Samoća sau Un brânci cu graţie

Motto:

I look around, I see these young faces and I think, I mean, I’ve made every wrong choice a middle-aged man can make. I’ve pissed away all my money, believe it or not. I chased off anyone who’s ever loved me. And lately, I cant even stand the face I see in the mirror.

M-am trezit aruncat in lumea asta pe cand afara se oprise ninsoarea. Era februarie si in jur era liniste. Toti erau la serviciu, orasul era gol. Am venit si eu ca sa le stric linistea.

Nu am reusit sa controlez parasuta prea bine. M-am lovit urat de tot. In spatele unui tomberon, am ramas agatat cu picioarele in spitele unei biciclete Pegas rupte in doua. Aveam sa ma indragostesc de obiectul ala, dar cazatura mi-a distrus orice sansa de a o folosi asa cum as fi vrut.

Am reusit sa imi scot membrele de acolo si sa pornesc in excursia mea. M-am introdus in niste papuci de casa, masura 42, si intr-o camasa lunga, in carouri.

Pe langa primul bloc pe care l-am vazut am vazut munti de gunoaie lasate. De la etaj fusesera aruncate carti si placi de vinil. Cartile fusesera arse in prealabil, dar vinilurile inca mai erau intregi. Nu stiam ce sa fac cu toate obiectele astea noi, dar am luat doua placi cu mine. Circularitatea lor m-a fascinat, la fel ca si liniile ce se incapatanau sa ramana perfecte dimprejurul vinilului. Habar n-aveam ca in mana il tineam pe Duke Ellington, alaturat albumului „Animals” de la Pink Floyd.

Curgeau bucati de ziare din cer. Sute de mii de bucati, prea marunte pentru a fi citite, ma loveau. M-a fascinat mirosul acela de tus si mizeria ce ramanea pe degete. Cu toate astea, era atat de fina…Fara sa le inteleg, cuvintele aratau ca un cod secret, un mesaj catre ceva mai inalt. Am incercat ani la randul sa imi construiesc scara, cuvant dupa cuvant. Un lego urias care nu mi-a reusit. De fiecare data nimeream cate un C deasupra unui colt de A, iar scara se prabusea…Dar a ramas mirosul…

Cu cele doua discuri si mirosind a tus industrial, adaugat pe hartie de proasta calitate, mi-am continuat drumul. Din tomberon in tomberon, descopeream lumea prin lucrurile non-naturale pe care le gaseam. Natura nu ma fascina, contextul nu ma interesa. Ceea ce era scos din el ofera fascinatia. In mijlocul bulevardului, in mijlocul furtunii acelea de ziare, ca intr-o poezie dadaista (aveam sa descopar mai tarziu), am vazut o racheta de tenis pe linia intrerupta. Prea grea pentru mine si rupta la mijloc. Mi s-a parut insa folositoare si mi-am ocupat mana stanga cu ea.

Langa o statuie am intalnit o fata. Era de varsta mea si arata atat de diferit. Cu parul cret si fata rumena, inspirand fericire, dar si pericol. Eram in fata unei creaturi noi. Aveam cateva ore pe Pamant, detineam o racheta de tenis rupta si doua discuri de vinil, desi nu stiam ca asta-i denumirea lor, iar acum ma gaseam in fata unei creaturi ciudate. Toate obiectele de pana atunci s-au topit in mintea mea. Furnalul memoriei a lucrat puternic. Fiinta asta nu mai era doar niste linii perfecte trase in jurul unui disc de vinil sau o racheta uitata. Fiinta asta avea pericol, piele si mirosea diferit. Parul ei era o poveste mult mai complicata decat simpla linie. Era o opera de arta, desi nu stiam ce-i aia opera de arta. La vremea aceea nu gandeam in termenii astia. Nu m-am dezvoltat prea mult, dar am inceput sa car saci plini de cuvinte. Din cand in cand, ma opresc sa le combin. In curand va trebui sa-mi cumpar tir. Prea multe cuvinte…Pacat ca unele sunt uitate pe fundul sacilor si lipsa de vointa le lasa in putrefactie.

Ne-am uitat si ea a inceput sa scoata sunete. In afara de vantul de afara, ziarele lovindu-ma si zgomotul pasilor, erau primele acorduri cu care ma intampina Pamantul. O voce plina de sine, cu o nota grava, dar totusi inocenta. N-am auzit din prima, dar nu am stiut sa-i zic ceva. Nu stiam de unde pot vorbi, de unde ii vine ei capacitatea asta. N-am reusit multa vreme sa articulez nimic. Limba imi era blocata, iar peste ore, zile, luni, pe cand timpul nu era masurabil, primele sunete au fost stangace. Imi lipseau doua consoane, iar toate cuvintele imi sunau neserios. In vitrinele sparte ale Revolutiei, cu gloantele si mirosul de senile trecandu-mi pe langa nas si urechi, imi exersam discursul. Ma uitam incruntat, eram un dur…Iar apoi vorbeam si totul se naruia. Peste ani am devenit scump si simpatic, dar anii mi-au demonstrat sa nu ai incredere in cuvintele care incep cu „S”. O litera serpuitoare, ce se unduieste pervers pe langa tine, intepandu-te cand ti-e lumea mai draga. O litera ce nu se termina niciodata, ce se poate cameleoniza. O simpla linie ce nu si-a acceptat conditie. Un infinit ce a decis ca e prea plictisitor sa fie infinit. S-a ridicat in picioare si a devenit „S’.

Mi-a propus sa jucam un joc. A fost un tenis social. Puteai sa gasesti multe lucruri la colt de strada. A aparut dupa doua minute cu o racheta de tenis in mana. A ei era mai mica, dar avea toate corzile la locul lor. Cu a mea se putea juca doar pe lateral, in centru fiind distrusa. „Fiecare punct castigat inseamna dreptul la o propozitie”. Un joc al comunicarii, al descoperirii. Cautand mingea, am ajuns pe un santier prafuit, plin de zgura. Am tras liniile terenului, am salutat un public inexistent si am vrut sa comunicam. A servit prima si incercarea mea stangace de a lovi mingea m-a invatat primul esec. Mingea a trecut prin rupturile rachetei, iar ea a avut prima propozitie. Sprijinindu-se cu barbia de manerul rachetei, cu doua suvite acoperindu-i ochiul drept, mi-a spus numele ei. Nimic mai mult. Si-a dat o identitate, desi nu intelegeam prea bine cum sta treaba asta. Eu cum ma numeam? Eu cine eram?

Jocul a continuat in ritmul initial. Cele mai reusite lovituri ale mele erau cele cu lemnul rachetei, scancete ancestrale scoase de un material ce era la limita ruperii. Nu reuseam sa incheg o propozitie, nu reuseam sa-i spun ceea ce-mi trecea prin cap in momentele acelea. Jocul trebuia respectat. Iar eu nu stiam daca stiu sa vorbesc. Gandul meu imi vorbea, dar vocea m-ar fi ascultat? Mi-a povestit viata ei pana cand am cazut obositi, sprijinindu-ne de statuia langa care am revenit. A plecat. Eu nu-i vorbisem. Nu eram un partener de joaca placut. Trebuia sa invat singur sa-mi repar racheta. Am plecat mai departe impreuna cu bucata mea de ruina si cele doua discuri.

Pe cand Piata Universitatii era plina de oameni liberi, eu spargeam un magazin de muzica de pe Calea Victoriei si imi ascultam discurile. Am descoperit atunci o fata noua a lumii. Pana si obiectele ce ma fascinat devenisera futile. Acordurile lui Duke Ellington si chitara floydiana…nu puteau sa fie din lumea asta. Suferinta inspirata de fiecare nota diferite, simpla schimbare a degetelor provoca o lume noua. Si toate astea dintr-un disc rotund. Pocniturile discrete ale vinilului, acul ce se mai ingloda din cand in cand…Cate se intamplasera inaintea mea? I-am alaturat muzica si  asta m-a ghidat in viata. S-urile parului ei si sunetul floydiano-ellingtonian…

Am jucat tenis incontinuu. Ma fortam, suferind, sa invat propozitiile. Treptat, am invatat limbajul, dar v-am spus deja problemele. Jocul meu avea caracteristici speciale. Trebuia sa joc mai fin, trebuie sa evit loviturile puternice. Taceam mult, gandeam loviturile, lasam mingea sa se duca pana in fundul terenului. Loveam cu lemnul sau cu bucata de material ramasa. In timp, din materiale gasite pe jos, am incropit o racheta functionala. Stramba si stranie, era oglinda mea. Stilul meu de joc a trebuit adaptat mereu, dar niciodata nu reuseam sa performez asa cum voiam. Ma blocam in fata noilor lovituri, imi trebuiau zile intregi ca sa pot sa joc de la egal la egal jocul comunicarii prin tenis. Ma obisnuiam greu cu oamenii noi. Elementul surpriza nu a fost niciodata de partea mea. Eram suspect si niciodata nu reuseam sa servesc de prima data. Procentajul meu era jalnic. Eram un Ilie Nastase in fata unei lumi pline de Nadali si surori Williams. Eram speriat, iar artificiile mele nu erau apreciate de multe ori.

Am revazut-o zilele astea. Intre timp am invatat sa joc, dar mi-e frica sa arunc mingea spre oameni. Mingile ma lovesc, dau retururi decente si joc din adancime foarte bine. Daca picioarele mi-au fost distruse de cazatura initiala intre spitele bicicletei, mainile au ramas intacte. Car cu ele sacii de cuvinte si racheta pusa deasupra lor. Din cand in cand, atunci cand o scot, o duzina de cuvinte cad pe jos si se pierd pentru totdeauna. Tot mergand, cuvintele devin anonime, nu mai conteaza. Vin in sacii mei, pleaca…Uit de unde le-am capatat, le uit si sensul. Am invatat doar sa le lipesc stramb, fara talent.

Am revazut-o si nu reuseam sa lovesc in minge.

Atunci cand jocul nu-mi iese, ma inchid pe terenul meu si joc cu peretele. Gandul imi este partenerul cel mai bun de antrenament. Dar niciodata nu te poti antrena pentru situatiile neprevazute. In fanteziile antrenamentelor, jocul iese la perfectiune. In fata reverurilor subtile, replic cu putere. Scurta la fileu e trimisa inapoi printr-un slice elegant. In realitate, scurtele ma anihileaza. Raman pe fundul terenului, incapabil de a fugi spre fileu.

Stiti…nu v-am spus, dar dupa ce a plecat, atunci la prima noastra partida de tenis pe propozitii…am dormit noaptea langa o vitrina. Era un magazin de televizoare si casete video. Dupa 15 ani am aflat ce am vazut in acea prima noapte pe Pamant. Dar nu am tinut neaparat la asta. Am retinut doar o fraza…

Loneliness has followed me my whole life. Everywhere. In bars, cars, sidewalks, stores. Everywhere. There’s no escape. I’m God’s lonely man.

Viata mi-a dat un branci cu gratie.

Asa-i in tenis.