Atât am putut?

Dedicată tuturor celor care încă mai visează la maşini zburătoare.


Facebook,  Twitter, un robot de bucătărie şi un iPOD, un cuptor cu microunde lângă un laptop cu diagonală mai mică decât lungimea palmei unui bărbat de 2 metri.

Atât am putut? Am impresia că suntem la finalul unui ciclu şi ne îndreptăm către o lungă perioadă de plictiseală în care nimic nu ne va mai impresiona, iar nici o descoperire nu va mai merita spusă copiiilor. Mă gândesc că va veni momentul când voi scrie, iar în camera de alături va dormi un băiat sau o fată de 4-5 ani. Voi deveni tată sau unchi sau pur şi simplu o bonă de împrumut pentru prietenii familişti plecaţi la o petrecere. Ce le voi povesti despre trecut? Ce magie a făcut lumea în care am trăit eu? Vor şti deja să mânuiască toată tehnologia. Cum li se va părea lumea mea?

Era o vreme când invenţiile mă alimentau cu energie. Eram un copil, citind tot felul de enciclopedii şi reviste de cultură populară, iar poza unui avion de vânătoare mă făcea să visez. Erau clipele când îmi spuneam că vreau să devin un pilot. Iar apoi citeam despre radio-uri şi deşi nu am ştiut niciodată fizică, mi-ar fi plăcut să le fi descoperit. Dar am 21 de ani, iar radio-ul este un elefant pe moarte, un fost mamut plin de colţi, dar care a rămas cu o trompă atârnândă. Avionele de vânătoare sunt imaginea unor invadatori însetaţi de putere şi petrol. În plus, nici măcar nu sunt ecologice.

De ce am ajuns aici?

Când a încetat lumea asta să viseze? Când s-au transformat roboţii vorbitori şi cu inteligenţă proprie în maşini industriale alungându-ne din fabrici, producând maşinării perfecte, scutite de erorile umane. Când a devenit benzina şi mirosul ei un simbol al decadenţei lumii în care trăim, un simbol al distrugerii pe care o poate face omul? Asta-i tot ce putem?

Mă uit în jurul meu şi mă întreb. Tot ce am putut da mai bun în cursa aceasta pentru tehnologia cât mai bună a fost un hard-disk minuscul, o reţea de socializare sau un ecran 3D, care nici măcar nu mai poate impresiona pe nimeni. Am văzut un film 3D şi nu am crezut în el. Nu am fost în el. Imagini care păreau că vin spre mine. Asta-i tot ce putem?

Roboţii aceia miraculoşi şi extrem de periculoşi în cultura populară s-au transformat în reţele de socializare care ne ţin aprinşi 24 de ore pe zi. Tot ce putem da mai bun din nou sunt doar câteva linkuri pe zi? Asta am vrut? Să comunicăm între noi până ajungem să nu mai comunicăm deloc? V-aţi salutat vreodată pe stradă cu un necunoscut care v-a lăsat un comentariu pe Facebook? Eu nu. Am colegi de facultate cu care interacţionez destul de mult pe reţelele de socializare şi cu care, totuşi, nu mă salut pe holuri. Ceva e lipsit de natural. Asta-i tot ce putem?

O lume întreagă stătea în faţa televizorului urmărind o aterizare pe Lună. Reală sau nu, o lume întreagă, departe de graniţele comunismului sau ale capitalismului, visa. Omul cucerea un lucru total nefolositor, Luna. Nu am găsit resurse şi aproape ştiam asta, nu am găsit nimic ce ne-ar fi putut dezvolta. Dar totul era atât de frumos. De altfel, nu vreau să mă întreb dacă Neil Armstrong a aterizat pe Lună. Stiţi de ce? Pentru că, indiferent de realitate, revăzând acele imaginile îmi spun doar atât: „Cât de frumos!”. Asta-i tot ce contează. Şi de asta, trecând peste problemele de etică, iubesc America pentru că ne-a oferit frumosul. De asemenea, ea ne-a oferit şi canalele de ştiri, sitcom-urile şi televiziunea care prosteşte. Dar înainte de toate astea, a fost frumosul. Iar ăsta e lucrul pe care lumea mea l-a pierdut. De asta nu aş putea povesti copiiilor mei despre trecut. Nu le-aş putea forma o imagine idilică.

Numiţi-mă înapoiat, dar deunăzi stăteam într-o casă veche, căutând prin lucrurile unor bătrâni. Am descoperit acolo filme fotografice făcute de Azomureş, casete şi plăci cu Phoenix. Apoi mi s-au arătat două aparate de fotografiat sovietice. Mecanice, fără să poţi să îţi dai seama dacă ai făcut zoom cât trebuie, cu derulare manuală. Toate setările se făceau după ureche, după multe încercări. Era un hobby scump, distrugător de nervi, dar ştiţi ce gândeam în momentele acelea, când mâinile mele au început să miroasă a metal sovietic? „Cât de frumos!”. Toată maşinăria aceea atât de simplă era incredibil de frumoasă. Ştiţi care-i ironia? Pot să descompun un calculator, să-l pun la loc, chiar să-l repar pe alocuri, dar în faţa acelor două aparate de fotografiat eram trei oameni, toţi cu vârste între 20 şi 21 de ani, şi ne chinuiam să le înţelegem. Ne-a luat minute bune de pigulit ca să ne „prindem” cum stă treaba.

Iar apoi mă uit în jur şi mă întreb. Atât am putut?

Unde au murit roboţii? Unde a dispărut cursa spaţială? Era un timp al frumoşilor nebuni, producând şi visând la lucruri frumoase. Gândiţi-vă numai la maşinile zburătoare. De ce am avea nevoie de o maşină care să zboare? De ce am aştepta să se aglomereze la semafor ca să ne luăm zborul? De ce nu am zbura tot timpul? Răspunsul la maşina zburătoare e simplu: elicopter. Dar nu vreau lucruri practice. Acei visători ce în mintea lor zburau cu maşina nu căutau practicul, ci frumosul. Era ideea sublimă a unui drum de ţară, parcurs cu maşina, iar apoi decolarea, numai ca să vezi împrejurimile. Maşina zburătoare nu va exista niciodată în producţia de masă, dar numai gândul ce mă duce la ea mă face să strig: „Cât de frumos!”.

Atât am putut? Unde au murit visurile? Zilele trecute cineva mă întreba de ce îmi place Alfa Romeo, ea fiind posesoare de Kia Cee’d. Nu i-am răspuns atunci, dar gândindu-mă, răspunsul e simplu: e o maşinărie frumoasă, făcută cu suflet. E un mic vis pe care şi-l poate permite lumea. E o tehnologie imperfectă ce se poate strica de fiecare dată.

Unde a murit Concorde-ul? Şi de ce nu avem o menajeră robot?

Atât am putut?

Anunțuri