pe la Tecuci, intr-un tren grabindu-se spre Iasi…

Anunțuri

Un gând despre „Serendipitate – Faliţi în Gara de Nord

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s