Declaraţie de…foarte pace

Scriam rândurile de mai jos undeva prin iulie, în prag de licenţă. Multe lucruri s-au schimbat de atunci încoace, dar în principal motivaţia mea în privinţa relaţiilor interumane. Pe atunci eram în cadrul unui asalt, forţam nota de câte ori aveam ocazia şi nu mi-a ieşit. Pe oglinda camerei aveam vorbele lui Ayrton Senna: „If you’re no longer going for a gap that exists, you’re no longer a racing driver”. Mă gândesc acum că ceea ce zice Senna e foarte frumos, dar încerc să aplic vorbele lui în alte domenii, să  nu-mi pierd vremea în războaie pentru oameni, să bat pe la porţile destinului aşteptând ca el să deschidă.

Viaţa şi războaiele, cuceririle şi dezvoltarea…au mai multe aspecte. Cred că momentan sunt blocat în dezvoltarea mea profesională. Avem de construit autostrăzi şi de remediat o economie personală care vreme de 22 de ani a fost formată din împrumuturi nerambursabile de la Fondul Monetar Părintesc. Trebuie să eliminăm datoriile externe şi să trăim pe picioarele noastre.

Iar în ecuaţia asta, deoarece pun prea multă pasiune în lucrurile făcute, nu poate fi şi un război personal de cucerire. Adevărul este că de când ne-am retras din Stalingrad (vezi mai jos) nu am mai plecat la nici un război. Poate existau posibilităţi de alianţe paşnice, poate unele graniţe se puteau deschide, dar nu am avut energia necesară. Nu am avut încrederea că maşinăria mea de război sau de alianţe diplomatice mai poate să o ia din loc şi să reziste acolo. Aş fi ajuns probabil să părăsesc teritorii cucerite, m-aş fi retras în ţara mea.

Ei bine, în ţara mea construiesc. Dar uit şi mă declar învins de orice posibilitate de a stabili alianţe diplomatice sau de a pleca la război. Nu mai sunt de mine astea. Nu reuşesc să le duc la capăt şi nici nu am încredere în capacitatea de a dezvolta terenul atunci când ajungi acolo. Degeaba ai pus tancul peste o ţară dacă nu ştii să plantezi. Din jocul acesta diplomatic eu m-am retras şi probabil voi sta retras o bună perioadă de timp. Frica se simte. E peste tot. E o anumită stranietate permanentă care nu se manifestă în prezenţa celor cunoscuţi.

Am evoluat. Nu vom mai închide graniţele tuturor. Vom păstra relaţiile pe care le avem deja stabilite, dar nu avem energia de a strânge oamenii şi de a trece hotarele. Ţara o duce bine. Ar putea să o ducă şi mai bine spun alţii, ar putea fi mai entuziastă, cu o viziune de viitor în privinţa anexării unor terenuri necunoscute. Dar ceea ce am acum mă mulţumeşte. În ce va să vină pe plan personal nu am încredere.

Şi probabil nu o să vină prea curând.

Vă las să citiţi, în premieră, textul scris în iulie. Disclaimer: Este foarte criptic.

Stalingrad, mon amour

Tot fiind prins cu licenţa în ultima vreme, m-am depărtat de scrisul fără griji. Duminica asta am chef să scriu pentru mine, să mă uit în interiorul meu şi să uit de foile care mă aşteaptă lângă. Să aberez, să curgă rândurile.

Iresponsabil? Poate. Uneori de saturi de responsabilitate.

Ştiţi, dragii moşului ce-i cel mai greu? Să te porneşti la război şi apoi să ţi-o încasezi neaşteptat. M-am pornit la război ca Germania în Al Doilea Război Mondial şi am înşirat victorii după victorii pe frontul Europei de Est. Am atins graniţe pe care nu mi le imaginam posibile. Panzerele au funcţionat perfect şi drumul părea uşor. Am declarat război Rusiei şi am început să avansez pe frontul sovietic. Dar am ajuns la Stalingrad şi a venit iarna… Nu cea fizică. O iarnă mai densă şi mai dură, o iarnă a principiilor, a întrebărilor fără răspuns, a înfrângerilor în faţa unor adversari mai slabi cotaţi, dar avantajaţi de experienţa din teren. Am bătut la porţile Stalingradului şi spre deosebire de povestea reală, porţile s-au cam deschis. Am fost primit, iar victoria nu era departe. Evident, dacă preluam Stalingradul urma responsabilitatea administrării lui, curăţarea elementelor potrivnice din creierul locuitorilor, dar victoria şi intrarea e cea mai importantă. Am intrat, dar brusc, de nicăieri veniţi, adversarii mei au închis porţile şi m-au dat afară.

Şi am stat aşa, în buza tancului, aruncând ochii spre Divinitate şi întrebându-mă cu ce am greşit sau … ce lucru atât de măreţ mi se pregăteşte ca să primesc lovituri de genul ăsta.

Şi am stat şi ruşii au ieşit. Iar eu, cu toate că aveam tancuri, avioane şi inteligenţă, nu am mai atacat. Am acceptat tratatul de pace. Pentru că aşa am făcut mereu în războaiele vieţii mele. Am semnat sute de tratate de pace, poate când trebuia să atac. Dar nu ştiu să atac. Pentru că tratatul de pace înseamnă un mod de a trăi ca un prieten pentru multă lume. Un mod care te hrăneşte, dar în unele momente te goleşte de tine. A-i obişnui pe oameni cu prietenia ta înseamnă ca în unele momente să îţi tai picioarele singur. Pentru că pe lângă prieten, tancurile Germaniei mele sunt făcute din carne de bărbat. Din minte de bărbat. Iar logica aici este diferită de cea a unui prieten.

Şi aşa, dragii moşului, am atacat eu Stalingradul şi am fost alungat la poartă, unde am semnat un tratat de pace. Ce-i mai rău e că sunt momente când nu suport tratatul ăla de pace, mai ales când ştiu cu cine au făcut alianţă ruşii…

Am fost învins în această bătălie ca la fotbal. Arbitrii m-au furat ,s-a prelungit meciul nepermis de mult, mi s-au anulat câteva goluri şi merite. Am fost învins de un adversar mult sub nivelul meu, iar asta e cea mai mare întrebare. „De ce?”. Cum poţi pierde cu Liechtenstein când tu eşti Germania? Nici măcar nu poate fi vorba de blat la pariuri. Arbitrii au ţinut cu Liechtenstein, într-un război ciudat de straniu. Din replicile senzaţionale ale fotbalului românesc, îmi amintesc acum „Dacă nu primeam patru goluri, câştigam cu 1-0”. Genialitatea asta e spusă de Gheorghe Ştefan, Pinalti…

Aşadar acum stau prin Siberia şi mor de cald. Mă înţeleg bine cu Rusia şi ea apreciază prezenţa mea acolo, dar nici că ar da Stalingradul ăla. De ar şti ea, Rusia, ce frumos oraş aş face eu. Ehe, dragii moşului. De puţine ori îmi recunosc meritele şi capacităţile, dar şi când am încredere în ele…

‘Give me a minute, I’m good. Give me an hour, I’m great. Give me six months, I’m unbeatable’

Nu prea înţeleg Rusia asta eu… Alege tradiţia, deşi pe feţele locuitorilor nu se mai văd zâmbete. În spatele fiecărui zâmbet se vede un ofiţer KGB, serios, dur, căscând în post, incapabil să mai facă pe cineva să râdă. Rusia a ales tradiţia în dauna evoluţiei. Iar asta, dragii moşului, e o mare greşeală…

Am reînceput să apelez Divinitatea de la un timp încoace. Dintr-un ateu de conjunctură, impunându-şi o atitudine rece şi sigură pe el, falsă de altfel, am devenit un om ca oricare alţi oameni. Un om care poate fi tare azi, slab mâine, dar privind mereu spre viitor şi recunoscând că viaţa nu este aşa de rea precum şi-o imagina el. Mă bucur că m-am mai întors spre cer în perioada bună a vieţii mele, că nu m-am întors la greu. M-am uitat spre cer şi am mulţumit pentru anul ăsta senzaţional, nu am implorat ajutorul din prima. Anul ăsta nu putea fi minunat până la capăt. Am pierdut ceva bătălii, am câştigat ceva prieteni. Cel mai important, cred, este că m-am recâştigat pe mine. La limita de a mă pierde într-o viaţă de ratat, am fost salvat şi m-am salvat la limită. Iar ceea ce am redevenit mă mulţumeşte actualmente. Dar Divinitatea nu dă, ci şi ia. Într-un joc destul de cinic şi ciudat. Cu metode care mai de care mai stranii. Aşa că acum mi-a luat şi m-a lăsat cu neînţelegerea. Dar ştiu că voi ajunge cândva să înţeleg poate sau măcar să învăţ şi că timpul victoriei mele în războaiele pe care le port va veni. Nu voi mai câştiga bătălii de uzură, doar ca să pierd bătălia decisivă…

Dragii moşului, când bateţi la poarta Stalingradului…insistaţi. Avioane de aur şi ochi mari şi expresivi veţi găsi acolo. Cupole luminoase şi zâmbete împăcate. Dacă nu le veţi găsi din prima, insistaţi. Râjgâiţi metalul şi veţi găsi un suflet bun în spatele ruginii. Asta dacă nu va insista metalul să rămână ruginit, să se uzeze iar şi iar.

Mill spunea, citind bibliografia în dimineaţa asta, că „fericirea este singurul scop al acţiunii umane şi testul prin care ar trebui judecat orice comportament””. Mulţi nu ar trebui să uite lucrul ăsta. Chiar dacă pe moment fericirea pare o decizie imorală şi plină de egoism, pe parcurs vă va împlini. Fericirea, dacă există azi, va putea exista şi mâine, în mâinile potrivite. Alegeţi tradiţia, siguranţa şi moralitatea şi veţi rămâne bipolari, împărţiţi între zâmbet şi resemnare, tristeţe şi împăcare.

Haosul scriiturii de mai sus mi-l asum. Nu e o scriitură pentru public, deşi probabil va vedea lumina blogului. E un pic de ipocrizie în afirmaţia asta, ipocrizie pe care mi-o asum. Dar haosul a fost intenţionat. Nu am vrut să fiu coerent, concis şi plin de reguli jurnalistice. Fără reguli, ca-ntr-o viaţă mai bună. Din haosul rândurilor de mai sus eu înţeleg multe. Multe vor înţelege şi o mână de oameni care au participat la acest război pe care îl port (îl mai port oare?). Cei care au fost martorii înfrângerii, victoriilor.

Ce e poate rău sau bine, e că deşi stau şi fumez o ţigară pe buza tancului, încă nu m-am resemnat.

Vorba lui Andrieş, „ce să fac, dacă-mi placi”.

Dragii moşului, cuvintele se încheie aici. Cu speranţa că „Cheers Darlin” nu mă va urmări toată viaţa, vă urez suflet însorit, moralitate flexibilă şi ochi ai sufletului îndreptaţi spre fericire.

 

Anunțuri

Oboseala pasiunii

Dragii moşului…

Nu uitaţi de copilărie. Lăsaţi-o să rămână în amintirea voastră şi să vă ghideze viitorul ca un timp al libertăţilor şi al posibilităţii de retragere atunci când timpurile şi zilele nu erau bune. Atunci chiar aveam cum să ne ascundem. Viaţa nu ne mai dă posibilitatea asta. În fiecare zi la datorie, chiar dacă starea noastră nu ne permite să funcţionăm la capacitate maximă. În zile din astea, pasiunea moare, iar lucrurile nu ies aşa cum ne doream. Suntem nemulţumiţi, nervoşi şi poate-i supărăm şi pe alţii.

În seara asta simt aşa … amintirea copilăriei. Atunci când aveam atâtea modalităţi de scăpare. Starea şi amintirea perioadei acelea sunt doar simptomele unei maturităţi ce va să vie, ce va să se instaleze în corpul şi mintea mea. O perioadă pe care o văd frumoasă pe viitor, dar plină de muncă. Nu că nu mi-ar plăcea munca, dar simt că ea îmi va acapara, pentru că aşa voi dori eu, timpul şi mintea. Sunt un workaholic în devenire.

Dragii mei, iubiţii mei…

Vă mai amintiţi voi când vă retrăgeaţi în toate activităţile care vă mâncau timpul fără să vă întrebaţi de ce faceţi asta? Când nu exista expresia „pierd vremea“, ci fiecare activitate era „dezvoltare personală“. Propriul nostru training.

Când ne retrăgeam în sufragerie să jucăm fotbal pe covor. Când ne urcam pe biciclete şi uitam. Când stăteam cu orele în faţa televizorului. Când jucam trivia pe mirc ore, zile întregi. Iar toate acele activităţi îţi păreau nevinovate şi folositoare.

Iar acum… acum mă simt vinovat pentru fiecare secundă pierdut.

Timpul trece rapid dragii moşului, chiar dacă nu ne dăm seama. Cu cât ne gândim mai puţin, cu atât va fi mai bine. Iar presiunea asta a lucrurilor folositoare care trebuie făcute în fiecare zi, chiar dacă nu este aplicată în practică prin rigurozitate, apasă. Apasă…

Tempus fugit. Poate e şi iarna care se instalează. Poate e şi amintirea trăirilor pasionale din suflet. Vorbesc chiar de a trăi cu pasiune între alţi oameni, cu alţi oameni. Nu pasiune pentru muncă, pentru scris sau ce mai faceţi voi. Ci pur şi simplu să dai totul într-o relaţie cu oamenii. Oboseala se instalează atunci când uit de pasiune. Sau situaţiile din jur mă fac să uit.

Ne închidem încet, încet în noi. Suntem aceiaşi oameni, dar barajul din suflet s-a mai închis un pic şi nu ne lasă a funcţiona la acelaşi nivel. O frică se instalează, o incapacitate de a respira cum trebuie. Ne temem. Mişcările, privirile, zâmbetul. Ele sunt mai slabe, mai strâmbe. Naturaleţea ce exista se erodează un pic, până la regăsirea pasiunii.

Dragilor,

Văd în jurul meu atât de multă viaţă şi respiraţie şi pasiune pentru interacţiune umană încât uneori, mergând prin metrou sau schimbând magistralele, mă regăsesc zâmbind singur. Convins că nu voi putea să împărtăşesc acea stare cu nimeni în acel moment, că o voi uita la capătul pasajului Unirii. Că nu voi putea scrie despre ea.

Văd frumuseţe şi nu o pot privi natural. O văd departe, inaccesibilă. Incapabilă să se transforme în interacţiune şi apoi pasiune.

Munca se învaţă din experienţă, din practică. Viaţa, se spune, la fel. Dar atunci când o trăieşti fără pasiune e ca şi cum ai scrie fără niciun publică.

Pe vremuri…

Pe vremuri ce uşor ne eliberam de toate stările negative. Găseam soluţii  miraculoase la fiecare problemă, chiar dacă erau nişte aberaţii. Problemele noastre de tinereţe păreau cele mai importante chestiuni ale omenirii. Dar mergeam mai departe, iar şi iar. Aşa cum facem şi astăzi.

Dar lipsa pasiunii te împietreşte. Cresc ciuperci pe tine. Rămâi acelaşi de la distanţă, dar un rictus se instalează, incapabil de a fi transformat într-un zâmbet. Ca un atac celebral permanent.

Cuvinte mari pentru o stare mică.

La final vă las cu o melodie descoperită astăzi. Un frumos remake la „Shine on, you crazy diamond“ de la Pink Floyd.