Şoc! Avem şi invitaţi – Ediţia 2 – Teodora Ştefan

Ii multumesc invitatei mele de saptamana aceasta pentru articolul de mai jos. Pe Teo o gasiti in blogroll si va recomand sa o cititi. Va garantez ca e mult mai amuzanta decat mine.

Exchange of (impressions about) saliva

Hei, domnule Girafe… cum stă treaba? Parcă trebuia să abordaţi un alt subiect. Ce stabilirăm noi în Jeg? (Girafe – despre căcat, a 3-a persoană – despre pişat, iar eu – despre scuipat). Eu n-am luat-o ca pe o glumă… şi chiar despre scuipat am să vorbesc…

Scuipatul este pentru mine aproape traumatizant. Totul a început în şcoala generală. Eram a IV-a, fratimiu era clasa I şi ai mei mi-au dat prima responsabilitate uriaşă: să am grijă de prinţul moştenitor al familiei Ştefan.

Şi nu ştiu exact de ce, dar toţi puradeii din acea şcoală erau setaţi să-l distrugă pe fratimiu. Poate pentru că era blond spălăcit, cu ochi albaştri, pielea alb-roz … ca un pui de neamţ? Mă îndoiesc că îşi conştientizau identitatea etnică şi spiritul rasist. Probabil că faţa lu’ fratimiu cerea pumni. Simplu.

Eu, ca o soră mai mare şi extrem de responsabilă, mă simţeam îndreptăţită să nimicesc orice om care se apropia mai mult de 10 cm de el. Nu mai spun de faptul că atunci când nu eram pe fază, se dădea alarma: toţi colegii lu’ fratimiu începeau să strige la unison: „Sora lu’ Geeeeeeeeorgeeeee! Soraaa lu’ George! Pe George îl bat ţiganii!”. În acel moment, lăsam orice altă activitate (gen jocul „u.r.s.s. noi suntem prietene 2000 de secole fără întrerupere”), mă încruntam şi porneam ca un killer spre locul unde fratimiu urma să fie maltratat. Când ajungeam, răcneam o dată”BĂĂĂĂI”, se făcea linişte, ţiganii se opreau, îl ridicam pe Georgică, îl aşezam în spatele meu şi începeam discursul (pentru că tata mă învăţase că toate problemele se rezolvă prin comunicare): <>. Mai de fiecare dată, puradeii încetau… dar nu înainte de un „Beşi, fă!” şi UN SCUIPAT. De care oricât mă feream şi oricât de flexibilă şi mobilă aş fi fost, tot mă loveam. Partea bună a lucrurilor era că Georgică nu mai era bătut, iar eu îmi îndeplineam sarcina de a-l apăra.

Ţin minte că uneori mă mai şi băteam cu ei. Asta a încetat însă prin clasa a 6-a, când şeful puradeilor, Bundi, care era de-o seamă cu mine, dar mult mai mic de statură (şi cine mă ştie, îşi dă seama cam cât de ciudată e chestia asta), a început să nutrească anumite sentimente pentru mine. Ţin minte că devenise apărătorul meu nr. 1. Şi nu numai al meu, ci şi al colegelor mele pentru că practic, făcea tot ce-i ceream. Astfel, iarna, când băieţii abia aşteptau să ningă ca „să frece fetele”, Bundi îşi aduna armata de ţigani şi şi-o folosea împotriva băieţilor de la mine din clasă. Eu râdeam satisfăcută şi mă gândeam „ce bine că am devenit prietenă cu scuipătorii ăştia. Acum nu mă vor mai scuipa!”.

În acelaşi an, dar mai spre primăvară aşa, a început moda cu biluţele de hârtie, înmuiate în salivă şi scuipate prin tuburi (pixuri ale căror mine fuseseră scoase). OMG! Cât mă stresau chestiile alea… Gândul că saliva cuiva îmi atinge pielea mă înfiora. Uram scuipatul! Uram saliva! Punctul culminant a fost într-o zi, când una dintre biluţe mi-a atins buza. Timp de câteva zile, am avut impresia că a fost primul meu sărut. Şi ciudato-complicat era faptul că nici măcar nu ştiam a cui era saliva din biluţă.

Tot o experienţă traumatizantă taguită cu scuipat s-a petrecut în vara următoare. Am plecat la mare cu familia şi acolo m-am împrietenit cu o fată extrem de ciudată. Şi ţin minte că mă ciupiseră ţânţarii la modul grav. Eram plină de umflături roşii, care mă mâncau ca dracu. Şi în timp ce stăteam pe cearşaf, pe plajă, m-am trezit că that freak îmi dădea cu scuipat de-al ei pe bube, că cică astfel nu mă vor mai mânca. Wtf yayoyayo!

Câţiva ani mai târziu, când am trăit emoţia primului sărut, mi s-a întâmplat să dau peste un tip nu foarte finuţ, care mai că mi-a băgat limba pe gât. Şi cât mă mai feream eu de salivă… Pe principiul „de ce ţi-e frică, de aia dai”, primul meu sărut a fost unul extrem de french… care m-a lecuit de scârba faţă de salivă/scuipat.

Acum, pot să suport oameni care vorbesc cu precipitaţii fără să le dau cu ceva în cap de nervi. Încet-încet, încep să devin normală.
Dar amintirile legate de scuipat mă vor duce mereu cu gândul la o traumă a copilăriei mele.