Ecouri ale unui decalog

  1. Să nu ai alt Dumnezeu în afară de tine. Să crezi până la moarte că tu eşti singurul pe care vrei sa îl dezvolţi, singurul care contează. Eşti un accident al întâmplării. Să nu ai alţi Dumnezei, vor fi doar o iluzie.
  2. Nu-ţi fă chip cioplit. Singurul care merită onoarea asta e creierul tău. Sapă în fiecare zi în adâncul lui şi trezeşte idei. Provoacă-te pe tine şi pe alţii.
  3. Vorbeşte. Mult şi de cele mai multe ori fără sens. Numai din logoree poate ieşi o idee magnifică, numai exprimată poate fi dusă mai departe. Niciodată nu ştii când aberaţia ta se poate transforma în logică.
  4. Respectă-ţi părinţii. Scuteşte-i de povara de a gândi pentru tine. Gândeşte singur, neagă cele spuse de ei, regretă şi apoi calcă în picioare. Priveşte la păsări şi la părăsirea cuibului. Viaţa nu este făcută pentru a fi trăită lângă ei. Zboară singur.
  5. Neagă ceea ce crezi de cel puţin două ori pe zi. Să nu ai certitudini vreodată. Eşti om. Acceptă că nu ştii, acceptă că greşeşti şi lasă-ţi o portiţă de scăpare. Numai trecând credinţele prin latrină poţi să le vezi faţa ideală.
  6. Opreşte-te atunci când nu te mai poţi mişca, auzi, vedea. Renunţă la viaţă pentru că ea a renunţat deja la tine.Eşti o bucată de nisip ajunsă în mare. Nu te va mai şti nimeni. Eşti un anonim pe fundul mării. Nu-ţi accepta situaţia. Termin-o tu.
  7. Lumea din jurul tău vrea fericire şi ordine. Dacă nu te simţi în stare nu te distruge. Nu le da satisfacţie şi zâmbete de complezenţă. Vei uita ce înseamnă să râzi cu adevărat. Acceptă să pleci când te-ai săturat, acceptă seriozitatea atunci când gluma nu e bună. Critică. Zâmbetul e bucata aceea neştiută de creier. Nu ştii când poţi începe să zâmbeşti mereu doar pentru a-i mulţumi pe ceilalţi.
  8. Vorbeşte urât, exprimă sentimente violent, fă-i pe ceilalţi să se înfioare. Cei adevăraţi vor rămâne până la capăt. Nu te baza pe convenţiile societăţii. Foloseşte tot vocabularul dacă asta îţi spune creierul să faci. Deranjează-i în fiecare secundă. Numai aşa îi vei putea trezi la realitate.
  9. Nu te certa pentru cauze pierdute. Nu te certa din dragoste. Pleacă. Ia primul tren şi dispari. Marea se va calma în absenţa ta.
  10. Iubeşte muzica ce are mai mult de două acorduri. Nu te baza pe instinct. Simte, dar apoi învaţă. Dezvoltă sunetele în tine. Construieşte matriţe din muzică şi betonează idei.
Anunțuri

Scrisoare deschisă către Radu Banciu şi Radu Naum

Aţi fost verile copilăriei mele. Nu, nu aşteptam vacanţa pentru a ieşi la joacă în faţa blocului, pentru a mă duce în excursii cu părinţii. Timp de 10 ani doream să aud două voci familiare. Banciu şi Naum. Turul Franţei. Uneori aţi fost mai prezenţi decât proprii mei părinţi.

De multe ori mama venea în camera şi mă ruga să dau mai încet, dar nu puteam. Ascultam cu sonorul aproape la maximum comentariile voastre. Rădeam şi plângeam, pedalam imaginar pe şoselele Franţei. Mama revenea. Începea o emisiune de după-amiază la care voia să se uite. Credeţi că o lăsam? Ieşea de multe ori cu scandal şi nu înţelegea de ce trebuie să mă uit la nişte nebuni care dau din pedale toată ziua. Şi chiar aşa erau. Uneori era vorba de toată ziua. Abia ce mă trezeam, mâncam, iar apoi ştiam că în jurul prânzului urma să înceapă etapa regină. Mont Ventoux sau Alpe D’Huez. Etapă integrală, încă de la startul festiv. Mă aşezam pe pat şi timp de 6-7 ore nu mă ridicam. Era un chin pentru părinţi să mă aducă în bucătărie pentru câteva minute ca să mânânc. Dar în timp sau obişnuit. Îmi aduceau mâncarea la pat ca unui bolnav. Un bolnav de ciclism.

Am aproape 22 de ani şi iubesc sportul ăsta cu toată pasiunea care poate fi pusă într-un sport. Îl visez noaptea, îl visez ziua. Îmi amintesc strigătele copilăriei în timp ce îl susţineam pe Marco Pantani, cel care a rămas şi până astăzi omul pentru care am plâns cel mai mult. Nu am plâns la dramele iubirilor adolescentine, la certurile părinţilor, la notele proaste. Am plâns pentru Marco. Voi nu l-aţi plăcut niciodată. Aveaţi dreptate să nu-l placeţi. Dar de la voi am învăţat să îi apreciez, chiar cu puţină ironie, pe cei din urmă. Pe acei Kurt van de Wouwer ce nu ieşeau în evidenţă, dar care treceau munţii plini de curaj. Acei anonimi fără seringi şi sânge oxigenat. Astăzi, când marii campioni par că au dispărut, în locul lor apărând tot felul de Contadori, Rasmusseni şi Schleci, mă uit în spatele plutonului, la dramele ce curg de pe feţele cicliştilor ca transpiraţia.

Cu voi am învăţat franceza şi tot cu voi am început să iubesc Franţa. Nu de puţine ori m-am certat cu prietenii, susţinând ţara asta. Între timp, visul copilăriei s-a îndeplinit, iar pentru câteva săptămâni am fost acolo. Am devenit un francofil de nevoie şi plăcere. Nu înţelegeam discuţiile voastre în franceză, dar m-am chinuit, iar astăzi aş vrea să mă mut acolo, doar ca să trăiesc mai aproape de casa ciclismului şi de verile mele francofile. În Paris fiind am văzut RER-ul trecând pe deasupra mea şi în cap îmi suna vocea lui Radu Banciu, amintindu-şi drumurile sale cu trenul, vorbind despre lucruri necunoscute atunci mie. M-am gândit la voi atunci când, într-o librărie din Rennes, am pus mâna pe cartea lui Fignon, „Nous etions jeunes et insouciants”. Am deschis-o şi am citit-o parcă auzind vocile voastre. Voi m-aţi învăţat ciclismul şi mi-aţi bucurat verile.

„Ou sont les neiges d’antan?” spunea Villon. Uneori mă întreb şi eu asta, dar mă uit în oglindă şi îmi dau seama că acel copil nu mai există. A rămas sufletul ce visează pedalele. Aşa se întâmplă şi cu voi. Am fost intrigat, acum doi ani, când nu v-am mai auzit. Am învăţat însă că lucrurile se schimbă, iar nimic nu este permanent. Perioadele vieţii vin şi trec. Iar voi aţi fost o perioadă dragă a vieţii mele. Era o zi distrusă dacă nu vă auzeam, dacă Radu Naum comenta handbal prin Danemarca, iar Banciu era singur sau cu alt comentator. Aţi însemnat mult, iar acum nu mai sunteţi în televizorul de iulie. Dar v-am înţeles, iar cei 10 ani nu vor fugi nicăieri. Au fost anii mei cei mai dragi, iar voi aţi fost cei care pentru o lună le dădeaţi sens.

Ştiam de la 10 ani, atunci când mă uitam la ciclism, că vreau să mă fac jurnalist. Între timp am ajuns la facultate, studiez jurnalismul şi visez ca într-o zi să ajung în studio-ul acela, în timpul Turului Franţei. Aş vrea să trăiesc vara acolo unde mă imaginam. Am început să scriu despre sport ascultându-vă pe voi şi citindu-l pe Ioan Chirilă. Am înţeles ca sportul nu e doar un hobby, o activitate de duminică sau o distracţie. Sportul intră în suflet şi rămâne acolo. Te face să ai pasiuni mai dureroase decât toate amorurile posibile, te face să ţipi în faţa unui televizor.

Pe internet este un singur film în care se mai poate auzi comentariul vostru. E căderea în prăpastie a lui John Lee Augustyn din 2008. Mă uit din când în când şi îmi amintesc cum era. Erau veri frumoase, lipsite de griji. Nu mă gândeam că ar trebui să mă angajez, nu mă întrebam dacă este loc şi pentru mine în presă. Puteam să fiu orice doream atunci. Mă urcam pe bicicletă şi îmi imaginam cum îl înving pe Lance Armstrong, fără să mă dopez. Mă ridicam în pedale şi pedalam în forţă, în stilul lui Pantani. Aşa-mi spuneam atunci. Nici până astăzi nu am renunţat la bandana pe care o port pe bicicletă. Şi de multe ori îmi imaginam strigătele voastre după victoria mea imaginară în faţa texanului.

E o colecţie lungă de oameni şi lucruri ce mi-au influenţat dragostea francofilă. Serge Gainsbourg, Georges Brassens, Jacques Brel, Velo Magazine, Radu Naum, Radu Banciu, Le Monde, vinul franţuzesc…

Pentru toate acestea vă mulţumesc. Copilăria mea ar fi fost mai goală fără vocile voastre, iar acum adolescenţei mele îi lipsesc parcă acele pasaje din copilărie. Dar fiecare etapă deschide şi închide o uşă. Cu toate acestea, nu pot uita fiecare moment trăit pe şoselele Franţei. Pentru toate acestea vă mulţumesc.