Paralimipiada română

Ia să vedem, mai ştim să scriem? Forţat de împrejurări, am scris comentariul ăsta pentru seminarul de Genuri de Presă Scrisă acum 30 de minute în Jeg. La final, m-am gândit că îşi merită un loc pe blog.

Suntem în 2009. Se împlinesc 14 ani de la moartea lui Corneliu Coposu. În faţa televizorului dintr-un apartament de 2 camere din Iaşi, un domn de 51 de ani începe să plângă. Camera se întoarce către el şi îi prinde primele lacrimi. „Iartă-mă! Iartă-mă că am fost prost când am strigat împotriva ta şi nu am ştiut că ne vrei binele. Să-ţi fie ţărâna uşoară”. Cuvintele se opresc, înecate în lacrimi pline de regret. Camera îşi mută obiectivul şi panoramează pe întreaga Românie…

Criza actuală nu e cauzată numai de incompetenţa conducerii, de măsurile abracadabrante sau de hoţia fără margini. E vina noastră, a celor care am crezut că suntem mai puternici decât ne permite organismul şi mintea. Am căzut în criza economica, plecaţi din criza moralităţii şi a inteligenţei.

Suntem aici pentru că nu am ştiut să cheltuim şi tot ce vedem în jur e o dovadă vie. Mulţimile de maşini ce stau la semafoare arată cât de avizi eram de proprietate, luând-o în braţe fără să ne gândim că raiul capitalist se va termina în curând. Nu am învăţat că maşina nu ne transformă în oameni mai buni, iar când timpurile vor fi întunecate, nu vom putea profita de pe urma ei. O naţie îmbrăcată în treninguri cu stema Ferrari, simbol al mândriei răsărite din prostie, ce nu ne lasă posibilitatea de a vedea că nu suntem în stare să cumpărăm o maşină purtând acea stemă. Am rămas cu o mulţime de maşini, dar cu stomacul gol. Mâncăm benzină şi mândrie…

E plină ţara de plasme cumpărate pe credit, de combine audio şi de DVD-uri scumpe. O mulţime de maimuţe care nu a citit niciodată „Hainele cele noi ale Împăratului”. Am refuzat să credem că suntem dezbrăcaţi, atunci când spiritele libere strigau disperate aceste lucruri. Am rămas în faţa circului, mâncând firmituri de pâine. Plasma de prezintă realitatea pe care nu suntem în stare să o condamnăm. Poate n-am învăţat să ne ridicăm la timp, pentru lucrurile în care ar trebui să fi crezut. Am huiduit şi aruncat cu ouă, am vopsit garduri în albastru şi am proslăvit mediocritatea.

„E om din popor”. „E de-al nostru”. Nu am conştientizat că poporul e mediocru, iar conducerea ar trebui să fie diferită. Nu am învăţat nimic din istoria recentă, cu un dictator-cizmar. Am vrut căpitani de vas, cu hăhăit grobian. A fost de-al nostru, dar îngâmfaţi cum suntem, am refuzat să realizăm că nu suntem în stare să ne conducem viaţa.

Criza e a noastră şi nu înţelegem de ce ne-a lovit pe noi. Închinăm rugăciuni, iar hainele ni se îmbâcsesc cu tămâie, dar Dumnezeu nu a făcut ASE-ul. Bisericile se ridică şi ne mândrim cu spiritualitatea noastră, însă din sufletele românilor, strigă goliciunea. Un suflet gol, acum acompaniat într-un duet grav de stomacuri pline de dor. „Ou sont les sarmales d`antan?”.

Neamprostie şi lipsă de cultură. Foame tratată cu plasticuri scumpe, haine de firmă ce sclipesc. Ne-am luptat între noi, o competiţie de orbi. Paralimpiada română se termină în lacrimi. Ar trebui închise uşile Bisericilor, doar pentru a realiza că suntem singuri în luptă şi dansăm nebuneşte pe nisipuri mişcătoare. În timp ce picioarele ni se scufundă, aruncăm la mal uşile şi termopanele, maşinile de spălat şi cuptoarele scumpe. Ne foşnesc în buzunare banii fără valoare şi chitanţele de credit. Criza e a noastră, dar nici măcar acum nu reuşim să ne uităm în oglindă.

Camera de filmat transmite imagini de arhivă. „Nu ne vindem ţara”, strigă mulţimea. Coposu trebuie să se ascundă. Goma e înfierat. Ana Blandiana şi Doina Cornea sunt două curve perverse. Cântece angelice se aud, iar publicul aplaudă mulţimea de Iliesci, Romani şi Stanculeşti. Mulţimea nu ştie că va veni vremea plânsului…

Anunțuri

Cruciada copiilor

Nu îmi place să postez lucrurile altora, dar citind o carte la biblioteca, mi-a atras atenţia. Voiam să împart poezia asta cu cei care nu o ştiu, cu cei care au citit-o sau cu cei care au uitat-o.

Ana Blandiana – Cruciada copiilor

Un întreg popor
Nenascut înca
Dar condamnat la nastere,
Foetus lânga foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu întelege,
Dar înainteaza
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.

Cumva, e la fel de contemporană.