Când drumul spre rai este pavat cu „Infernul Nordului“

Victor Breyer și Paul Meyan pleacă de la Paris spre Amiens cu mașina, iar apoi continuă spre localitatea Panhard. A doua zi, Breyer, care dorea să inspecteze traseul îi spune lui Meyan că poate să-l lase la Panhard, el va continua traseul pe bicicletă. În fond, despre asta era vorba. După o zi de pedalat prin vânt, ploaie, temperaturi scăzute și mai ales pavate, Breyer ajunge la Roubaix nervos, convins să trimită o telegramă în care să-i înfiereze pe cei care-l trimiseseră în groapa asta de șarpe. Pavatele, doamne, pavatele! Ele îl uciseseră. Roțile se prindeau între ele, noroiul sărea, iar pe unde era pământ bun acum era doar o baltă. Cine-l adusese totuși pe Victor Breyer aici? Cine-l pedepsise să treacă prin infernul ăsta, în 1896, la final de secol XIX?

Povestea începe de fapt un an mai devreme. Doi mici industriași locali din orașul francez Roubaix, o văgăună minieră, construiseră un cerc pentru cicliști. Velodrom îi spuneau. Theodore Vienne și Maurice Perez au ajuns la concluzia că le trebuie o cursă importantă, pentru a-și promova noua creație. Cum toate cursele vremii începeau sau se terminau la Paris, au venit cu ideea unui traseu Paris – Roubaix. Pentru acele vremuri, distanța de 280 de kilometri era una de antrenament, dat fiind că bieții cicliști, umpluți de cafele și pastilele timpului, concurau câte două zile pe un traseu Bordeaux – Paris care trecea de 400 de kilometri.

Pentru a-și pune planul în aplicare l-au contactat pe Louis Minart, de la ziarul „Le Velo“, singurul cotidian sportiv din Franța. Paul Rousseau, redactorul șef al publicației, l-a trimis pe săracul Breyer să inspecteze un posibil traseu. Ce s-a întâmplat ați aflat deja. Cursa însă a ajuns să se țină, după ce industriașii din Roubaix l-au pus la masă pe Breyer și l-au convins după două pahare de vin bun, de provincie, că pot să organizeze bine o cursă în ajunul Paștelui.

Și s-a întâmplat. Biserica Catolică a protestat. Cum poate o cursă ciclistă să se întâmple în duminica Paștelui? Organizatorii s-au înțeles cu clerul că vor ține o masă liturgică la start. Au uitat de ea. Au uitat, iar cursa oricum s-a ținut cu două săptămâni înainte de Paști. Însă de atunci a rămas o legendă, cum că Paris – Roubaix ar fi fost blestemată. Jumătate dintre cicliștii care s-au înscris nu au mai ajuns la braseria unde se făcea controlul înainte de start. Jumătate dintre cei care stăteau și își beau cafelele nu s-au mai dus în cursă. Ploua, era noroi. Campionii acelor vremuri erau niște domni la cafenea, deși în curse deveneau mineri. Refuzul francezilor de a participa în grup a făcut ca un friț să câștige, Josef Fischer.

Prima ediție a arătat spectatorilor și cicliștilor cu ce se mănâncă traseul. Era plin de gropi, de pavate stricate. Drumurile provicinale ale nordului nu erau un rai. Dar până în ajunul Primului Război Mondial, cursa ciclistă Paris – Roubaix își câștigase deja celebritatea. De asemenea, impusese frică. Mulți campioni refuzau să participe din cauza riscului de a se accidenta. În 1919, Paris – Roubaix își câștiga și infamul supranume ce i-a rămas până în ziua de azi: „Infernul nordului”.

După marele război, organizatorii s-au dus să vadă care mai e starea traseului. „Nu se ştiau foarte multe despre efectele războiului. Muriseră 9 milioane de oameni. Cine ştia dacă mai există un drum către Roubaix? Dacă Roubaix mai există ca localitate? Primii kilometri au fost liniştiţi, dar cum am ajuns în nord aerul a început să miroase a puţuri stricate, canalizare moartă şi vite în putrefacţie. Copacii făcuseră tuneluri în faţa lor, acoperind drumul cu crengile lor. Peste tot era noroi. Nimeni nu ştie cine a folosit primul cuvântul iad, dar nu exista unul mai bun. Şi aşa a apărut a doua zi în ziare…infernul nordului”, scria presa vremii.

Revista „L’auto” spunea şi ea: „Intrăm în centrul bătăliei. Nu mai există copaci, totul e pus la pământ pe alocuri. Niciun metru pătrat care să nu fie întors pe dos. Sunt gropi de bombe peste tot. Singurul lucru care iese în evidenţă sunt sutele de cruci cu drapelul albastru, alb, roşu. Este un iad!”. Cuvintele jurnaliştilor au fost completate de cele ale câştigătorului, Henri Desgrange, cel care avea să devină organizatorul Turului Franţei peste ani: „Nu a fost o cursă. A fost un pelerinaj”.

Cursa a continuat cu o mică întrerupere cauzată de Al Doilea Război Mondial. An după an, legenda a devenit mai puternică, iar astăzi Paris-Roubaix este esenţa frumuseţii ciclismului, care vorbeşte despre suferinţele din spatele controverselor. Oricât de murdar ar deveni acest sport, Paris-Roubaix scoate la suprafaţă sinceritatea dură, suferinţa. Numai temerarii se aventurează în această cursă. Numai nebunii. Nu contează cât de bun eşti sau cât de multe substanţe interzise ai luat. Suferinţa este egală, iar riscurile printre pavate cresc odată cu siguranţa de sine.

Astăzi, 27 de porţiuni pavate au mai rămas. Aproximativ 55 de kilometri. Cândva, cursa era numai pe astfel de suprafaţă, dar modernitatea le-a scos din uz. Cu toate acestea, Paris-Roubaix este considerată în Franţa un monument naţional, iar drumurile pe care trece sunt protejate de asociaţia „Les Amis de Paris – Roubaix”. Grupul fondat în 1983 de Jean-Claude Vallaeys are grijă an de an de pavate, el curăţă şi le întreţin. Modernizarea în infernul nordului nu înseamnă a face traseul mai uşor, ci de a-i păstra duritatea. Organizatorii recunosc că fără ajutorul prietenilor cursei, multe din pavate ar fi dispărut sub noroi sau sub asfalt. An de an, ei se luptă cu fanii entuziaşti care fură câte o bucată din pavaj sau cu maşinile prea grele care se încăpăţânează să folosească aceste drumuri. Grupul cheltuie 20.000 de euro pe an cu renovarea, prin achiziţia de nisip şi alte materiale. Banii vin chiar de la membri, dar şi de la organizatori şi consilii locale.

Pe o ploaie deasă, la început de primăvară în nordul Franţei, câţiva bărbaţi şi femei cu cizme de cauciuc sapă printre bucăţi de caldarâm şi dau noroiul la o parte, nu lasă iarba să crească. „Ocnaşii traseului” nu câştigă niciun ban, totul este făcut din pasiune. „Cine sunt aceste zeci de suflete? O gaşcă de muncitori din epoci apuse? Căutători de comori? Nu, ei sunt membri «Les Amis de Paris-Roubaix» , care încearcă să cureţe noroiul şi pământul care a făcut crustă după muncile agricole. Sunt pe o importantă secţiune pavată a cursei şi fără munca lor, cea mai frumoasă cursă din ciclism nu ar putea să îşi păstreze spiritul. Fără aceste secţiuni, cursa ar dispărea. Departe de camerele de luat vederi, ei vor reveni în fiecare weekend dinainte de cursă pentru a face traseul perfect. Pasiunea care-i îndeamnă este mult mai mare decât vremea rea. Nu are nimic de-a face cu scandalurile ciclismului modern. Aceşti discreţi servitori ai «Reginei Curselor Clasice» au o singură ambiţie – să cureţe pietrele în aşa fel încât campionul din următoarea duminică să ţină cu mândrie trofeul, o pavată scoasă chiar de ei, deasupra capului”, povestesc amicii cursei pe site-ul lor oficial.

Pasiunea nu este numai a suporterilor. Pentru ciclişti, regina clasicelor are un statut aparte. Este ca o relaţie cu o femeie senzaţională, dar problematică. Chiar şi ei recunosc că Paris-Roubaix trebuie să-şi păstreze calităţile.

„Un Paris-Roubaix fără ploaie nu ar mai fi aceeaşi cursă. Aruncaţi şi nişte zăpadă pe ici, pe colo, ca să faceţi lucrurile mai serioase”, declara un fost ciclist şi actual comentator la Eurosport internaţional, Sean Kelly.

Dar probabil cea mai cunoscută replică despre cursă a fost dată în 1985 de olandezul Theo de Rooij. Favorit înaintea cursei, el a căzut şi nu a mai avut nicio şansă. Intervievat de americanii de la CBS el declara furios: „E o nebunie cursa asta! Munceşti ca un animal, nu ai timp să te pişi şi faci pe tine! Concurezi în noroiul ăsta, aluneci…e un munte de rahat!”. Reporterii l-au întrebat legitim dacă va mai concura şi anul următor, dată fiind furia lui. Ce a spus de Rooij nu a fost o simplă replică, ci o adevărată declaraţie de dragoste. „Bineînţeles! Este cea mai frumoasă cursă din lume!”.

În după amiaza aceasta va fi organizată cea de-a 110-a ediţie a „Infernului Nordului”. Se anunţă ploaie, dar dacă va fi uscat, contaţi pe praf. 27 de porţiuni de pavate, printre care cele mai cunoscute vor fi Tranşeea Arenberg, 2,4 kilometri de chin prin pădurea cu acelaşi nume, Mons-en-Pevele şi Carrefour de l’Arbre. Nu va lipsi spectacolul, iar pentru cei care nu s-au uitat niciodată la ciclism, este cea mai bună cursă cu care puteţi începe. E un spectacol al umanităţii, mai mult decât un spectacol sportiv. Este un circ al suferinţei. Un circ al limitelor şi al depăşirii lor. Este printre ultimele nebunii pe care şi le mai permite sportul mondial.

Gândiţi-vă la ce trăiesc cicliştii. Termin prin cuvintele campionului italian Filippo Pozzato, care va fi la startul cursei, despre tranşeea Arenberg: „Este definiţia iadului pur. Este extrem de periculos, mai ales în primul kilometru când intrăm cu 60 de kilometri pe oră. Bicicleta ţi-o ia în toate direcţiile. Ştiu că este un spectacol, dar unul pe care noi cicliştii am vrea să nu-l trăim”. Cu toate acestea, an de an, temerarii revin, făcându-şi loc printre crăpăturile pietrelor centenare

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum m-au sedus cărţile, iar apoi le-am abandonat eu pe ele. O istorie cinică

Voi știți când ați început să citiți cu adevărați? Vă amințiți când cărțile au început să însemne ceva pentru voi? Eu știu. Sunt puțin obsesiv-compulsiv și cu o manie a organizării lucrurilor, așa că mi-am notat toate cărțile pe care le-am citit din 2006 până astăzi.

–-

De ce din 2006? Am început să citesc într-un moment de cumpănă al adolescenței mele. Începând din clasa a 9-a am intrat pe mIRC și am jucat trivia, un joc de cultură generală, care s-a transformat relativ rapid într-o mică obsesie. Intram des, jucam mult și îmi făceam relații multe cu cei de acolo, din mediul virtual. Era mai mult decât un joc și mai mult decât o lume virtuală. Era un Univers sui generis. Într-o zi a existat o mare ceartă la care am contribuit, deoarece am intrat pe mailul unui partener de joc şi am luat nişte documente de acolo. Pe 6 februarie 2006 lumea mea intra într-un mic colaps. Prietena mea de atunci, Maria, a decis că e timpul să o terminăm. Prietenii mei din mediul virtual m-au abandonat şi nimeni nu mai dorea să vorbească.

M-am trezit, după un an jumătate, singur pe lume, cu doar un prieten în viaţa reală, eternul Grigore. După câteva săptămâni de compătimire şi milă de sine, am decis că e cazul să schimb ceva. Nu ştiam cum să o fac, aşa că am ales cărţile. M-am dus la bibliotecă şi mi-am făcut un abonament. Mi-am luat o singură carte în ziua aceea, „Numele Trandafirului” de Umberto Eco.

Numele trandafirului a fost începutul

Am rămas uimit de lejeritatea cu care citeam şi de cum m-a prins cartea aceea, aşa că am decis să trec şi peste Pendulul lui Foucault. Cititul nu era aşa rău. Pur şi simplu nu mă interesase niciodată. Da, am citit câteva cărţi de copilărie, dar nu-mi amintesc nimic marcant înainte de 2006. Lecturile mele practic nu au existat. Educaţia mea nu fusese făcută din ele, nu-mi formasem caracterul, nimic. Cultura generală mi-am luat-o în copilărie de la televizor, din cărţile Alexandrei, sora mea, şi din enciclopedia Arborele Lumii. Apariţia cărţilor acum şase ani a fost o minune. Îmi dau seama, privind în urmă, că atunci când degetele mele atingeau primele pagini din „Numele Trandafirului”, eram total diferit de cel care sunt acum. Mi-e greu să-mi dau seama de o asemănare. Dar formarea a început atunci…dacă nu erau cărţile, nu existam acum, în forma aceasta strâmbă.

Am continuat să mă duc la bibliotecă şi să citesc industrial. Era perioada aceea când orice bucată de hârtie trebuie citită. Ai o misiune istorică! Nu aveam ce face altceva, chiar nu aveam. Pe internet nu mai aveam activitate. Cu prietenii nu puteam vorbi pentru că nu existau. Părinţii mei erau plecaţi. Eram singur acasă şi singurul meu program erau câteva ore la şcoală, timp în care stăteam plin de anonimat în ultima bancă, îmbrăcat cu nişte tricouri negre, fiind în perioada mea de metalist.

Silmarillion de Tolkien într-o singură noapte

De la o singură carte, am început să-mi organizez programul mai bine. Mă duceam în fiecare luni după şcoală, îmi luam patru cărţi, iar peste o săptămână reveneam pentru a le înapoia. Erau citite toate. Nu ratam nicio pagină. Am trecut prin Tolkien şi printr-o sesiune nebună a odiseei „Silmarillion”, rasă într-o singură noapte, până la şapte jumătate dimineaţa, moment când am închis cartea şi m-am dus la şcoală. Deşi eram un zombi mergător, simţeam o bucurie interioară incredibilă. Voiam să împart la toată lumea cât de mult mi-a plăcut cartea aceea, să vorbim despre Tărâmul de Mijloc. Evident, nu era nimeni cu care să fac asta, dar încântarea şi acea stare de high natural s-a păstrat.

Cărţile au curs, iar nopţile s-au dus şi ele în miros de foi de carte. S-au scurs sute de paginii, mii, zeci de mii. Îmi deschid agenda unde am notat cărţile şi-mi amintesc câte puţin din fiecare moment. Shakespeare (auzisem eu că dă bine să-l citeşti, dar m-am chinuit să înţeleg ceva), Istoria Loviturilor de Stat, Orwell, Camus (citit prea devreme, nu l-am perceput prea bine), Sofocle (să ne întoarcem şi la origini, zic), Flaubert (doamne, ce am făcut să merit să citesc o carte atât de îngrozitoare ca „Madame Bovary”?), Machiavelli, Frank Herbert (şi sentimentul acela magic al Dunei…). Primele 35 de cărţi au marcat şi prima etapă din istoria lecturilor mele. Le luam la întâmplare, fără niciun ghid, fără nicio căutare în prealabil. Mă plimbam printre rafturi şi aruncam mâna. La unele îmi plăcea coperta, la unele îmi atrăgeau atenţia autorii.

Steinbeck şi Kundera

Dar apoi au început să apară autorii care mi-au şlefuit preferinţele, care m-au făcut să visez şi care mi-au modelat gândurile. Arunc un ochi în dreapta mea pe agendă şi văd apariţia lui Steinbeck cu „Fructele mâniei”. Am stat fixat pe această carte două zile. Nu-l descoperisem pe Ennio Morricone încă, dar melodiile lui s-ar fi potrivit pentru starea de atunci. Eram închis în casă, calculatorul nu era pornit de câteva zile bune şi singurătatea din suflet se îmbina bine cu literele din cartea americanului.

Apoi, a apărut Kundera. Mulţi apreciază Kundera acum, dar pe vremea aia nu era luat niciodată de la bibliotecă. Judec acest fapt din prisma dimensiunii constante a raftului colorat cu cărţile cehului de la Humanitas. Dacă îl căutai pe Steinbeck, aveai şanse să găseşti raftul gol, dar Kundera era mereu acolo. Începând de la „Iubiri Caraghioase”, care mi-a deschis mintea în faţa diversităţii relaţiilor, mi-a spus că faţă de unele momente nu trebuie să fii pudic, că ciudăţenia şi fetişul sunt ok, au curs toate cărţile lui Kundera. Am citit tot ce se poate, până în momentul când au început să apară doar analize filosofice. Kundera analistul pur nu-mi place. Kundera – romancierul rămâne autorul meu de suflet, indiferent cât de la modă va deveni. Kundera mi-a spus că nimic nu este prea anormal, că oamenii trebuie acceptaţi în multe ipostaze, dar mi-a spus şi despre răutatea noastră şi despre glumele proaste pe care ni le face destinul. Câteva săptămâni la rând am luat două cărţi de Kundera şi alte două cărţi, doar ca să diversific. Aşteptam pe nerăsuflate următoarea luni ca să pot sa mai mănânc alte două cărţi ale lui.

Murakami şi Houellebecq

Nu o să mai lungesc povestea mai mult decât trebuie. După Kundera a venit Murakami, iar el mi-a deschis pofta către neobişnuit, către fantastic, către ciudat la modul absolut. Murakami era magic, absolut magic. Deschideam lampa şi sub căldura ei de deasupra mâinii răsfoiam paginile noaptea, lângă calorifer. Şi de la el am citit tot. Şi el a devenit la modă.

Prin mâna mea s-au mai perindat apoi Nabokov, Fowles, Ionesco, Marquez, Llosa, Hesse, Kadare, Welsh. M-am oprit apoi la un alt autor care mi-a marcat acei ani. Michel Houellebecq. Pe vremea aceea un necunoscut în România. Nu ştiu de ce am ales cărţile lui din raft. Pur şi simplu erau nou aduse la bibliotecă şi îmi plăceau cum arătau. În plus, nu erau foarte lungi. M-am lipit definitiv de stilul francezului şi chiar dacă ceea ce am citit de la el de atunci încoace nu se compară cu „Particulele Elementare” sau cu „Posibilitatea unei Insule”, Houellebecq rămâne în suflet.

M-am apucat de cărţi după ce am renunţat la viaţă. Am renunţat la cărţi când am început să retrăiesc

Au trecut ani. În 2008 am ajuns la Bucureşti, la facultate. Rutina mea cu biblioteca fusese afectată de Bacalaureat şi pur şi simplu, de viaţă. Îmi găsisem o nouă prietenă după o perioadă de singurătate, aveam mai mulţi oameni în viaţa mea. Dar renunţasem la cărţi, deoarece nu puteam susţine o relaţie în timpul rămas între pagini. A fost cumva o alegere normală, o alegere de viaţă. Cred acum, că în acel moment cărţile au înţeles şi nu mi-au purtat pică pentru că le-am părăsit. La un moment dat, trebuie să părăseşti ţinutul de ficţiune şi să ajungi în realitate, unde să te testezi pe tine, cel care ai devenit după acele lecturi.

Am devenit mai sociabil, dar am citit mai puţin. Ajuns la facultate nu mai aveam nici biblioteca dragă mie aproape. Citeam de pe la prieteni sau din biblioteca facultăţii. Mă mai duceam la Iaşi, şi mai împrumutam, dar mereu le dădeam după două luni, din cauză că nu ajungeam niciodată acasă. Şi-n plus, niciodată nu am putut găsi un spaţiu la fel de intim pentru citit cum era camera mea de la Iaşi şi sufrageria. Când mama a renovat-o am simţit un gol în stomac. A aruncat masa aceea clasică, ce se lungea pe toată sufrageria, pe care o foloseam eu în nopţile de Murakami.

Timpul s-au scurs, cărţile s-au împuţinat. Odată cu acest lucru a crescut şi activitatea mea socială. Am devenit un om mai bun, deoarece ştiu să interacţionez mai bine cu cei din jurul meu. Însă, uneori, mi-e dor de cărţile pe care le citeam atunci, de sentimentul acela de pustiu pe care-l aveam împreună cu paginile, parcă acompaniat de o muzică tragică de Armand Amar. Am câştigat la viaţă, dar am pierdut la cărţi. Noroc în dragoste, ghinion la cărţi şi invers.

Prezentul cu lipsă de respect faţă de cărţi

Acum, m-am angajat de aproape 8-9 luni. Cărţile au devenit un obiect de pe noptieră. Le am împrăştiate prin toată camera. Anul acesta am terminat doar două şi am început alte cinci. Cu toate astea, poate e şi vina lor, poate e şi vina mea. Nu ştiu dacă mai ştiu să le înţeleg ca altă dată. Dar…nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor mele, la nivelul acelor cărţi magice pe care le-am citit la 18-19 ani. Nu ştiu cum ar fi dacă aş lua din nou Steinbeck în mână.

Am citit două cărţi în 2012 şi este luna aprilie. În sufletul meu, aseară, când am descoperit lucrul ăsta, am suferit tare mult. Copilul din mine striga tare către Vlad cel matur, cu job şi cinism. Din cauza acestui copil interior mi-e frică mie să mă duc prea des acasă, la Iaşi. Noroc că tata şi mama sunt plecaţi. Când intru în casa aceea, totul redevine brusc ca înainte. Atmosfera e de pierdere de vreme, dar din aceea productivă, fără calculator. Patul e acel pat care a văzut pagini întregi de lecturi, bucătăria e cea care mi-a suportat fumul de Marlboro Roşu în nopţile când citeam, iar apoi, inspirat de vreun Cărtărescu sau Kundera, mă apucam să meşteresc la romanul pe care doream să-l scriu. Totul mă duce în trecut în acea casă, iar tentaţia e uriaşă. Nu vreau să stau mai mult de trei zile acolo.

Mi-e dor de cărţi şi nu ştiu când mă voi putea reîntoarce la ele. Probabil că pentru mine au fost doar o etapă, doar un motor care trebuie dat jos la 61 de kilometri pe orbită, pentru a ajunge apoi pe Lună. Şi cel mai mult, îmi lipseşte sentimentul acela magic în faţa lor, frica şi respectul. Acum le am aruncate prin sufragerie. M-am maturizat.

La final o statistică revelatoare a declinului

  • 2006 – 74 de cărţi
  • 2007 – 110 cărţi
  • 2008 – 60 de cărţi
  • 2009 – 54 de cărţi
  • 2010 – 37 de cărţi
  • 2011 – 5 cărţi
  • 2012 – 2 cărţi