"Au existat uşi? A existat o lume? Ai trăit tu oare?"

Gânduri scrijelite la un curs …

Mediocritatea profundă reflectată în fiecare perete alb pe care îl murdăreşti

Ştiinţa nevoii de muncă şi refuzul repetat de a te apuca de treabă

Fântânile ce sângerează…

Foaia ce te refuză, ca o dragoste îndărătnică…

Cum zicea parcă şi Ionesco sau eu, nu ştiu sigur, jignirea permanentă a pierderii timpului.

Fizicul ce înlocuieşte treptat lipsa psihicului.

Podeaua dură, refuzând somnul.

Cursul gândirii, loving logica propoziţiilor.

Detaliile ce lovesc, ignoranţa care refuză să apară.

Oraşul ce moare ca Regele lui Ionesco. Roţi de caşcaval pe care călcăm.

Plurarul nu-şi mai are sens.

Spaima distanţelor…

Atunci când ajungi să te auzi ca şi cum ai fi deasupra ta.

Scârba orelor.

Paginile se răstoarnă aducând singurătate.

Nevoia permanentă de călătorie ca nontimp.

Dezmembrarea sufletului prin epiderma căzuta din vârful fiecărui deget.

MANIFEST: Împotriva termenilor abstracţi

Sa fii om in lumea oamenilor inseamna sa te supui. Cuvantul-cheie, mascat in atatea feluri si dupa voaluri si draperii de satin, dar cu acelasi inteles profund. Cand ai miliarde de oameni rasfirati pe 5 continente si 5000 de ani, ai de a face cu o putere a istoriei ce cu greu poate fi contrazisa. Te uiti in stanga si in dreapta si vezi constructii ale istoriei, voi i-ati putea numi oameni, ansambluri organice cu minti ca un puzzle incredibil de vast. La puzzle-uri e simplu, ai piese si le potrivesti, iar daca nu merg, le fortezi si incap ele intr-un final. Cand te gandesti sa iti cioplesti singur bucatile de carton si sa desenezi ceva nou, parca toata lumea a pierdut foarfeca si lipiciul, cu aluzii fine la conventii sociale si norme cu validare istorica si empirica.

Da domnilor, e bine sa ii crezi pe empiristi, ca doar in 99.5% din cazuri au dreptate. Ceea ce uita subtil sa precizeze este ca datorita acelor 0.5%, oamenii nu isi prajesc carnea pe roata si nu dau foc la caruta. Ca sa fii diferit trebuie sa le dai peste cap planurile si studiile bine determinate ale monotonilor empiristi. Empiric, studiezi mediocritatea si aduci “argumente” in favoarea propagarii ei. Sa-mi fie scuzata comparatia grosolana, dar e ca si cum ai avea 100 de pietre si un diamant si ai arunca diamantul ca sa fie colectia uniforma.

La acel punct din viata cand poate ai norocul sa vezi mica poteca a gandirii, iti dai seama ca nu esti echipat in mod corespunzator pentru o calatorie infinita printr-o lume pe care trebuie sa o construiesti. Instrumentele fiecaruia sunt conceptele si interpretarile abstracte ale universului personal. Calibrarea lor este un subiect atat de important si de o finete incomensurabila, incat fiecare individ are nevoie de o setare proprie, oricat de mult s-ar abate de la standardele mediocritatii consacrate (colectia acestor standarde este supranumita dictionar explicativ al limbii). Fara instrumente, ganditorul este privat de mijloacele de a-si propaga creatia, caci nemurirea acestor “exceptii” sta in puterea oamenilor banali de a-i deifica si de a-i mentine vii prin operele create. Binele si raul, adevarul si dreptatea, sufletul si mintea. Fiecare membru al Pantenonului gandirii are si trebuie sa aiba o intelegere proprie a lor si o reflectare pe masura in tot ceea ce inseamna samanta culturii generatiilor viitoare.

Pot doar sa sper ca intr-o zi conceptele abstracte vor fi definite pentru cei multi nu de catre ei insisi, ci de catre cei foarte putini care au reusit sa penetreze adevaratul lor inteles si sa supuna aceste notiuni in slujba artei lor.

Ave sapiens, morituri te salutant.

Semnat: muritorul aflat in cautarea Valhallei

Liniştea Dâmboviţei

Singurătatea unei zile de duminică plină de verde şi fericire în jur.

Singurătatea ţigării fumate ce nu se va mai regăsi niciodată.

Singurătatea copilului ce stă între doi părinţi ce se ceartă în poarta Cişmigiului.

Singurătatea din spatele ochelarilor.

Singurătatea pălăriei ce va sta ascunsă în dulap până toamna viitoare.

Singurătatea Dâmboviţei prea liniştite după iarnă.

Photo by Csallai

Photo by Csallai

Singurătatea reflectată în fiecare parbriz pe lângă care trece.

Singurătatea celor ce stau fericiţi pe iarbă în parcul Izvor.

Singurătatea ei atunci când îl ţine de braţ.

Singurătatea celor 4 care joaca rummy în faţa scării pe o stradă în Rahova.

Singurătatea fiecărui pas făcut spre o destinaţie necunoscută.

Singurătatea scaunelor şi a sălii din Control, cândva neîncăpătoare.

Singurătatea cuvintelor ce nu se mai revarsă pe hârtie.

Singurătatea siguranţei că nu există vreun mare sens, ci că totul se rostogoleşte până la finalul vieţii.

Singurătatea lecturilor înghiţite pe nerăsuflate ca-n liceu.

Singurătatea tuturor propoziţiilor create în autobuz şi uitate până acasă.

Singurătatea controlului zicând „biletul dumneavoastră, vă rog”.

Singurătatea incapacităţii unui zâmbet.

Sistemul s-a stricat şi nu ştiu dacă va putea fi reparat prea curând. Ne retragem în garaj…