Final de Lance. Nu şi sfârşit de ciclism…

Ciclistul american Lance Armstrong a intrat astăzi pe drumul final spre dărâmarea mitului care l-a urmărit vreme de mai mult de zece ani. După ce a câştigat şapte Tururi ale Franţei, competiţia supremă a sportului cu pedale, a fost acuzat mereu că a folosit substanţe interzise. Astăzi, el a anunţat că nu se va lupta cu USADA, agenţia americană anti-dopaj, care a deschis o anchetă împotriva sa. Practic, drumul este deschis spre suspendarea lui şi luarea celor şapte Tururi.

Lance-ul meu

Americanul, „patronul Turului” cum era denumit de Radu Banciu şi Radu Naum, pe vremea când aceştia comentau competiţia pe Eurosport, nu mi-a fost simpatic niciodată. Am văzut mereu în el un experiment dubios, un supraom. În ciclism supraoamenii fac spectacol, supraoameni sunt aproape toţi, chiar şi cei care se chinuie să treacă peste munţi. Lance avea ceva nenatural. Modul de a pedala, uşurinţa cu care trecea peste pantele ucigătoare de pe miticile căţărări Mont Ventoux sau Alpe D’Huez, mi-au dat mereu impresia de necurat. „Îl avea pe necuratul în el”. Necuratul era reprezentat de tot felul de substanţe.

N-a fost prins niciodată. Nu am încetat să nu-l simpatizez. La un moment dat l-am urât. Mai exact în 2000, când favoritul meu, una din puţinele mele iubiri sportive, Marco Pantani, revenise după o suspendare şi atacase pe Mont Ventoux. Armstrong i-a luat roata. Au ajuns amândoi în vârf, la finalul etapei. Iar atunci, Lance a făcut un gest lipsit de eleganţă: l-a lăsat să câştige pe Pantani. O înfrângere era mai dulce decât această umilinţă.

Nu mi-a plăcut niciodată stilul său autoritar de a controla plutonul de ciclişti, într-o lume a camaraderiei, a ajutorului, a echipei. Armstrong purta pică, nu lăsa să iasă din pluton cicliştii neagreaţi din diverse motive. Când un italian l-a acuzat că se dopează, iar după două zile a încercat să evadeze, în cea mai banală etapă posibilă, Armstrong şi-a pus toată echipa la muncă.

Nu mi-a plăcut niciodată că în echipa sa, US Postal, era un zeu total, iar ceilalţi ciclişti munceau numai şi numai pentru binele lui. Acesta este scopul ciclismului, dar la un moment dat, le dai şi liber. Nu mi-a plăcut să văd că un deţinător contextual de tricou galben, Victor Hugo Pena, a fost pus să care bidoane de la maşină pentru toţi coechipierii. Cumva, americanul călca în picioare o anumită eleganţă a Turului Franţei, anumite cutume vechi ale ciclismului.

M-am bucurat la plecarea lui din ciclism, în 2005. Cumva, simţeam că lucrurile se aşază. Da, dopajul a existat şi va mai exista în ciclism, dar cei care au venit după el, erau mulţi mai echilibraţi. Nu exista un patron al Turului. Ci mai mulţi ciclişti care se luptau, uneori la limita durerii, pe care Lance nu o ştia, să câştige. Poate ciclismul era mai plictisitor, dar cu siguranţă era mai elegant.

Apoi a revenit. La 39 de ani, Armstrong a mai tras o salvă în ciclism. M-am uitat cu interes la acel Tur al Franţei, câştigat de coechipierul său, Alberto Contador. După trei ani de pauză, Armstrong ajungea pe locul trei la final. Nu mai avea puterea de altă dată, dar a fost un personaj influent. Când într-una din etape a rămas în urmă pe o căţărare, a avut o tresărire de orgoliu. S-a ridicat în pedale şi a început să recupereze timpul pierdut în faţa celor de la conducere. În câteva secunde, a ajuns din nou în frunte. A fost o demonstraţie a timpurilor trecute. Ca şi cum Hagi ar intra pe teren acum şi ar mai şuta ca altădată. Un singur şut, dar ar rămâne în memoria fanilor. Aşa s-a întâmplat şi cu Armstrong. A fost cântecul de lebădă al unei cariere impresionante, dar puse sub semnul întrebării.

Ciclismul, adversarul numărul unu al dopajului

Am stabilit că nu-mi place Lance Armstrong. Cu toate acestea, scriu acest post pentru că ştiu că vor apărea dileme acum: dacă i se iau titlurile lui Armstrong, cui trebuie date? Rămâne Le Tour fără câştigător timp de şapte ani? Şi apoi, în ce context a câştigat Armstrong Tururile şi de ce, după opinia mea, rămâne totuşi cel mai bun produs al generaţiei sale, deşi nu a fost unul care să te facă să visezi.

Mai întâi vreau să aduc problema dopajului în ciclism în atenţia voastră. Cei care nu urmăresc cicilismul, au o reticenţă faţă de acest sport, pornind de la ideea că toţi sunt dopaţi. Cu este un sport murdar.

Ce trebuie să înţelegem noi este că majoritatea sporturilor de anduranţă au o relaţie de durată, foarte stabilă, cu produsele farmaceutice, într-o formă sau alta. În epoca romantică a sportului, alcoolul era un ajutor pentru ciclişti. Apoi, s-au folosit amfetaminele, drogurile puternice, halucinogene. S-a murit pentru a trece peste un munte. Face parte din istoria unui sport al eroilor care au vrut să treacă oricum peste un munte. Care au făcut un scop, chiar riscându-şi viaţa, să meargă 20 de kilometri pe acoperisurile Europei cicliste. Dopajul a existat, există şi va exista.

Acesta nu este un argument ca dopajul să fie acceptat. Cred cu toată puterea că atletismul este plin de dopaj, că tenisul este plin de hormoni de creştere şi transfuzii de sânge, iar la fotbal nici nu mai zic. Ştim deja că Zidane făcea tratamente de transfuzie a sângelui încă din 1998, când nu erau cunoscute aceste metode şi nici nu puteau fi identificaţi sportivii care au trişat prin faptul că şi-au supraoxigenat sângele.

Dar ştiţi ce? Ciclismul, cu toate păcatele lui, luptă de peste 15 ani cu aceste probleme ale sportului, tinzând spre perfecţiune, spre o lume mai curată. Aşa cum un există un oraş fără crime, aşa nu există sport fără dopaj. Dar dacă federaţiile de fotbal închid ochii la o practică generalizată, ciclismul se luptă prin cele mai moderne metode împotriva acestui flagel. S-a ajuns să se descopere când un ciclism a făcut o transfuzie de sânge.

Cum?

Ei bine, toţi cicliştii au astăzi un paşaport medical. Orice valoare anormală, orice creştere inexplicabilă îi poate duce la suspendare. Chiar şi o greşeală îi dă jos din şa.

Cicliştii nu au viaţă reală. Ei trebuie să-şi dea mereu coordonatele de antrenament şi locurile unde se vor duce. Dacă lumea zice că Facebook şi smartphone-urile sunt dubioase, Uniunea Ciclistă Internaţională (UCI) este campionată în nerespectarea intimităţii sportivilor. Controale inopinate în miez de noapte, vacanţe în care te bate pe spate un arbitru de la UCI şi-ţi spune să-i dai o probă de sânge şi de urină. Toate astea pe lângă un regim de viaţă spartan, antrenamente dure şi trei săptămâni într-o şa.

Pe lângă toate acestea, UCI şi organizatorii, au redus încet, încet lungimea unui Tur ciclist. Etapele monstru, care se duceau spre 250 de kilometri, deşi se terminau pe munte, au dispărut. Asăzi etapele sunt mai scurte, cicliştii mai puţin supraoameni, durerea se simte mai tare. Ciclismul nu mai este aşa spectaculos, dar este mai frumos. Cel puţin pentru lume. 

Între Armstrong şi ceilalţi

Armstrong nu trebuie condamnat mai mult decât ceilalţi ciclişti care s-au dopat. Da, titlurile trebuie retrase, da, ar fi trebuit suspendat dacă mai era în activitate. Şi-ar fi ispăşit sentinţa şi ar fi revenit poate. Aşa-i în sport, aşa-i în viaţă. Ne jucăm viaţa cu mai multe şanse. Trişăm, suntem prinşi, plătim, iar apoi revenim. Corect sau nu.

Haideţi să analizăm împreună clasamentul ediţiilor din Turul Franţei când Lance Armstrong a câştigat, între 1999 şi 2005. Cicliştii care au fost implicaţi în afaceri de dopaj, chiar dacă au fost suspendaţi sau nu, sunt marcaţi cu o steluţă. Unii au fost pur şi simplu asociaţi cu asemenea scandaluri, deşi nu au fost niciodată pedepsiţi.

1999 

1 Lance Armstrong*

2 Alex Zulle *

3 Fernando Escartin*

4 Laurent Dufaux *

5 Angel Casero *

6 Abraham Olano *

7 Daniele Nardello

8 Richard Virenque *

9 Wladimir Belli

10 Andrea Peron 

2000

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Christophe Moreau *

5 Roberto Heras *

6 Richard Virenque *

7 Santiago Botero *

8 Fernando Escartin

9 Francisco Mancebo *

10 Daniele Nardello 

2001

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Andrei Kivilev

5 Igor De Galdeano *

6 Francois Simon

7 Oscar Sevilla *

8 Santiago Botero *

9 Marcos Serrano *

10 Michael Boogerd*

2002 

1 Lance Armstrong *

2 Joseba Beloki *

3 Raimondas Rumsas *

4 Santiago Botero *

5 Igor Gonzalez de Galseano *

6 José Azevedo (nu a fost asociat niciodată cu dopajul. A fost colegul de echipă a lui Armstrong şi a concurat pentru echipele lui Manolo Saiz, implicat în Operaţiunea Puerto)

7 Francisco Mancebo *

8 Levi Leipheimer

9 Roberto Heras *

10 Carlos Sastre 

2003

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Alexandre Vinokourov *

4 Tyler Hamilton *

5 Haimar Zubeldia

6 Iban Mayo *

7 Ivan Basso *

8 Christophe Moreau *

9 Carlos Sastre

10 Francisco Mancebo * 

2004

1 Lance Armstrong*

2 Andreas Klöden *

3 Ivan Basso *

4 Jan Ullrich *

5 Jose Azevedo

6 Francisco Mancebo *

7 Georg Totschnig*

8 Carlos Sastre

9 Levi Leipheimer

10 Oscar Pereiro* 

2005

1 Lance Armstrong*

2 Ivan Basso *

3 Jan Ullrich *

4 Francisco Mancebo *

5 Alexandre Vinokourov *

6 Levi Leipheimer

7 Mickael Rasmussen *

8 Cadel Evans

9 Floyd Landis *

10 Oscar Pereiro*

Să tragem concluziile

Am înşirat mai sus şapte ani. Opt ciclişti nu au fost asociaţi niciodată cu dopajul şi despre unii se ştia în pluton că sunt curaţi. Opt. E o cifră mică, e o cifră mare?

Oscar Pereiro Sio, un fost câştigător de Tur al Franţei şi unul dintre cei trecuţi cu steluţă spunea că „Zidane a recunoscut că a folosit transfuzii sanguine pentru a-şi regenera trupul, dar nimeni nu i-a făcut nimic! În ciclism, asta i-a costat pe mulţi campioni şi e calificat drept dopaj! Sper ca odată lumea să aibă curajul necesar să scoată la lumină ceea ce ştim cu toţii. În dosarul Puerto au fost găsite o mulţime de pungi de sînge etichetate Campionatul European, competiţie care în ciclismul profesionist nu există!”.

Nu îl scuză cu nimic, dar când un sportiv care a petrecut mulţi ani în această lume spune aşa ceva, putem înţelege multe. Sunt şi ciclişti oneşti, care trec de pragul durerii, într-o lume aproape imaginară pentru mulţi dintre noi. Ei merită aplaudaţi şi respectaţi. Pentru că ei sunt adevăraţi supraoameni. Sunt mai puţin valoroşi cei dopaţi? Eu aş spune că nu. Ar fi fost clasamentul diferit fără doping mai sus? Probabiş că nu sau s-ar fi modificat uşor. Talentul, calităţile fizice native, acestea sunt la baza unui campion. Dacă mai adăugăm şi dopingul, creăm o legendă.

Nu-mi place dopingul, dar nu mai sunt un radical pur sânge, un virgin într-ale acestui sport. E o lume dură, unde concurenţa te presează să dai din ce în ce mai mult din tine. Peste toate, rămâne o pată în carieră. Nu-mi place Armstrong, l-am urât din tot sufletul, dar ştiu că şi el suferea. Durerea poate nu se citea pe faţa lui ca pe faţa celorlalţi, dar ea exista.

Ciclismul rămâne un sport în care un organism internaţional încearcă să impună regulile şi reuşeşte. Cicliştii încearcă să le întreacă. Nimeni nu s-a transformat din gregar în campion. Toţi au fost campioni înainte să ia substanţe, toţi au fost valoroşi. Când sunt prinşi, sunt taxaţi. Aceasta este frumuseţea ciclismului. Pentru că se luptă pentru corectitudine, iar în final, emoţia sportivă întrece orice alt lucru.

O amintire

Lance Armstrong şi Marco Pantani

Îmi vin în minte cuvintele lui Marco Pantani, din biletul de adio lăsat în 2004, atunci când s-a sinucis într-o cameră de hotel din localitatea Rimini, Italia. Nu sunt de acord în totalitate cu ea, dar unele lucruri spun multe.

„Am fost umilit fără motiv şi am fost purtat prin tribunale patru ani. Mi-am pierdut dorinţa de a fi ca ceilalţi sportivi. Ciclismul a plătit şi a pierdut. Această scrisoare este suferinţa mea.

Lumea nu înţelege că eu şi colegii mei am fost umiliţi în camerele noastre de hotel cu camere video ascunse, că multe familii au fost ruinate. Cum să nu te doară? Câteodată nu ştiu de ce mi-am blocat furia în astfel de momente şi le-am acceptat.

Dacă am făcut greşeli, dovezile o pot spune mai bine. Dar când viaţa mea sportivă şi mai ales viaţa mea privată au fost violate, multe s-au pierdut. A mai rămas doar multă furie şi multă tristeţe din cauza sistemului judiciar. Povestea mea trebuie să fie un exemplu pentru alte sporturi. Reguli, da, dar egale pentru toţi.

Nu ar trebui să existe slujbe pentru care să verşi sânge, iar familia ta şi familiile colegilor tăi să fie trezite în timpul nopţii. Mi-a fost frică să nu fiu spionat la hotel. M-am rănit singur pentru a-mi proteja intimitatea, a prietenei mele şi a celorlalţi colegi.

Duceţi-vă şi vedeţi ce înseamnă o viaţă de ciclist. Câţi oameni au fost alături de mine în momentele de tristeţe, când încercam să mă întorc din nou la ceea ce visam?”

Lance Armstrong a greşit. Ciclismul nu trebuie condamnat şi nici nu trebuie decretat finalul său. Dacă Eddy Merckx, campionul absolut al ciclismului ar fi fost controlat cu metodele de astăzi, doctorii ar fi rămas şocaţi. Toţi au luat ceva. Dar nu numai cicliştii. Sacrificiul lor, făcut pentru sume infime de bani uneori, este un exemplu şi pentru alte sporturi.

Dacă metodele ciclismului ar fi introduse în fotbal, în tenis, în atletism, nu ar mai fi atât de glamour. Căci niciun fotbalist nu a fost vreodată controlat în camera de hotel. Nu a fost trezit noaptea şi băgat într-o dubă.

Alţi campioni, cei ai suferinţei pure, sunt cei de la capătul plutonului. Cei care nu s-au vrut învingători prin trişare. Pentru că dopingul, orice am zice, e trişare. Chiar dacă e vorba de campioni care au trişat. 

Naiv, încă mai cred în ciclism. Şi ador imaginile de mai jos:

Când drumul spre rai este pavat cu „Infernul Nordului“

Victor Breyer și Paul Meyan pleacă de la Paris spre Amiens cu mașina, iar apoi continuă spre localitatea Panhard. A doua zi, Breyer, care dorea să inspecteze traseul îi spune lui Meyan că poate să-l lase la Panhard, el va continua traseul pe bicicletă. În fond, despre asta era vorba. După o zi de pedalat prin vânt, ploaie, temperaturi scăzute și mai ales pavate, Breyer ajunge la Roubaix nervos, convins să trimită o telegramă în care să-i înfiereze pe cei care-l trimiseseră în groapa asta de șarpe. Pavatele, doamne, pavatele! Ele îl uciseseră. Roțile se prindeau între ele, noroiul sărea, iar pe unde era pământ bun acum era doar o baltă. Cine-l adusese totuși pe Victor Breyer aici? Cine-l pedepsise să treacă prin infernul ăsta, în 1896, la final de secol XIX?

Povestea începe de fapt un an mai devreme. Doi mici industriași locali din orașul francez Roubaix, o văgăună minieră, construiseră un cerc pentru cicliști. Velodrom îi spuneau. Theodore Vienne și Maurice Perez au ajuns la concluzia că le trebuie o cursă importantă, pentru a-și promova noua creație. Cum toate cursele vremii începeau sau se terminau la Paris, au venit cu ideea unui traseu Paris – Roubaix. Pentru acele vremuri, distanța de 280 de kilometri era una de antrenament, dat fiind că bieții cicliști, umpluți de cafele și pastilele timpului, concurau câte două zile pe un traseu Bordeaux – Paris care trecea de 400 de kilometri.

Pentru a-și pune planul în aplicare l-au contactat pe Louis Minart, de la ziarul „Le Velo“, singurul cotidian sportiv din Franța. Paul Rousseau, redactorul șef al publicației, l-a trimis pe săracul Breyer să inspecteze un posibil traseu. Ce s-a întâmplat ați aflat deja. Cursa însă a ajuns să se țină, după ce industriașii din Roubaix l-au pus la masă pe Breyer și l-au convins după două pahare de vin bun, de provincie, că pot să organizeze bine o cursă în ajunul Paștelui.

Și s-a întâmplat. Biserica Catolică a protestat. Cum poate o cursă ciclistă să se întâmple în duminica Paștelui? Organizatorii s-au înțeles cu clerul că vor ține o masă liturgică la start. Au uitat de ea. Au uitat, iar cursa oricum s-a ținut cu două săptămâni înainte de Paști. Însă de atunci a rămas o legendă, cum că Paris – Roubaix ar fi fost blestemată. Jumătate dintre cicliștii care s-au înscris nu au mai ajuns la braseria unde se făcea controlul înainte de start. Jumătate dintre cei care stăteau și își beau cafelele nu s-au mai dus în cursă. Ploua, era noroi. Campionii acelor vremuri erau niște domni la cafenea, deși în curse deveneau mineri. Refuzul francezilor de a participa în grup a făcut ca un friț să câștige, Josef Fischer.

Prima ediție a arătat spectatorilor și cicliștilor cu ce se mănâncă traseul. Era plin de gropi, de pavate stricate. Drumurile provicinale ale nordului nu erau un rai. Dar până în ajunul Primului Război Mondial, cursa ciclistă Paris – Roubaix își câștigase deja celebritatea. De asemenea, impusese frică. Mulți campioni refuzau să participe din cauza riscului de a se accidenta. În 1919, Paris – Roubaix își câștiga și infamul supranume ce i-a rămas până în ziua de azi: „Infernul nordului”.

După marele război, organizatorii s-au dus să vadă care mai e starea traseului. „Nu se ştiau foarte multe despre efectele războiului. Muriseră 9 milioane de oameni. Cine ştia dacă mai există un drum către Roubaix? Dacă Roubaix mai există ca localitate? Primii kilometri au fost liniştiţi, dar cum am ajuns în nord aerul a început să miroase a puţuri stricate, canalizare moartă şi vite în putrefacţie. Copacii făcuseră tuneluri în faţa lor, acoperind drumul cu crengile lor. Peste tot era noroi. Nimeni nu ştie cine a folosit primul cuvântul iad, dar nu exista unul mai bun. Şi aşa a apărut a doua zi în ziare…infernul nordului”, scria presa vremii.

Revista „L’auto” spunea şi ea: „Intrăm în centrul bătăliei. Nu mai există copaci, totul e pus la pământ pe alocuri. Niciun metru pătrat care să nu fie întors pe dos. Sunt gropi de bombe peste tot. Singurul lucru care iese în evidenţă sunt sutele de cruci cu drapelul albastru, alb, roşu. Este un iad!”. Cuvintele jurnaliştilor au fost completate de cele ale câştigătorului, Henri Desgrange, cel care avea să devină organizatorul Turului Franţei peste ani: „Nu a fost o cursă. A fost un pelerinaj”.

Cursa a continuat cu o mică întrerupere cauzată de Al Doilea Război Mondial. An după an, legenda a devenit mai puternică, iar astăzi Paris-Roubaix este esenţa frumuseţii ciclismului, care vorbeşte despre suferinţele din spatele controverselor. Oricât de murdar ar deveni acest sport, Paris-Roubaix scoate la suprafaţă sinceritatea dură, suferinţa. Numai temerarii se aventurează în această cursă. Numai nebunii. Nu contează cât de bun eşti sau cât de multe substanţe interzise ai luat. Suferinţa este egală, iar riscurile printre pavate cresc odată cu siguranţa de sine.

Astăzi, 27 de porţiuni pavate au mai rămas. Aproximativ 55 de kilometri. Cândva, cursa era numai pe astfel de suprafaţă, dar modernitatea le-a scos din uz. Cu toate acestea, Paris-Roubaix este considerată în Franţa un monument naţional, iar drumurile pe care trece sunt protejate de asociaţia „Les Amis de Paris – Roubaix”. Grupul fondat în 1983 de Jean-Claude Vallaeys are grijă an de an de pavate, el curăţă şi le întreţin. Modernizarea în infernul nordului nu înseamnă a face traseul mai uşor, ci de a-i păstra duritatea. Organizatorii recunosc că fără ajutorul prietenilor cursei, multe din pavate ar fi dispărut sub noroi sau sub asfalt. An de an, ei se luptă cu fanii entuziaşti care fură câte o bucată din pavaj sau cu maşinile prea grele care se încăpăţânează să folosească aceste drumuri. Grupul cheltuie 20.000 de euro pe an cu renovarea, prin achiziţia de nisip şi alte materiale. Banii vin chiar de la membri, dar şi de la organizatori şi consilii locale.

Pe o ploaie deasă, la început de primăvară în nordul Franţei, câţiva bărbaţi şi femei cu cizme de cauciuc sapă printre bucăţi de caldarâm şi dau noroiul la o parte, nu lasă iarba să crească. „Ocnaşii traseului” nu câştigă niciun ban, totul este făcut din pasiune. „Cine sunt aceste zeci de suflete? O gaşcă de muncitori din epoci apuse? Căutători de comori? Nu, ei sunt membri «Les Amis de Paris-Roubaix» , care încearcă să cureţe noroiul şi pământul care a făcut crustă după muncile agricole. Sunt pe o importantă secţiune pavată a cursei şi fără munca lor, cea mai frumoasă cursă din ciclism nu ar putea să îşi păstreze spiritul. Fără aceste secţiuni, cursa ar dispărea. Departe de camerele de luat vederi, ei vor reveni în fiecare weekend dinainte de cursă pentru a face traseul perfect. Pasiunea care-i îndeamnă este mult mai mare decât vremea rea. Nu are nimic de-a face cu scandalurile ciclismului modern. Aceşti discreţi servitori ai «Reginei Curselor Clasice» au o singură ambiţie – să cureţe pietrele în aşa fel încât campionul din următoarea duminică să ţină cu mândrie trofeul, o pavată scoasă chiar de ei, deasupra capului”, povestesc amicii cursei pe site-ul lor oficial.

Pasiunea nu este numai a suporterilor. Pentru ciclişti, regina clasicelor are un statut aparte. Este ca o relaţie cu o femeie senzaţională, dar problematică. Chiar şi ei recunosc că Paris-Roubaix trebuie să-şi păstreze calităţile.

„Un Paris-Roubaix fără ploaie nu ar mai fi aceeaşi cursă. Aruncaţi şi nişte zăpadă pe ici, pe colo, ca să faceţi lucrurile mai serioase”, declara un fost ciclist şi actual comentator la Eurosport internaţional, Sean Kelly.

Dar probabil cea mai cunoscută replică despre cursă a fost dată în 1985 de olandezul Theo de Rooij. Favorit înaintea cursei, el a căzut şi nu a mai avut nicio şansă. Intervievat de americanii de la CBS el declara furios: „E o nebunie cursa asta! Munceşti ca un animal, nu ai timp să te pişi şi faci pe tine! Concurezi în noroiul ăsta, aluneci…e un munte de rahat!”. Reporterii l-au întrebat legitim dacă va mai concura şi anul următor, dată fiind furia lui. Ce a spus de Rooij nu a fost o simplă replică, ci o adevărată declaraţie de dragoste. „Bineînţeles! Este cea mai frumoasă cursă din lume!”.

În după amiaza aceasta va fi organizată cea de-a 110-a ediţie a „Infernului Nordului”. Se anunţă ploaie, dar dacă va fi uscat, contaţi pe praf. 27 de porţiuni de pavate, printre care cele mai cunoscute vor fi Tranşeea Arenberg, 2,4 kilometri de chin prin pădurea cu acelaşi nume, Mons-en-Pevele şi Carrefour de l’Arbre. Nu va lipsi spectacolul, iar pentru cei care nu s-au uitat niciodată la ciclism, este cea mai bună cursă cu care puteţi începe. E un spectacol al umanităţii, mai mult decât un spectacol sportiv. Este un circ al suferinţei. Un circ al limitelor şi al depăşirii lor. Este printre ultimele nebunii pe care şi le mai permite sportul mondial.

Gândiţi-vă la ce trăiesc cicliştii. Termin prin cuvintele campionului italian Filippo Pozzato, care va fi la startul cursei, despre tranşeea Arenberg: „Este definiţia iadului pur. Este extrem de periculos, mai ales în primul kilometru când intrăm cu 60 de kilometri pe oră. Bicicleta ţi-o ia în toate direcţiile. Ştiu că este un spectacol, dar unul pe care noi cicliştii am vrea să nu-l trăim”. Cu toate acestea, an de an, temerarii revin, făcându-şi loc printre crăpăturile pietrelor centenare

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum m-au sedus cărţile, iar apoi le-am abandonat eu pe ele. O istorie cinică

Voi știți când ați început să citiți cu adevărați? Vă amințiți când cărțile au început să însemne ceva pentru voi? Eu știu. Sunt puțin obsesiv-compulsiv și cu o manie a organizării lucrurilor, așa că mi-am notat toate cărțile pe care le-am citit din 2006 până astăzi.

–-

De ce din 2006? Am început să citesc într-un moment de cumpănă al adolescenței mele. Începând din clasa a 9-a am intrat pe mIRC și am jucat trivia, un joc de cultură generală, care s-a transformat relativ rapid într-o mică obsesie. Intram des, jucam mult și îmi făceam relații multe cu cei de acolo, din mediul virtual. Era mai mult decât un joc și mai mult decât o lume virtuală. Era un Univers sui generis. Într-o zi a existat o mare ceartă la care am contribuit, deoarece am intrat pe mailul unui partener de joc şi am luat nişte documente de acolo. Pe 6 februarie 2006 lumea mea intra într-un mic colaps. Prietena mea de atunci, Maria, a decis că e timpul să o terminăm. Prietenii mei din mediul virtual m-au abandonat şi nimeni nu mai dorea să vorbească.

M-am trezit, după un an jumătate, singur pe lume, cu doar un prieten în viaţa reală, eternul Grigore. După câteva săptămâni de compătimire şi milă de sine, am decis că e cazul să schimb ceva. Nu ştiam cum să o fac, aşa că am ales cărţile. M-am dus la bibliotecă şi mi-am făcut un abonament. Mi-am luat o singură carte în ziua aceea, „Numele Trandafirului” de Umberto Eco.

Numele trandafirului a fost începutul

Am rămas uimit de lejeritatea cu care citeam şi de cum m-a prins cartea aceea, aşa că am decis să trec şi peste Pendulul lui Foucault. Cititul nu era aşa rău. Pur şi simplu nu mă interesase niciodată. Da, am citit câteva cărţi de copilărie, dar nu-mi amintesc nimic marcant înainte de 2006. Lecturile mele practic nu au existat. Educaţia mea nu fusese făcută din ele, nu-mi formasem caracterul, nimic. Cultura generală mi-am luat-o în copilărie de la televizor, din cărţile Alexandrei, sora mea, şi din enciclopedia Arborele Lumii. Apariţia cărţilor acum şase ani a fost o minune. Îmi dau seama, privind în urmă, că atunci când degetele mele atingeau primele pagini din „Numele Trandafirului”, eram total diferit de cel care sunt acum. Mi-e greu să-mi dau seama de o asemănare. Dar formarea a început atunci…dacă nu erau cărţile, nu existam acum, în forma aceasta strâmbă.

Am continuat să mă duc la bibliotecă şi să citesc industrial. Era perioada aceea când orice bucată de hârtie trebuie citită. Ai o misiune istorică! Nu aveam ce face altceva, chiar nu aveam. Pe internet nu mai aveam activitate. Cu prietenii nu puteam vorbi pentru că nu existau. Părinţii mei erau plecaţi. Eram singur acasă şi singurul meu program erau câteva ore la şcoală, timp în care stăteam plin de anonimat în ultima bancă, îmbrăcat cu nişte tricouri negre, fiind în perioada mea de metalist.

Silmarillion de Tolkien într-o singură noapte

De la o singură carte, am început să-mi organizez programul mai bine. Mă duceam în fiecare luni după şcoală, îmi luam patru cărţi, iar peste o săptămână reveneam pentru a le înapoia. Erau citite toate. Nu ratam nicio pagină. Am trecut prin Tolkien şi printr-o sesiune nebună a odiseei „Silmarillion”, rasă într-o singură noapte, până la şapte jumătate dimineaţa, moment când am închis cartea şi m-am dus la şcoală. Deşi eram un zombi mergător, simţeam o bucurie interioară incredibilă. Voiam să împart la toată lumea cât de mult mi-a plăcut cartea aceea, să vorbim despre Tărâmul de Mijloc. Evident, nu era nimeni cu care să fac asta, dar încântarea şi acea stare de high natural s-a păstrat.

Cărţile au curs, iar nopţile s-au dus şi ele în miros de foi de carte. S-au scurs sute de paginii, mii, zeci de mii. Îmi deschid agenda unde am notat cărţile şi-mi amintesc câte puţin din fiecare moment. Shakespeare (auzisem eu că dă bine să-l citeşti, dar m-am chinuit să înţeleg ceva), Istoria Loviturilor de Stat, Orwell, Camus (citit prea devreme, nu l-am perceput prea bine), Sofocle (să ne întoarcem şi la origini, zic), Flaubert (doamne, ce am făcut să merit să citesc o carte atât de îngrozitoare ca „Madame Bovary”?), Machiavelli, Frank Herbert (şi sentimentul acela magic al Dunei…). Primele 35 de cărţi au marcat şi prima etapă din istoria lecturilor mele. Le luam la întâmplare, fără niciun ghid, fără nicio căutare în prealabil. Mă plimbam printre rafturi şi aruncam mâna. La unele îmi plăcea coperta, la unele îmi atrăgeau atenţia autorii.

Steinbeck şi Kundera

Dar apoi au început să apară autorii care mi-au şlefuit preferinţele, care m-au făcut să visez şi care mi-au modelat gândurile. Arunc un ochi în dreapta mea pe agendă şi văd apariţia lui Steinbeck cu „Fructele mâniei”. Am stat fixat pe această carte două zile. Nu-l descoperisem pe Ennio Morricone încă, dar melodiile lui s-ar fi potrivit pentru starea de atunci. Eram închis în casă, calculatorul nu era pornit de câteva zile bune şi singurătatea din suflet se îmbina bine cu literele din cartea americanului.

Apoi, a apărut Kundera. Mulţi apreciază Kundera acum, dar pe vremea aia nu era luat niciodată de la bibliotecă. Judec acest fapt din prisma dimensiunii constante a raftului colorat cu cărţile cehului de la Humanitas. Dacă îl căutai pe Steinbeck, aveai şanse să găseşti raftul gol, dar Kundera era mereu acolo. Începând de la „Iubiri Caraghioase”, care mi-a deschis mintea în faţa diversităţii relaţiilor, mi-a spus că faţă de unele momente nu trebuie să fii pudic, că ciudăţenia şi fetişul sunt ok, au curs toate cărţile lui Kundera. Am citit tot ce se poate, până în momentul când au început să apară doar analize filosofice. Kundera analistul pur nu-mi place. Kundera – romancierul rămâne autorul meu de suflet, indiferent cât de la modă va deveni. Kundera mi-a spus că nimic nu este prea anormal, că oamenii trebuie acceptaţi în multe ipostaze, dar mi-a spus şi despre răutatea noastră şi despre glumele proaste pe care ni le face destinul. Câteva săptămâni la rând am luat două cărţi de Kundera şi alte două cărţi, doar ca să diversific. Aşteptam pe nerăsuflate următoarea luni ca să pot sa mai mănânc alte două cărţi ale lui.

Murakami şi Houellebecq

Nu o să mai lungesc povestea mai mult decât trebuie. După Kundera a venit Murakami, iar el mi-a deschis pofta către neobişnuit, către fantastic, către ciudat la modul absolut. Murakami era magic, absolut magic. Deschideam lampa şi sub căldura ei de deasupra mâinii răsfoiam paginile noaptea, lângă calorifer. Şi de la el am citit tot. Şi el a devenit la modă.

Prin mâna mea s-au mai perindat apoi Nabokov, Fowles, Ionesco, Marquez, Llosa, Hesse, Kadare, Welsh. M-am oprit apoi la un alt autor care mi-a marcat acei ani. Michel Houellebecq. Pe vremea aceea un necunoscut în România. Nu ştiu de ce am ales cărţile lui din raft. Pur şi simplu erau nou aduse la bibliotecă şi îmi plăceau cum arătau. În plus, nu erau foarte lungi. M-am lipit definitiv de stilul francezului şi chiar dacă ceea ce am citit de la el de atunci încoace nu se compară cu „Particulele Elementare” sau cu „Posibilitatea unei Insule”, Houellebecq rămâne în suflet.

M-am apucat de cărţi după ce am renunţat la viaţă. Am renunţat la cărţi când am început să retrăiesc

Au trecut ani. În 2008 am ajuns la Bucureşti, la facultate. Rutina mea cu biblioteca fusese afectată de Bacalaureat şi pur şi simplu, de viaţă. Îmi găsisem o nouă prietenă după o perioadă de singurătate, aveam mai mulţi oameni în viaţa mea. Dar renunţasem la cărţi, deoarece nu puteam susţine o relaţie în timpul rămas între pagini. A fost cumva o alegere normală, o alegere de viaţă. Cred acum, că în acel moment cărţile au înţeles şi nu mi-au purtat pică pentru că le-am părăsit. La un moment dat, trebuie să părăseşti ţinutul de ficţiune şi să ajungi în realitate, unde să te testezi pe tine, cel care ai devenit după acele lecturi.

Am devenit mai sociabil, dar am citit mai puţin. Ajuns la facultate nu mai aveam nici biblioteca dragă mie aproape. Citeam de pe la prieteni sau din biblioteca facultăţii. Mă mai duceam la Iaşi, şi mai împrumutam, dar mereu le dădeam după două luni, din cauză că nu ajungeam niciodată acasă. Şi-n plus, niciodată nu am putut găsi un spaţiu la fel de intim pentru citit cum era camera mea de la Iaşi şi sufrageria. Când mama a renovat-o am simţit un gol în stomac. A aruncat masa aceea clasică, ce se lungea pe toată sufrageria, pe care o foloseam eu în nopţile de Murakami.

Timpul s-au scurs, cărţile s-au împuţinat. Odată cu acest lucru a crescut şi activitatea mea socială. Am devenit un om mai bun, deoarece ştiu să interacţionez mai bine cu cei din jurul meu. Însă, uneori, mi-e dor de cărţile pe care le citeam atunci, de sentimentul acela de pustiu pe care-l aveam împreună cu paginile, parcă acompaniat de o muzică tragică de Armand Amar. Am câştigat la viaţă, dar am pierdut la cărţi. Noroc în dragoste, ghinion la cărţi şi invers.

Prezentul cu lipsă de respect faţă de cărţi

Acum, m-am angajat de aproape 8-9 luni. Cărţile au devenit un obiect de pe noptieră. Le am împrăştiate prin toată camera. Anul acesta am terminat doar două şi am început alte cinci. Cu toate astea, poate e şi vina lor, poate e şi vina mea. Nu ştiu dacă mai ştiu să le înţeleg ca altă dată. Dar…nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor mele, la nivelul acelor cărţi magice pe care le-am citit la 18-19 ani. Nu ştiu cum ar fi dacă aş lua din nou Steinbeck în mână.

Am citit două cărţi în 2012 şi este luna aprilie. În sufletul meu, aseară, când am descoperit lucrul ăsta, am suferit tare mult. Copilul din mine striga tare către Vlad cel matur, cu job şi cinism. Din cauza acestui copil interior mi-e frică mie să mă duc prea des acasă, la Iaşi. Noroc că tata şi mama sunt plecaţi. Când intru în casa aceea, totul redevine brusc ca înainte. Atmosfera e de pierdere de vreme, dar din aceea productivă, fără calculator. Patul e acel pat care a văzut pagini întregi de lecturi, bucătăria e cea care mi-a suportat fumul de Marlboro Roşu în nopţile când citeam, iar apoi, inspirat de vreun Cărtărescu sau Kundera, mă apucam să meşteresc la romanul pe care doream să-l scriu. Totul mă duce în trecut în acea casă, iar tentaţia e uriaşă. Nu vreau să stau mai mult de trei zile acolo.

Mi-e dor de cărţi şi nu ştiu când mă voi putea reîntoarce la ele. Probabil că pentru mine au fost doar o etapă, doar un motor care trebuie dat jos la 61 de kilometri pe orbită, pentru a ajunge apoi pe Lună. Şi cel mai mult, îmi lipseşte sentimentul acela magic în faţa lor, frica şi respectul. Acum le am aruncate prin sufragerie. M-am maturizat.

La final o statistică revelatoare a declinului

  • 2006 – 74 de cărţi
  • 2007 – 110 cărţi
  • 2008 – 60 de cărţi
  • 2009 – 54 de cărţi
  • 2010 – 37 de cărţi
  • 2011 – 5 cărţi
  • 2012 – 2 cărţi

Javaneze, bohemiene şi diamante nebune

Dansând javaneza pe uliţă

E 1962. Sunt păpuşa din mâinile mamei mele de opt ani, care se joacă pe uliţele pline de noroi ale unei toamne tarkovskiene din judeţul Iaşi. Serge Gainsbourg compune „La Javanaise”. Muza? Superba Juliette Greco. Ascult la radio, mă uit la televizor. Gainsbourg e încă o figură neplăcută, o figură sănătoasă. Serge în perioada de tinereţe nu mă atrage defel. Sunt păpuşa uitată pe uliţa satului. Apa murdară de noroi vibrează fin în faţa acordurilor line ale tânărului francez.

1988. Sunt planul părinţilor  mei. Sunt embrionul ce creşte în burta mamei, aşteptând momentul februarie 1989. E mai, un spermatozoid întâlneşte un ovul, iar atunci apar eu. Încet, Gainsbourg dispare. Cântă „La Javanaise” transpirând, dar fumând cu exactitate o ţigară „Gitanes”. Vechile obiceiuri nu se uită. Trei, patru, chiar cinci pachete pe zi sunt aruncate pe apa sâmbetei, fumul gudronat îi atacă plămânii deja pulbere. În timpul ăsta eu  mă dezvolt liniştit. Plâng, acolo în interiorul mamei, emoţionat de geniul unui artist care se stinge. Vocea abia îl mai ţine, acordurile nu mai sunt la fel ca altă dată. Totul devine un monolog trist, al unui slujitor al poeziei.

1989. Sunt ţipătul ce o trezeşte dimineaţa pe mama disperată. Sunt coada de noapte la care stă tata ca să prindă lapte praf. Sunt jumătatea de portocală împărţită cu sora mea. A mai trecut un an peste Serge. Dacă aş fi fost în public la emisiunea „Victoires de la musique” aş fi plâns în timp ce râdeam în hohote. Serge se apropia de moarte, eu mă apropiam de cuvinte. În acest timp, cu plămânii prăjiţi, Serge mai avea puterea de a flirta cu o prea tânără Vanessa Paradis. Vârsta nu a fost niciodată o problemă pentru Gainsbourg, iar cuvintele lui făceau să roşească orice femeie. Ele erau icoanele vieţii lui, pictate în culori gri, de fum de Gitanes.

2011. Sunt omul matur ce s-a angajat. Gainsbourg a murit de multă vreme. În urma lui a rămas muzica, fetele şi Jane Birkin, consoarta-i fidelă-n faţa aventurilor sale legendare. Bătrână, dar cu frumuseţea ce odată sfida timpurile încă la vedere, Birkin se lansează într-o campanie de strângere de fonduri pentru victimele cutremurului din Japonia. Transformă turneul într-un omagiu adus lui Serge. Îi cântă melodii de care nu s-a atins niciodată. Fără o voce minunată, transmite mai mult decât o octavă perfectă. Ajunge la Bucureşti unde o privesc de departe, din sală. Undeva, acolo sus, Serge ne salută pe toţi. Nu l-am văzut niciodată în concert, dar prezenţa-i este electrizantă pentru cei care l-au iubit. Mă culc cu capul pe scaunul din faţă şi o privesc pe Jane. În spate, rămân umbre: Birkin în rochii transparente, apărând pe covorul roşu din Paris, Serge, fumând cu  nesaţ dintr-un Gitanes fără filtru, Serge tânăr…


Un prezent cu păr alb în care un indian nu s-ar fi potrivit

1986. Sunt motivul inexistent pentru viitorul relaţiei părinţilor mei. Sunt o gură-n plus de hrănit inexistentă pe harta concepţiei. La Londra, stadionul Wembley se umple ochi. Zeci, sute de mii de oameni se înghesuie pentru a vedea furnicile de pe scenă. Freddie Mercury e îmbrăcat într-un trening şi un maiou cu Betty Boop. Ia o înghiţitură de bere din paharul de pe pian şi-şi începe magia. Scoate dinţii uriaşi la înaintare şi o rapsodie bohemiană cum nu a mai fost şi nu va mai fi cântată vreodată. Nicicând nu a văzut lumea o reprezentaţie mai apropiată de perfecţiune a acestei piese, parcă marcând începutul declinului, finalul unei ere. Din inexistenţa mea ridic braţele în aer împreună cu sutele de mii de colegi de pe stadion şi ţip cât pot de tare „Mama, I just killed a man”. Mama era prea departe de stadionul acela.

1992. Sunt copilul noii democraţii. Devin ultima generaţie comunistă. România învaţă lecţia libertăţii, iar lumea învaţă drama morţii lui Freddie Mercury. Pe 24 noiembrie 1991, Freddie murea de la o pneumonie care nu a putut fi tratată din cauza SIDA. Pe Wembley, locul care a văzut minunile lui Freddie, se adună să-l plângă cântând o mână de geniali. Basistul John Deacon, cel care a stat mereu în umbra trupei, dar a avut o influenţă colosală, cântă pentru ultima oară cu Brian May şi Roger Taylor. O mână de geniali îi aduc un omagiu lui Mercury. O mână de nume care spun prea multe: Elton John, Roger Daltrey, David Bowie, James Hetfield, George Michael, Seal, Annie Lennox, Lisa Stansfield, Robert Plant, Axl Rose şi Slash, Liza Minnelli. De la mii de kilometri depărtare, simt curentul cum intră prin crăpătura geamului. Peste ani, efectul fluture avea să provoace o furtună în interiorul meu muzical la descoperirea concertului.

1998. Sunt în clasa a treia. Nu descoperisem muzica bună. Ea aştepta în interiorul meu. În acelaşi timp, interiorul unui studio din Londra se umple de istorie. John Deacon, Brian May şi Roger Taylor se strâng iar pentru a înregistra „No one but you”. Viaţa mergea mai departe şi fără Freddie, dar doar cei buni mor mai rapid. Sunt şapte ani de la moartea lui, dar sufletul, vocile şi instrumentele foştilor colegi îl simt aproape. Abia peste 14 ani, întâmplarea face să dau peste înregistrare şi să lăcrimez ca un prost în interiorul unei redacţii.

2010. Realitatea mea descoperise Queen. Plânsesem de prea multe ori pentru că nu am ajuns să-i văd niciodată. Tot la Londra, la „Prince’s Trust Rock Gala”, Brian May şi Roger Taylor mai aduc un tribut unui fost coleg şi prieten care nu a fost niciodată uitat. Din când în când, ne ducem viaţa fără ca gândurile noastre să fie colorate de acordurile care ne-au ridicat părul de pe mână la un moment dat. Dar important e momentul acela când realizezi cât timp a trecut. Fără Freddie, fără Queen. Timpul s-a scurs. Părul alb s-a depus şi parcă Freddie nu s-ar fi potrivit într-un asemenea aranjament. Cei doi cântă „These are the days of our lives”, una dintre ultimele piese înregistrate de Freddie, în timp ce îşi aştepta moartea. Cu pături termice pe el şi aproape incapabil să se ţină pe picioare. Îşi încheie cariera muzicală cu versul „I still love you”.

Prea laş ca să port un Floyd roz

1980. Sunt scaunul în plus din bucătăria mamei mele. Sunt gândul ei imposibil. Sunt viitorul ei pe care nu-l percepe. Urechile mele de lemn primesc acordurile unor melodii de 13 minute, coborâte din Rai. După cum spunea un internaut, „sper că Dumnezeu, acolo sus, mi-a pregătit nişte Pink Floyd. Altfel, râurile de lapte nu au niciun sens”. Cei patru membri ai unei formaţii cu începuturi în acorduri dubioase reuşesc să îmbine electronicul, chitările, vocea prea dură a lui Roger Waters cu cea prea sensibilă a lui David Gilmour şi scot o muzică extraterestră. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o armonie atât de bună. Beethoven râde mulţumit acolo sus. Mozart devine brusc un Salieri în faţa geniilor de pe scenă. Finalul secolului XX aduce speranţă în viitorul umanităţii. Muzica nu moare, deşi Pink Floyd se despart la trei ani înainte de naşterea mea. Poate m-am născut prea târziu, dar nu destul de târziu. Am ajuns la timp ca să-i ascult, atâta vreme cât lumea încă-i va mai ţine minte. Mă bazez pe faptul că Mozart încă se mai aude şi după câteva sute de ani.

2005. Sunt elevul ciudat din ultima bancă. Am plete şi cămăşi din materiale îndoielnice. La 200 de kilometri de mine stă colega mea Georgiana. Deschidem televizoarele şi aşteptăm să înceapă reuniunea Pink Floyd. După 19 ani. Sunt bătrâni, iar vocea îl mai ţine doar pe Gilmour, care şi-a păstrat aceeaşi capacitate de a reuşi să adoarmă un copil, ca într-un cântec de leagăn suprarealist şi să recite poezie pe scenă. Tata doarme în pat, iar eu stau în genunchi în faţa televizorului. Patru melodii pentru eternitate. „The pigs have flown. Pink Floyd reunited” scria pe bannerul unei tinere. Porcii au zburat. Să nu mă contrazică nimeni.

2011. Sunt studentul în ultimul an de facultate de aşteaptă licenţa. Sunt fanul Pink Floyd care-şi cumpără bilet la concertul Roger Waters. Sunt frustratul care află că examenul este în aceeaşi zi cu Waters. Sunt laşul care vinde biletele. Pe arena O2 din Londra Roger Waters pune din nou în scenă „The Wall”, o variantă mai modernă şi cu un zid hi-tech. Comfortably Numb este cântată în faţa spectatorilor. La minutul 1.28 Waters zâmbeşte, ridică ochii spre cer, iar luminile se aprind. De departe, de pe zid, David Gilmour îşi respectă pariul pierdut în faţa lui Waters. A venit să cânte într-unul din concertele sale. E vară, iar eu văd concertul în redacţie. Mă blochez vreme de opt minute timp în care nu-mi dau seama cum să reacţionez. Am avut vârsta potrivită pentru a mai vedea aşa ceva, dar am dat cu piciorul ocaziei. N-am avut vârsta potrivită pentru a putea fi liniştit că voi mai vedea vreodată aşa ceva. Totul a fost o reprezentaţie divină. Gilmour coborând din ceruri. Pentru mine Mesia a venit. Cuvintele sunt mari, emoţiile de nescris. Ultima ocazie de a-i vedea la lucru pe aceşti artişti dispare în neant şi rămâne pe YouTube. Un ecran ne desparte.

Un ecran m-a despărţit de toţi. Serge Gainsbourg, Pink Floyd sau Queen. Idolii mei muzicali. Oamenii care m-au făcut să plâng mai des decât orice fată. Cei care mi-au dat încredere în umanitate, regrete pentru prezent şi adoraţie pentru trecut. Cei care m-au făcut să mulţumesc cerului că am fost destul de inteligent încât să-i descopăr, dar destul de ghinionist că n-am fost mai rapid la ovulul acela.

Aceasta a fost o odă trecutului şi prezentului. O mulţumire pentru muzică. Un regret pentru sincronizare. O lumină aprinsă celor care stau în întuneric.

Mulţumesc Serge.

Mulţumesc Freddie, Brian, Roger şi John.

Mulţumesc Roger, David, Richard, Nick şi Syd.

Dali într-o lume de zidari

Mi-am pus în căşti melodia „E mi alzo sui pedali“ dedicată lui Marco Pantani. Astăzi ar fi fost ziua lui şi ar fi făcut 42 de ani. Cum scriam şi anul trecut şi acum doi ani, s-ar fi retras de multă vreme. Dar Marco a fost şi în viaţă ca şi după moarte o prezenţă mai mult mitică în viaţa mea, decât una fizică.

Fiecare avem nevoie de eroi. De cele mai multe ori cei mai buni eroi sunt cei negativi. Exemplele care ne dau încredere că sunt ca noi, dar că pot depăşi anumite limite. Marco Pantani mi-a spus mereu, atunci când mă gândeam că mi-e greu şi voiam să renunţ: „Mergi mai rapid, încearcă să termini. Pentru că eu aveam viteză pe căţărare doar ca să-mi reduc suferinţa“. Şi Marco mi-a mai spus că e normal să fii supus greşelii, dar mereu trebuie să încerci mai bun şi că fără suferinţă viaţa nu ar fi normală. Că te loveşti de probleme.

Pentru majoritatea oamenilor Marco Pantani a fost un anonim. Habar n-au cine este. Pentru fanii ciclismului a fost un idol, un duşman, dar cel mai mult a fost un spectacol. A oferit bucurie oamenilor fără să ceară nimic în schimb. Poate puţină înţelegere în momentele grele. Marco s-a jucat cu focul pentru a putea să continue spectacolul. Nu i-a plăcut să stea în pluton, să fie un mediocru, să rămână un anonim. A văzut că fără dopaj nu se putea altfel şi a trebuuit să intre în horă. Şi aici a fost cel mai bun dansator care a existat în acea generaţie de ciclişti, la final de mileniu 2.

Marco Pantani îmi ghidează de multe ori acţiunile şi gândurile. Când mi-e greu şi sunt stresat deschid un film cu el şi-l văd cum suferea în căţărare, dar câştiga la final. Nimeni nu are un drum liniştit, nimeni nu poate merge doar pe teren plat. Trebuie să ne uităm la munţi cu frică, dar să îi căţărăm fără ruşine. Pentru că ei nu sunt puşi acolo să ne stea în cale, ci ca să fie depăşiţi. Suntem oameni, iar dorinţa noastră către înalt ne-a purtat mereu pe cele mai înalte culmi.

„Marco Pantani a fost mereu un artist al ciclismului. Dacă ar fi să-l compar cu un pictor, aş alege Salvador Dali“, spunea Lance Armstrong. Cei doi nu au avut prea mult timp la dispoziţie pentru a se lupta. Marco a murit un pic în 1999, când Armstrong a început seria de Tururi ale Franţei câştigate. Ce spectacol ar fi fost dacă amândoi erau la forţă maximă. Dar nu a fost posibil.

Cred că totul are cumva un sens, iar moartea lui Marco l-a lăsat în memoria oamenilor. Nu a vrut să fie uitat, deşi se simţea singur. Un solitar care îşi iubea bicicleta. Aşa cum eu îmi iubesc cuvintele, munca. A pornit de jos pentru a ajunge sus, aşa cum fac şi eu. Munţii din faţa mea sunt mari, iar plutonul unde concurez eu e plin de gropi, adversari duri şi probleme financiare. Dar lecţia lui Marco e bine întipărită în memoria mea.

Pe 13 ianuarie 1970, la Cesenatico, se năştea un mit. Sunt cuvinte simple şi care şi-au pierdut sensul iniţial, puterea. Sportul face minuni, iar prezenţa lui Marco în viaţa mea e un exemplu. Nu credeam că atunci când mă uitam pe Eurosport îmi inspiram gândurile ce vor fi rămas şi după 14 ani. Au trecut 14 ani de când m-am uitat prima oară la ciclism, iar eu mă îndrept spre 23. A trecut destulă viaţă peste mine şi, la fel ca şi Marco încă nu mi-am putut găsi fericirea, dar am găsit un sens. Unul în muncă, făcută mai bine şi mai bine, dar în care trebuie să mai evoluez mult. Viaţa va aduce şi restul.

Până una alta, la mulţi ani dragă Marco. Mulţumesc pentru ce însemni pentru mine.

 

 

Declaraţie de…foarte pace

Scriam rândurile de mai jos undeva prin iulie, în prag de licenţă. Multe lucruri s-au schimbat de atunci încoace, dar în principal motivaţia mea în privinţa relaţiilor interumane. Pe atunci eram în cadrul unui asalt, forţam nota de câte ori aveam ocazia şi nu mi-a ieşit. Pe oglinda camerei aveam vorbele lui Ayrton Senna: „If you’re no longer going for a gap that exists, you’re no longer a racing driver”. Mă gândesc acum că ceea ce zice Senna e foarte frumos, dar încerc să aplic vorbele lui în alte domenii, să  nu-mi pierd vremea în războaie pentru oameni, să bat pe la porţile destinului aşteptând ca el să deschidă.

Viaţa şi războaiele, cuceririle şi dezvoltarea…au mai multe aspecte. Cred că momentan sunt blocat în dezvoltarea mea profesională. Avem de construit autostrăzi şi de remediat o economie personală care vreme de 22 de ani a fost formată din împrumuturi nerambursabile de la Fondul Monetar Părintesc. Trebuie să eliminăm datoriile externe şi să trăim pe picioarele noastre.

Iar în ecuaţia asta, deoarece pun prea multă pasiune în lucrurile făcute, nu poate fi şi un război personal de cucerire. Adevărul este că de când ne-am retras din Stalingrad (vezi mai jos) nu am mai plecat la nici un război. Poate existau posibilităţi de alianţe paşnice, poate unele graniţe se puteau deschide, dar nu am avut energia necesară. Nu am avut încrederea că maşinăria mea de război sau de alianţe diplomatice mai poate să o ia din loc şi să reziste acolo. Aş fi ajuns probabil să părăsesc teritorii cucerite, m-aş fi retras în ţara mea.

Ei bine, în ţara mea construiesc. Dar uit şi mă declar învins de orice posibilitate de a stabili alianţe diplomatice sau de a pleca la război. Nu mai sunt de mine astea. Nu reuşesc să le duc la capăt şi nici nu am încredere în capacitatea de a dezvolta terenul atunci când ajungi acolo. Degeaba ai pus tancul peste o ţară dacă nu ştii să plantezi. Din jocul acesta diplomatic eu m-am retras şi probabil voi sta retras o bună perioadă de timp. Frica se simte. E peste tot. E o anumită stranietate permanentă care nu se manifestă în prezenţa celor cunoscuţi.

Am evoluat. Nu vom mai închide graniţele tuturor. Vom păstra relaţiile pe care le avem deja stabilite, dar nu avem energia de a strânge oamenii şi de a trece hotarele. Ţara o duce bine. Ar putea să o ducă şi mai bine spun alţii, ar putea fi mai entuziastă, cu o viziune de viitor în privinţa anexării unor terenuri necunoscute. Dar ceea ce am acum mă mulţumeşte. În ce va să vină pe plan personal nu am încredere.

Şi probabil nu o să vină prea curând.

Vă las să citiţi, în premieră, textul scris în iulie. Disclaimer: Este foarte criptic.

Stalingrad, mon amour

Tot fiind prins cu licenţa în ultima vreme, m-am depărtat de scrisul fără griji. Duminica asta am chef să scriu pentru mine, să mă uit în interiorul meu şi să uit de foile care mă aşteaptă lângă. Să aberez, să curgă rândurile.

Iresponsabil? Poate. Uneori de saturi de responsabilitate.

Ştiţi, dragii moşului ce-i cel mai greu? Să te porneşti la război şi apoi să ţi-o încasezi neaşteptat. M-am pornit la război ca Germania în Al Doilea Război Mondial şi am înşirat victorii după victorii pe frontul Europei de Est. Am atins graniţe pe care nu mi le imaginam posibile. Panzerele au funcţionat perfect şi drumul părea uşor. Am declarat război Rusiei şi am început să avansez pe frontul sovietic. Dar am ajuns la Stalingrad şi a venit iarna… Nu cea fizică. O iarnă mai densă şi mai dură, o iarnă a principiilor, a întrebărilor fără răspuns, a înfrângerilor în faţa unor adversari mai slabi cotaţi, dar avantajaţi de experienţa din teren. Am bătut la porţile Stalingradului şi spre deosebire de povestea reală, porţile s-au cam deschis. Am fost primit, iar victoria nu era departe. Evident, dacă preluam Stalingradul urma responsabilitatea administrării lui, curăţarea elementelor potrivnice din creierul locuitorilor, dar victoria şi intrarea e cea mai importantă. Am intrat, dar brusc, de nicăieri veniţi, adversarii mei au închis porţile şi m-au dat afară.

Şi am stat aşa, în buza tancului, aruncând ochii spre Divinitate şi întrebându-mă cu ce am greşit sau … ce lucru atât de măreţ mi se pregăteşte ca să primesc lovituri de genul ăsta.

Şi am stat şi ruşii au ieşit. Iar eu, cu toate că aveam tancuri, avioane şi inteligenţă, nu am mai atacat. Am acceptat tratatul de pace. Pentru că aşa am făcut mereu în războaiele vieţii mele. Am semnat sute de tratate de pace, poate când trebuia să atac. Dar nu ştiu să atac. Pentru că tratatul de pace înseamnă un mod de a trăi ca un prieten pentru multă lume. Un mod care te hrăneşte, dar în unele momente te goleşte de tine. A-i obişnui pe oameni cu prietenia ta înseamnă ca în unele momente să îţi tai picioarele singur. Pentru că pe lângă prieten, tancurile Germaniei mele sunt făcute din carne de bărbat. Din minte de bărbat. Iar logica aici este diferită de cea a unui prieten.

Şi aşa, dragii moşului, am atacat eu Stalingradul şi am fost alungat la poartă, unde am semnat un tratat de pace. Ce-i mai rău e că sunt momente când nu suport tratatul ăla de pace, mai ales când ştiu cu cine au făcut alianţă ruşii…

Am fost învins în această bătălie ca la fotbal. Arbitrii m-au furat ,s-a prelungit meciul nepermis de mult, mi s-au anulat câteva goluri şi merite. Am fost învins de un adversar mult sub nivelul meu, iar asta e cea mai mare întrebare. „De ce?”. Cum poţi pierde cu Liechtenstein când tu eşti Germania? Nici măcar nu poate fi vorba de blat la pariuri. Arbitrii au ţinut cu Liechtenstein, într-un război ciudat de straniu. Din replicile senzaţionale ale fotbalului românesc, îmi amintesc acum „Dacă nu primeam patru goluri, câştigam cu 1-0”. Genialitatea asta e spusă de Gheorghe Ştefan, Pinalti…

Aşadar acum stau prin Siberia şi mor de cald. Mă înţeleg bine cu Rusia şi ea apreciază prezenţa mea acolo, dar nici că ar da Stalingradul ăla. De ar şti ea, Rusia, ce frumos oraş aş face eu. Ehe, dragii moşului. De puţine ori îmi recunosc meritele şi capacităţile, dar şi când am încredere în ele…

‘Give me a minute, I’m good. Give me an hour, I’m great. Give me six months, I’m unbeatable’

Nu prea înţeleg Rusia asta eu… Alege tradiţia, deşi pe feţele locuitorilor nu se mai văd zâmbete. În spatele fiecărui zâmbet se vede un ofiţer KGB, serios, dur, căscând în post, incapabil să mai facă pe cineva să râdă. Rusia a ales tradiţia în dauna evoluţiei. Iar asta, dragii moşului, e o mare greşeală…

Am reînceput să apelez Divinitatea de la un timp încoace. Dintr-un ateu de conjunctură, impunându-şi o atitudine rece şi sigură pe el, falsă de altfel, am devenit un om ca oricare alţi oameni. Un om care poate fi tare azi, slab mâine, dar privind mereu spre viitor şi recunoscând că viaţa nu este aşa de rea precum şi-o imagina el. Mă bucur că m-am mai întors spre cer în perioada bună a vieţii mele, că nu m-am întors la greu. M-am uitat spre cer şi am mulţumit pentru anul ăsta senzaţional, nu am implorat ajutorul din prima. Anul ăsta nu putea fi minunat până la capăt. Am pierdut ceva bătălii, am câştigat ceva prieteni. Cel mai important, cred, este că m-am recâştigat pe mine. La limita de a mă pierde într-o viaţă de ratat, am fost salvat şi m-am salvat la limită. Iar ceea ce am redevenit mă mulţumeşte actualmente. Dar Divinitatea nu dă, ci şi ia. Într-un joc destul de cinic şi ciudat. Cu metode care mai de care mai stranii. Aşa că acum mi-a luat şi m-a lăsat cu neînţelegerea. Dar ştiu că voi ajunge cândva să înţeleg poate sau măcar să învăţ şi că timpul victoriei mele în războaiele pe care le port va veni. Nu voi mai câştiga bătălii de uzură, doar ca să pierd bătălia decisivă…

Dragii moşului, când bateţi la poarta Stalingradului…insistaţi. Avioane de aur şi ochi mari şi expresivi veţi găsi acolo. Cupole luminoase şi zâmbete împăcate. Dacă nu le veţi găsi din prima, insistaţi. Râjgâiţi metalul şi veţi găsi un suflet bun în spatele ruginii. Asta dacă nu va insista metalul să rămână ruginit, să se uzeze iar şi iar.

Mill spunea, citind bibliografia în dimineaţa asta, că „fericirea este singurul scop al acţiunii umane şi testul prin care ar trebui judecat orice comportament””. Mulţi nu ar trebui să uite lucrul ăsta. Chiar dacă pe moment fericirea pare o decizie imorală şi plină de egoism, pe parcurs vă va împlini. Fericirea, dacă există azi, va putea exista şi mâine, în mâinile potrivite. Alegeţi tradiţia, siguranţa şi moralitatea şi veţi rămâne bipolari, împărţiţi între zâmbet şi resemnare, tristeţe şi împăcare.

Haosul scriiturii de mai sus mi-l asum. Nu e o scriitură pentru public, deşi probabil va vedea lumina blogului. E un pic de ipocrizie în afirmaţia asta, ipocrizie pe care mi-o asum. Dar haosul a fost intenţionat. Nu am vrut să fiu coerent, concis şi plin de reguli jurnalistice. Fără reguli, ca-ntr-o viaţă mai bună. Din haosul rândurilor de mai sus eu înţeleg multe. Multe vor înţelege şi o mână de oameni care au participat la acest război pe care îl port (îl mai port oare?). Cei care au fost martorii înfrângerii, victoriilor.

Ce e poate rău sau bine, e că deşi stau şi fumez o ţigară pe buza tancului, încă nu m-am resemnat.

Vorba lui Andrieş, „ce să fac, dacă-mi placi”.

Dragii moşului, cuvintele se încheie aici. Cu speranţa că „Cheers Darlin” nu mă va urmări toată viaţa, vă urez suflet însorit, moralitate flexibilă şi ochi ai sufletului îndreptaţi spre fericire.

 

Schimbare sau Despre bărbatul privind la copil

Aseară, într-un moment de linişte şi de timp liber, am decis să încep să trec pe calculator o poveste romantică pe care am scris-o începând din clasa a 11-a. E o poveste pe care o numeam de multe ori roman. E o poveste care mi-a fost dragă şi într-un fel îmi mai este şi acum.

Nu am recitit-o niciodată, iar rescriind acum rămân şocat şi uneori surprins. De ce? Şocat pentru că m-am schimbat atât de mult. Surprins? Pentru că uneori ideile pe care le rescriu acum sunt bune şi nu ştiu de unde au apărut.

Pe vremea aceea citeam mult. Aveam timp să fac asta. Uneori am şi acum, dar nu mai am aceeaşi tragere. Nu cred că mă mai poate ajuta foarte mult. Atunci cititul era o salvare. Nu aveam foarte mulţi oameni în jurul meu şi nici foarte multă experienţă. Trebuia să învăţ din cele scrise de alţii. Acum pot să învăţ din experienţele mele.

Mă uimeşte. Au trecut cinci ani de atunci. Copilul care scria pe vremea aceea nu avea coerenţă foarte multă sau concizie. Acum m-au acaparat regulile jurnalistice. Corectez cu duritate ceea ce scriam atunci. Dar copilul a crescut şi realizez că a crescut bine. Nu puteam să merg mai departe cu atitudinea aceea. Â

Visam mult. O mai fac şi acum, dar cu realism. Ştiu că viaţa nu e o excursie onirică, ci una foarte realistă. Una în care îţi iei şuturi, în care te vei lovi de probleme, iar ceea ce trebuie să faci este să îţi câştigi o anumită independenţă. Copilul de atunci a murit de mult, iar cimitirul lui se află în interiorul meu. Mai poţi vedea nişte trăsături fizice şi uneori nişte gânduri pasagere. Dar în jurul mormântului lui s-a clădit omul de acum. Un om care îşi duce de multe ori moştenirea în spate şi mai intră în perioade negativiste, dar care se luptă mereu pentru mai bine. Care are curajul să ridice capul şi să privească viaţa în faţă.

Mai am mult de învăţat despre viaţă. Dar am devenit mai decent decât eram atunci. Dădeam lecţii şi scriam despre lucruri neştiute. Astăzi nu aş mai putea face asta. Când lucrurile mă depăşesc tac. Dacă nu am făcut un lucru bine, nu am să vorbesc teoretic despre cât de bine trebuie făcut acel lucru. Copilul a crescut, iar începutul de bărbat are o decenţă proprie care îl trimite mai departe.

Am învăţat să las în urmă oameni şi să fiu mai dur cu unii. Ca să fiu bine trebuie să ştiu să triez. Am început să pun mai mare accent pe respectul pe care mi-l oferă ceilalţi. Dar am învăţat că ceea ce dai tu, nu poate reveni cu aceeaşi viteză. Legile fizicii şi legile vieţii interzic acest lucru. Forţa de frecare e dură. Iar obiectul nu se va întoarce cu aceeaşi viteză. Ştiu astăzi că nu primeşti ceea ce dai. Iar pentru asta trebuie să triezi.

Am învăţat să fiu mai curajos decât pe vremea aceea. Copilul ruşinos şi-a mai păstrat unele frici, dar acum, privindu-mă ca într-o „out of body experience” zilele trecute, mă vedeam pe scaunul din redacţia Adevărul, punând mâna pe telefon şi vorbind cu persoane necunoscute, fără nici o problemă. Un copil de acum 5 ani nu ar fi putut face asta. Îi era teama de necunoscuţi. Iar astăzi, mergând pe stradă, într-o zi liberă, m-am surprins sunând un om ca să-i mulţumesc pentru faptul că mi-a trimis nişte răspunsuri la întrebări pe mail şi fiind atât de natural. Copilul nu şi l-ar fi imaginat pe Vlad în postura asta. O postură mai matură, mai stăpână.

Mă uimesc pe zi ce trece şi îmi place de mine. Am schimbat copilul de atunci cu un început de bărbat mai stăpân pe el. Mă lovesc lucruri şi astăzi, dar un anumit cinism mă face să trec peste ele. Unii îmi spun că nu sunt Vlad atunci când vorbesc cinic, dar atunci sunt stăpân pe mine.

Încă mă întreb dacă este bine să dai omenie. Am dat multă. Am avut exemplul tatei. Atât de om şi atât de batjocorit apoi sau uitat. Am dat omenie şi rareori am primit-o înapoi. Pot număra oamenii pe degete. Ei se ştiu şi lor le mulţumesc. Pentru că atunci când mi se întoarce comportamentul omenesc, cred că viaţa poate fi aşa cum mi-o imaginez eu. O lume mai bună, în care pot primi bine la fel de mult pe cât îl dau. Cu unii îmi va fi imposibil. Încet, încet…vor dispărea.

Mă întorc la rescris. Să mai râd puţin de Vlad la 17 ani, să mă mai uimesc şi să văd cât de mult m-am schimbat.