Final de Lance. Nu şi sfârşit de ciclism…

Ciclistul american Lance Armstrong a intrat astăzi pe drumul final spre dărâmarea mitului care l-a urmărit vreme de mai mult de zece ani. După ce a câştigat şapte Tururi ale Franţei, competiţia supremă a sportului cu pedale, a fost acuzat mereu că a folosit substanţe interzise. Astăzi, el a anunţat că nu se va lupta cu USADA, agenţia americană anti-dopaj, care a deschis o anchetă împotriva sa. Practic, drumul este deschis spre suspendarea lui şi luarea celor şapte Tururi.

Lance-ul meu

Americanul, „patronul Turului” cum era denumit de Radu Banciu şi Radu Naum, pe vremea când aceştia comentau competiţia pe Eurosport, nu mi-a fost simpatic niciodată. Am văzut mereu în el un experiment dubios, un supraom. În ciclism supraoamenii fac spectacol, supraoameni sunt aproape toţi, chiar şi cei care se chinuie să treacă peste munţi. Lance avea ceva nenatural. Modul de a pedala, uşurinţa cu care trecea peste pantele ucigătoare de pe miticile căţărări Mont Ventoux sau Alpe D’Huez, mi-au dat mereu impresia de necurat. „Îl avea pe necuratul în el”. Necuratul era reprezentat de tot felul de substanţe.

N-a fost prins niciodată. Nu am încetat să nu-l simpatizez. La un moment dat l-am urât. Mai exact în 2000, când favoritul meu, una din puţinele mele iubiri sportive, Marco Pantani, revenise după o suspendare şi atacase pe Mont Ventoux. Armstrong i-a luat roata. Au ajuns amândoi în vârf, la finalul etapei. Iar atunci, Lance a făcut un gest lipsit de eleganţă: l-a lăsat să câştige pe Pantani. O înfrângere era mai dulce decât această umilinţă.

Nu mi-a plăcut niciodată stilul său autoritar de a controla plutonul de ciclişti, într-o lume a camaraderiei, a ajutorului, a echipei. Armstrong purta pică, nu lăsa să iasă din pluton cicliştii neagreaţi din diverse motive. Când un italian l-a acuzat că se dopează, iar după două zile a încercat să evadeze, în cea mai banală etapă posibilă, Armstrong şi-a pus toată echipa la muncă.

Nu mi-a plăcut niciodată că în echipa sa, US Postal, era un zeu total, iar ceilalţi ciclişti munceau numai şi numai pentru binele lui. Acesta este scopul ciclismului, dar la un moment dat, le dai şi liber. Nu mi-a plăcut să văd că un deţinător contextual de tricou galben, Victor Hugo Pena, a fost pus să care bidoane de la maşină pentru toţi coechipierii. Cumva, americanul călca în picioare o anumită eleganţă a Turului Franţei, anumite cutume vechi ale ciclismului.

M-am bucurat la plecarea lui din ciclism, în 2005. Cumva, simţeam că lucrurile se aşază. Da, dopajul a existat şi va mai exista în ciclism, dar cei care au venit după el, erau mulţi mai echilibraţi. Nu exista un patron al Turului. Ci mai mulţi ciclişti care se luptau, uneori la limita durerii, pe care Lance nu o ştia, să câştige. Poate ciclismul era mai plictisitor, dar cu siguranţă era mai elegant.

Apoi a revenit. La 39 de ani, Armstrong a mai tras o salvă în ciclism. M-am uitat cu interes la acel Tur al Franţei, câştigat de coechipierul său, Alberto Contador. După trei ani de pauză, Armstrong ajungea pe locul trei la final. Nu mai avea puterea de altă dată, dar a fost un personaj influent. Când într-una din etape a rămas în urmă pe o căţărare, a avut o tresărire de orgoliu. S-a ridicat în pedale şi a început să recupereze timpul pierdut în faţa celor de la conducere. În câteva secunde, a ajuns din nou în frunte. A fost o demonstraţie a timpurilor trecute. Ca şi cum Hagi ar intra pe teren acum şi ar mai şuta ca altădată. Un singur şut, dar ar rămâne în memoria fanilor. Aşa s-a întâmplat şi cu Armstrong. A fost cântecul de lebădă al unei cariere impresionante, dar puse sub semnul întrebării.

Ciclismul, adversarul numărul unu al dopajului

Am stabilit că nu-mi place Lance Armstrong. Cu toate acestea, scriu acest post pentru că ştiu că vor apărea dileme acum: dacă i se iau titlurile lui Armstrong, cui trebuie date? Rămâne Le Tour fără câştigător timp de şapte ani? Şi apoi, în ce context a câştigat Armstrong Tururile şi de ce, după opinia mea, rămâne totuşi cel mai bun produs al generaţiei sale, deşi nu a fost unul care să te facă să visezi.

Mai întâi vreau să aduc problema dopajului în ciclism în atenţia voastră. Cei care nu urmăresc cicilismul, au o reticenţă faţă de acest sport, pornind de la ideea că toţi sunt dopaţi. Cu este un sport murdar.

Ce trebuie să înţelegem noi este că majoritatea sporturilor de anduranţă au o relaţie de durată, foarte stabilă, cu produsele farmaceutice, într-o formă sau alta. În epoca romantică a sportului, alcoolul era un ajutor pentru ciclişti. Apoi, s-au folosit amfetaminele, drogurile puternice, halucinogene. S-a murit pentru a trece peste un munte. Face parte din istoria unui sport al eroilor care au vrut să treacă oricum peste un munte. Care au făcut un scop, chiar riscându-şi viaţa, să meargă 20 de kilometri pe acoperisurile Europei cicliste. Dopajul a existat, există şi va exista.

Acesta nu este un argument ca dopajul să fie acceptat. Cred cu toată puterea că atletismul este plin de dopaj, că tenisul este plin de hormoni de creştere şi transfuzii de sânge, iar la fotbal nici nu mai zic. Ştim deja că Zidane făcea tratamente de transfuzie a sângelui încă din 1998, când nu erau cunoscute aceste metode şi nici nu puteau fi identificaţi sportivii care au trişat prin faptul că şi-au supraoxigenat sângele.

Dar ştiţi ce? Ciclismul, cu toate păcatele lui, luptă de peste 15 ani cu aceste probleme ale sportului, tinzând spre perfecţiune, spre o lume mai curată. Aşa cum un există un oraş fără crime, aşa nu există sport fără dopaj. Dar dacă federaţiile de fotbal închid ochii la o practică generalizată, ciclismul se luptă prin cele mai moderne metode împotriva acestui flagel. S-a ajuns să se descopere când un ciclism a făcut o transfuzie de sânge.

Cum?

Ei bine, toţi cicliştii au astăzi un paşaport medical. Orice valoare anormală, orice creştere inexplicabilă îi poate duce la suspendare. Chiar şi o greşeală îi dă jos din şa.

Cicliştii nu au viaţă reală. Ei trebuie să-şi dea mereu coordonatele de antrenament şi locurile unde se vor duce. Dacă lumea zice că Facebook şi smartphone-urile sunt dubioase, Uniunea Ciclistă Internaţională (UCI) este campionată în nerespectarea intimităţii sportivilor. Controale inopinate în miez de noapte, vacanţe în care te bate pe spate un arbitru de la UCI şi-ţi spune să-i dai o probă de sânge şi de urină. Toate astea pe lângă un regim de viaţă spartan, antrenamente dure şi trei săptămâni într-o şa.

Pe lângă toate acestea, UCI şi organizatorii, au redus încet, încet lungimea unui Tur ciclist. Etapele monstru, care se duceau spre 250 de kilometri, deşi se terminau pe munte, au dispărut. Asăzi etapele sunt mai scurte, cicliştii mai puţin supraoameni, durerea se simte mai tare. Ciclismul nu mai este aşa spectaculos, dar este mai frumos. Cel puţin pentru lume. 

Între Armstrong şi ceilalţi

Armstrong nu trebuie condamnat mai mult decât ceilalţi ciclişti care s-au dopat. Da, titlurile trebuie retrase, da, ar fi trebuit suspendat dacă mai era în activitate. Şi-ar fi ispăşit sentinţa şi ar fi revenit poate. Aşa-i în sport, aşa-i în viaţă. Ne jucăm viaţa cu mai multe şanse. Trişăm, suntem prinşi, plătim, iar apoi revenim. Corect sau nu.

Haideţi să analizăm împreună clasamentul ediţiilor din Turul Franţei când Lance Armstrong a câştigat, între 1999 şi 2005. Cicliştii care au fost implicaţi în afaceri de dopaj, chiar dacă au fost suspendaţi sau nu, sunt marcaţi cu o steluţă. Unii au fost pur şi simplu asociaţi cu asemenea scandaluri, deşi nu au fost niciodată pedepsiţi.

1999 

1 Lance Armstrong*

2 Alex Zulle *

3 Fernando Escartin*

4 Laurent Dufaux *

5 Angel Casero *

6 Abraham Olano *

7 Daniele Nardello

8 Richard Virenque *

9 Wladimir Belli

10 Andrea Peron 

2000

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Christophe Moreau *

5 Roberto Heras *

6 Richard Virenque *

7 Santiago Botero *

8 Fernando Escartin

9 Francisco Mancebo *

10 Daniele Nardello 

2001

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Andrei Kivilev

5 Igor De Galdeano *

6 Francois Simon

7 Oscar Sevilla *

8 Santiago Botero *

9 Marcos Serrano *

10 Michael Boogerd*

2002 

1 Lance Armstrong *

2 Joseba Beloki *

3 Raimondas Rumsas *

4 Santiago Botero *

5 Igor Gonzalez de Galseano *

6 José Azevedo (nu a fost asociat niciodată cu dopajul. A fost colegul de echipă a lui Armstrong şi a concurat pentru echipele lui Manolo Saiz, implicat în Operaţiunea Puerto)

7 Francisco Mancebo *

8 Levi Leipheimer

9 Roberto Heras *

10 Carlos Sastre 

2003

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Alexandre Vinokourov *

4 Tyler Hamilton *

5 Haimar Zubeldia

6 Iban Mayo *

7 Ivan Basso *

8 Christophe Moreau *

9 Carlos Sastre

10 Francisco Mancebo * 

2004

1 Lance Armstrong*

2 Andreas Klöden *

3 Ivan Basso *

4 Jan Ullrich *

5 Jose Azevedo

6 Francisco Mancebo *

7 Georg Totschnig*

8 Carlos Sastre

9 Levi Leipheimer

10 Oscar Pereiro* 

2005

1 Lance Armstrong*

2 Ivan Basso *

3 Jan Ullrich *

4 Francisco Mancebo *

5 Alexandre Vinokourov *

6 Levi Leipheimer

7 Mickael Rasmussen *

8 Cadel Evans

9 Floyd Landis *

10 Oscar Pereiro*

Să tragem concluziile

Am înşirat mai sus şapte ani. Opt ciclişti nu au fost asociaţi niciodată cu dopajul şi despre unii se ştia în pluton că sunt curaţi. Opt. E o cifră mică, e o cifră mare?

Oscar Pereiro Sio, un fost câştigător de Tur al Franţei şi unul dintre cei trecuţi cu steluţă spunea că „Zidane a recunoscut că a folosit transfuzii sanguine pentru a-şi regenera trupul, dar nimeni nu i-a făcut nimic! În ciclism, asta i-a costat pe mulţi campioni şi e calificat drept dopaj! Sper ca odată lumea să aibă curajul necesar să scoată la lumină ceea ce ştim cu toţii. În dosarul Puerto au fost găsite o mulţime de pungi de sînge etichetate Campionatul European, competiţie care în ciclismul profesionist nu există!”.

Nu îl scuză cu nimic, dar când un sportiv care a petrecut mulţi ani în această lume spune aşa ceva, putem înţelege multe. Sunt şi ciclişti oneşti, care trec de pragul durerii, într-o lume aproape imaginară pentru mulţi dintre noi. Ei merită aplaudaţi şi respectaţi. Pentru că ei sunt adevăraţi supraoameni. Sunt mai puţin valoroşi cei dopaţi? Eu aş spune că nu. Ar fi fost clasamentul diferit fără doping mai sus? Probabiş că nu sau s-ar fi modificat uşor. Talentul, calităţile fizice native, acestea sunt la baza unui campion. Dacă mai adăugăm şi dopingul, creăm o legendă.

Nu-mi place dopingul, dar nu mai sunt un radical pur sânge, un virgin într-ale acestui sport. E o lume dură, unde concurenţa te presează să dai din ce în ce mai mult din tine. Peste toate, rămâne o pată în carieră. Nu-mi place Armstrong, l-am urât din tot sufletul, dar ştiu că şi el suferea. Durerea poate nu se citea pe faţa lui ca pe faţa celorlalţi, dar ea exista.

Ciclismul rămâne un sport în care un organism internaţional încearcă să impună regulile şi reuşeşte. Cicliştii încearcă să le întreacă. Nimeni nu s-a transformat din gregar în campion. Toţi au fost campioni înainte să ia substanţe, toţi au fost valoroşi. Când sunt prinşi, sunt taxaţi. Aceasta este frumuseţea ciclismului. Pentru că se luptă pentru corectitudine, iar în final, emoţia sportivă întrece orice alt lucru.

O amintire

Lance Armstrong şi Marco Pantani

Îmi vin în minte cuvintele lui Marco Pantani, din biletul de adio lăsat în 2004, atunci când s-a sinucis într-o cameră de hotel din localitatea Rimini, Italia. Nu sunt de acord în totalitate cu ea, dar unele lucruri spun multe.

„Am fost umilit fără motiv şi am fost purtat prin tribunale patru ani. Mi-am pierdut dorinţa de a fi ca ceilalţi sportivi. Ciclismul a plătit şi a pierdut. Această scrisoare este suferinţa mea.

Lumea nu înţelege că eu şi colegii mei am fost umiliţi în camerele noastre de hotel cu camere video ascunse, că multe familii au fost ruinate. Cum să nu te doară? Câteodată nu ştiu de ce mi-am blocat furia în astfel de momente şi le-am acceptat.

Dacă am făcut greşeli, dovezile o pot spune mai bine. Dar când viaţa mea sportivă şi mai ales viaţa mea privată au fost violate, multe s-au pierdut. A mai rămas doar multă furie şi multă tristeţe din cauza sistemului judiciar. Povestea mea trebuie să fie un exemplu pentru alte sporturi. Reguli, da, dar egale pentru toţi.

Nu ar trebui să existe slujbe pentru care să verşi sânge, iar familia ta şi familiile colegilor tăi să fie trezite în timpul nopţii. Mi-a fost frică să nu fiu spionat la hotel. M-am rănit singur pentru a-mi proteja intimitatea, a prietenei mele şi a celorlalţi colegi.

Duceţi-vă şi vedeţi ce înseamnă o viaţă de ciclist. Câţi oameni au fost alături de mine în momentele de tristeţe, când încercam să mă întorc din nou la ceea ce visam?”

Lance Armstrong a greşit. Ciclismul nu trebuie condamnat şi nici nu trebuie decretat finalul său. Dacă Eddy Merckx, campionul absolut al ciclismului ar fi fost controlat cu metodele de astăzi, doctorii ar fi rămas şocaţi. Toţi au luat ceva. Dar nu numai cicliştii. Sacrificiul lor, făcut pentru sume infime de bani uneori, este un exemplu şi pentru alte sporturi.

Dacă metodele ciclismului ar fi introduse în fotbal, în tenis, în atletism, nu ar mai fi atât de glamour. Căci niciun fotbalist nu a fost vreodată controlat în camera de hotel. Nu a fost trezit noaptea şi băgat într-o dubă.

Alţi campioni, cei ai suferinţei pure, sunt cei de la capătul plutonului. Cei care nu s-au vrut învingători prin trişare. Pentru că dopingul, orice am zice, e trişare. Chiar dacă e vorba de campioni care au trişat. 

Naiv, încă mai cred în ciclism. Şi ador imaginile de mai jos:

Anunțuri

Când drumul spre rai este pavat cu „Infernul Nordului“

Victor Breyer și Paul Meyan pleacă de la Paris spre Amiens cu mașina, iar apoi continuă spre localitatea Panhard. A doua zi, Breyer, care dorea să inspecteze traseul îi spune lui Meyan că poate să-l lase la Panhard, el va continua traseul pe bicicletă. În fond, despre asta era vorba. După o zi de pedalat prin vânt, ploaie, temperaturi scăzute și mai ales pavate, Breyer ajunge la Roubaix nervos, convins să trimită o telegramă în care să-i înfiereze pe cei care-l trimiseseră în groapa asta de șarpe. Pavatele, doamne, pavatele! Ele îl uciseseră. Roțile se prindeau între ele, noroiul sărea, iar pe unde era pământ bun acum era doar o baltă. Cine-l adusese totuși pe Victor Breyer aici? Cine-l pedepsise să treacă prin infernul ăsta, în 1896, la final de secol XIX?

Povestea începe de fapt un an mai devreme. Doi mici industriași locali din orașul francez Roubaix, o văgăună minieră, construiseră un cerc pentru cicliști. Velodrom îi spuneau. Theodore Vienne și Maurice Perez au ajuns la concluzia că le trebuie o cursă importantă, pentru a-și promova noua creație. Cum toate cursele vremii începeau sau se terminau la Paris, au venit cu ideea unui traseu Paris – Roubaix. Pentru acele vremuri, distanța de 280 de kilometri era una de antrenament, dat fiind că bieții cicliști, umpluți de cafele și pastilele timpului, concurau câte două zile pe un traseu Bordeaux – Paris care trecea de 400 de kilometri.

Pentru a-și pune planul în aplicare l-au contactat pe Louis Minart, de la ziarul „Le Velo“, singurul cotidian sportiv din Franța. Paul Rousseau, redactorul șef al publicației, l-a trimis pe săracul Breyer să inspecteze un posibil traseu. Ce s-a întâmplat ați aflat deja. Cursa însă a ajuns să se țină, după ce industriașii din Roubaix l-au pus la masă pe Breyer și l-au convins după două pahare de vin bun, de provincie, că pot să organizeze bine o cursă în ajunul Paștelui.

Și s-a întâmplat. Biserica Catolică a protestat. Cum poate o cursă ciclistă să se întâmple în duminica Paștelui? Organizatorii s-au înțeles cu clerul că vor ține o masă liturgică la start. Au uitat de ea. Au uitat, iar cursa oricum s-a ținut cu două săptămâni înainte de Paști. Însă de atunci a rămas o legendă, cum că Paris – Roubaix ar fi fost blestemată. Jumătate dintre cicliștii care s-au înscris nu au mai ajuns la braseria unde se făcea controlul înainte de start. Jumătate dintre cei care stăteau și își beau cafelele nu s-au mai dus în cursă. Ploua, era noroi. Campionii acelor vremuri erau niște domni la cafenea, deși în curse deveneau mineri. Refuzul francezilor de a participa în grup a făcut ca un friț să câștige, Josef Fischer.

Prima ediție a arătat spectatorilor și cicliștilor cu ce se mănâncă traseul. Era plin de gropi, de pavate stricate. Drumurile provicinale ale nordului nu erau un rai. Dar până în ajunul Primului Război Mondial, cursa ciclistă Paris – Roubaix își câștigase deja celebritatea. De asemenea, impusese frică. Mulți campioni refuzau să participe din cauza riscului de a se accidenta. În 1919, Paris – Roubaix își câștiga și infamul supranume ce i-a rămas până în ziua de azi: „Infernul nordului”.

După marele război, organizatorii s-au dus să vadă care mai e starea traseului. „Nu se ştiau foarte multe despre efectele războiului. Muriseră 9 milioane de oameni. Cine ştia dacă mai există un drum către Roubaix? Dacă Roubaix mai există ca localitate? Primii kilometri au fost liniştiţi, dar cum am ajuns în nord aerul a început să miroase a puţuri stricate, canalizare moartă şi vite în putrefacţie. Copacii făcuseră tuneluri în faţa lor, acoperind drumul cu crengile lor. Peste tot era noroi. Nimeni nu ştie cine a folosit primul cuvântul iad, dar nu exista unul mai bun. Şi aşa a apărut a doua zi în ziare…infernul nordului”, scria presa vremii.

Revista „L’auto” spunea şi ea: „Intrăm în centrul bătăliei. Nu mai există copaci, totul e pus la pământ pe alocuri. Niciun metru pătrat care să nu fie întors pe dos. Sunt gropi de bombe peste tot. Singurul lucru care iese în evidenţă sunt sutele de cruci cu drapelul albastru, alb, roşu. Este un iad!”. Cuvintele jurnaliştilor au fost completate de cele ale câştigătorului, Henri Desgrange, cel care avea să devină organizatorul Turului Franţei peste ani: „Nu a fost o cursă. A fost un pelerinaj”.

Cursa a continuat cu o mică întrerupere cauzată de Al Doilea Război Mondial. An după an, legenda a devenit mai puternică, iar astăzi Paris-Roubaix este esenţa frumuseţii ciclismului, care vorbeşte despre suferinţele din spatele controverselor. Oricât de murdar ar deveni acest sport, Paris-Roubaix scoate la suprafaţă sinceritatea dură, suferinţa. Numai temerarii se aventurează în această cursă. Numai nebunii. Nu contează cât de bun eşti sau cât de multe substanţe interzise ai luat. Suferinţa este egală, iar riscurile printre pavate cresc odată cu siguranţa de sine.

Astăzi, 27 de porţiuni pavate au mai rămas. Aproximativ 55 de kilometri. Cândva, cursa era numai pe astfel de suprafaţă, dar modernitatea le-a scos din uz. Cu toate acestea, Paris-Roubaix este considerată în Franţa un monument naţional, iar drumurile pe care trece sunt protejate de asociaţia „Les Amis de Paris – Roubaix”. Grupul fondat în 1983 de Jean-Claude Vallaeys are grijă an de an de pavate, el curăţă şi le întreţin. Modernizarea în infernul nordului nu înseamnă a face traseul mai uşor, ci de a-i păstra duritatea. Organizatorii recunosc că fără ajutorul prietenilor cursei, multe din pavate ar fi dispărut sub noroi sau sub asfalt. An de an, ei se luptă cu fanii entuziaşti care fură câte o bucată din pavaj sau cu maşinile prea grele care se încăpăţânează să folosească aceste drumuri. Grupul cheltuie 20.000 de euro pe an cu renovarea, prin achiziţia de nisip şi alte materiale. Banii vin chiar de la membri, dar şi de la organizatori şi consilii locale.

Pe o ploaie deasă, la început de primăvară în nordul Franţei, câţiva bărbaţi şi femei cu cizme de cauciuc sapă printre bucăţi de caldarâm şi dau noroiul la o parte, nu lasă iarba să crească. „Ocnaşii traseului” nu câştigă niciun ban, totul este făcut din pasiune. „Cine sunt aceste zeci de suflete? O gaşcă de muncitori din epoci apuse? Căutători de comori? Nu, ei sunt membri «Les Amis de Paris-Roubaix» , care încearcă să cureţe noroiul şi pământul care a făcut crustă după muncile agricole. Sunt pe o importantă secţiune pavată a cursei şi fără munca lor, cea mai frumoasă cursă din ciclism nu ar putea să îşi păstreze spiritul. Fără aceste secţiuni, cursa ar dispărea. Departe de camerele de luat vederi, ei vor reveni în fiecare weekend dinainte de cursă pentru a face traseul perfect. Pasiunea care-i îndeamnă este mult mai mare decât vremea rea. Nu are nimic de-a face cu scandalurile ciclismului modern. Aceşti discreţi servitori ai «Reginei Curselor Clasice» au o singură ambiţie – să cureţe pietrele în aşa fel încât campionul din următoarea duminică să ţină cu mândrie trofeul, o pavată scoasă chiar de ei, deasupra capului”, povestesc amicii cursei pe site-ul lor oficial.

Pasiunea nu este numai a suporterilor. Pentru ciclişti, regina clasicelor are un statut aparte. Este ca o relaţie cu o femeie senzaţională, dar problematică. Chiar şi ei recunosc că Paris-Roubaix trebuie să-şi păstreze calităţile.

„Un Paris-Roubaix fără ploaie nu ar mai fi aceeaşi cursă. Aruncaţi şi nişte zăpadă pe ici, pe colo, ca să faceţi lucrurile mai serioase”, declara un fost ciclist şi actual comentator la Eurosport internaţional, Sean Kelly.

Dar probabil cea mai cunoscută replică despre cursă a fost dată în 1985 de olandezul Theo de Rooij. Favorit înaintea cursei, el a căzut şi nu a mai avut nicio şansă. Intervievat de americanii de la CBS el declara furios: „E o nebunie cursa asta! Munceşti ca un animal, nu ai timp să te pişi şi faci pe tine! Concurezi în noroiul ăsta, aluneci…e un munte de rahat!”. Reporterii l-au întrebat legitim dacă va mai concura şi anul următor, dată fiind furia lui. Ce a spus de Rooij nu a fost o simplă replică, ci o adevărată declaraţie de dragoste. „Bineînţeles! Este cea mai frumoasă cursă din lume!”.

În după amiaza aceasta va fi organizată cea de-a 110-a ediţie a „Infernului Nordului”. Se anunţă ploaie, dar dacă va fi uscat, contaţi pe praf. 27 de porţiuni de pavate, printre care cele mai cunoscute vor fi Tranşeea Arenberg, 2,4 kilometri de chin prin pădurea cu acelaşi nume, Mons-en-Pevele şi Carrefour de l’Arbre. Nu va lipsi spectacolul, iar pentru cei care nu s-au uitat niciodată la ciclism, este cea mai bună cursă cu care puteţi începe. E un spectacol al umanităţii, mai mult decât un spectacol sportiv. Este un circ al suferinţei. Un circ al limitelor şi al depăşirii lor. Este printre ultimele nebunii pe care şi le mai permite sportul mondial.

Gândiţi-vă la ce trăiesc cicliştii. Termin prin cuvintele campionului italian Filippo Pozzato, care va fi la startul cursei, despre tranşeea Arenberg: „Este definiţia iadului pur. Este extrem de periculos, mai ales în primul kilometru când intrăm cu 60 de kilometri pe oră. Bicicleta ţi-o ia în toate direcţiile. Ştiu că este un spectacol, dar unul pe care noi cicliştii am vrea să nu-l trăim”. Cu toate acestea, an de an, temerarii revin, făcându-şi loc printre crăpăturile pietrelor centenare

Această prezentare necesită JavaScript.

126 de ani de mit

1041 de kilometri de evadare a strabatut in acel an 1912. Clasamentul se stabilea pe baza punctelor. Obtineai in fiecare etapa un numar de puncte egal cu locul in clasament.Scarbit, a protestat. Un an mai tarziu organizatorii decideau sa-i redea Turului regulamentul initial. Si-a aruncat victoria pentru un principiu. In ultima etapa s-a lasat scufundat la capatul plutonului, lasandu-l pe belgianul Odile Defraye sa castige. Etapa catre Grenoble a ramas inceputul povestii sale de iubire cu Le Tour. Primii 315 kilometri de iubire, intr-o evadare solitara.

In 1913 etapa monstruoasa ce strabatea Aubisque, Soulor, Gourette, Tourmalet, Aspin si Peyresourde incepea pentru CRI – CRI la 4 minute si 5 secunde in spatele aceluiasi Defraye. Echipa a facut un efort uimitor, astfel ca belgianul ajunsese la o ora in spatele sau, pentru ca pe primele pante ale lui Tourmalet sa abandoneze. Era lider, iar abia la 5 minute urma Philippe Thys. Lucrurile insa nu vor fi niciodata simple pentru eroul nostru. Pe coborare simte ca ghidonul ii joaca feste. Opreste si vede ca furca ii era crapata. Mai erau 10 kilometri pana la prima localitate Ste-Marie-de-Campan,  iar pe atunci rutierii trebuiau sa isi repare singuri bicicletele. Ajunge in lacrimi la domnul Lecomte, fierarul din localitate. Pregatirea isi spune cuvantul si in doua ore CRI-CRI isi construieste un ghidon nou din otel de 22 de mm. Ii ofera placerea unui copil de a-i umfla rotile. Organizatorii sunt nemilosi. 10 minute penalizare pentru ajutor din partea unui spectator. Pleca mai departe cu buzunarele umplute cu paine si se catara singur pe Aspin si Peyresourde. Finalul de la Paris il gaseste pe locul 7, la peste 14 ore de belgianul Thys, cel ce nu a putut sa se tina dupa el pe Tourmalet.

Dupa 6 ani se iveste urmatoarea posibila victorie in marea cursa. Razboiul l-a gasit intr-un batalion de biciclisti. A supravietuit pentru a incerca sa cucereasca Marele Tur. Anul a marcat o premiera in Turul Frantei si un moment care va ramane in istoria. Primul tricou galben a fost acordat, pentru a putea diferentia liderul de ceilalti rutieri, imbracati de singurul furnizor de echipament sportiv ce renascuse dupa razboi. Batranul gal, CRI-CRI, se simtea ca un canar cu acel tricou. Domina turul si porneste in penultima etapa cu 30 de minute avans. Ajunge intreg la Dunkerque, dar nu si bicicleta sa. Pe pavatele de langa Valenciennes ghidonul i se rupe din nou. Munceste timp de 2 ore jumatate. Cu doar o etapa inainte de incoronare ajunge pe locul secund.  Directorul cursei, Henri Desgrange, il descrie ca pe o „lira cu corzile rupte care-si canta nenorocirea finala”. Nici macar in ultima etapa nu are parte de liniste, caci CRI-CRI nu s-a nascut pentru a ramane in istorie prin mediocritate. Sparge de cateva ori si ajunge la final pe locul 3.

Nu se va opri la trei victorii ratate. Trei ani dupa esecul din 1919, coborand miticul munte Galibier, ghidonul i se rupe iar. Un destin marcat de otel rupt. Un destin ce n-a putut sa ramana cursiv niciodata.

Ultima sa aventura cu Turul Frantei se va petrece in 1925. Avea 40 de ani.

Numai Marele Tur l-a refuzat. In 1910, la 25 de ani, lua startul in clasica italiana, Milano – San Remo. Din 71 de rutieri, doar patru au ajuns la final. Vremea nu-i ajuta deloc pe ciclisti. Iarna nu plecase din calea lor.  Traseul era plin de noroi si de gheata. Pe col de Turchino ciclistii au fost intampinati de frig si de zapada topita. Batranul gal il ajunge pe liderul italian, Ganna. Nu a ajuns pana in varf, frigul inghetandu-i degetele si picioarele. A coborat de pe bicicleta si a inceput sa se incalzeasca alergand. Ajuns cu greu in varful catararii, CRI-CRI afla ca liderul era la 6 minute. A ajuns din urma primul adversar, belgianul van Hauwaert, care purta deja o pelerina si renuntase. Peisajul se schimba rapid. De la zapada topita, acum intalnea 20 de cm de nea pe drum. Crampele la stomac il fac sa se opreasca. Mai mult cazand pe o piatra, decat asezandu-se, francezul nu isi mai simtea corpul.

Un localnic il salveaza de la un abandon iminent. Il primeste in casa lui si il pune langa foc, cu o patura deasupra. Alti doi rutieri sosesc in casa. CRI-CRI pleaca primul, doar dupa 25 de minute, desi proprietarul casei incerca sa-l convinga sa ramana, sa-l opreasca din a face o nebunie. Intrece toti rutierii aparuti in cale si la 100 de kilometri de San Remo se gaseste in sfarsit singur si aproape sigur de victorie. Inainte de toate infrangerile pe care i le-a rezervat Turul Frantei, omul din Malakoff s-a incoronat inghetat. A stat la spital o luna pentru a se recupera. Frigul ii mancase din degete. In 1912 revenea la capacitate maxima. Era primul al povestii franceze.

In 1965 Radio Luxembourg ii sarbatorea cea de-a 80a aniversare, anuntand ca eroul batran va veni pe vechea sa bicicleta, iar fanii pot sa-l insoteasca si sa-l salute. Pana ce a ajuns la radio avea deja 100 de fani pe biciclete, care il acompaniau. Astazi se implinesc 126 de ani de la nasterea lui Eugene Christophe, unul dintre eroii timpurilor romantice.

Mi chiamano Marco, Marco il ciclista

„Marco, perché vai così forte in salita?” „Per abbreviare la mia agonia.”

Quando questo ragazzo scatta non c’è niente da fare. Mitul mergea pe sosea si dadea in pedale cu lejeritatea celui ce simte durerea, dar care gaseste singura solutie in continuarea efortului, ducand durerea cat mai sus pentru a o ucide la inaltime.

E o relatie de dragoste veche. Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 10 ani, dar numai primii 4 au fost activi. De 6 ani Marco Pantani se catara pe nori, iar noi, cei care am respirat in ritmul pedalelor sale, suntem de 6 ani mai … saraci. Marco nu ne-a oferit nimic efectiv, iar momentele de fericire au fost atat de rare, incat te intrebi…de ce? L-am descoperit in 98 cand a castigat Le Tour si Giro, iar in 99 a fost prins in Giro cu hematocritul prea mare…A urmat apoi declinul, suferinta, momentele cand te simteai jenat sa te uiti la televizor, tipetele intense catre o cutie virtuala din fata ta…

„Haide Marcoooo! Haide!”. De cate ori nu am dat cu capul de lustra in acele triste luni de mai cand urmaream Turul Italiei, iar singurul loc unde il puteam gasi pe Pantani era la capatul plutonului. Acel mare campion, usurinta de a urca…disparute brusc in ceata lipsei de motivatie.

De ce l-am iubit? De ce inca il iubim? Daca ar incerca cineva sa dea o definitie matematica a iubirii…ar distruge insasi esenta ei. Pentru ca in relatia aceasta teribila cu Marco iti dai seama ca iubirea n-are ratiune si numai in anii acestia am invatat sa-i inteleg pe suporteri, sa le inteleg lipsa de ratiune. Nu ti se ofera nimic, nu ai nici un avantaj. Un om sau o echipa devine un simbol pentru tine. Dar omul acela e o parte din tine, iti transforma sentimentele si starile. Plangi in timp ce se scufunda in spatele plutonului, plangi cand cauti tricoul acela galben si nu-l gasesti, plangi cand cade pe coborare.

La Marco Pantani am apreciat mereu umanitatea unui geniu. Poate folosesc cuvinte mari, dar exista genii sportive. Marco era un om trist si simt ca pe bicicleta putea sa isi verse toate problemele umane. Acolo era pur, era doar el si cu bicicleta. Era un spectacol sa-l vezi pe Pantani atacand. Nu puteai decat sa-l iubesti sau sa-l urasti, pentru ca atacul lui nu era asemanator cu al celorlalti. Dand la pedale in stilul batranesc al marilor ciclisti din secolul trecut, Pantani se pozitiona foarte in fata pe bicicleta. Raurile de spectatori din fata lui se deschideau in ultima clipa, lasand o fantoma sa treaca printre ei. Cu bandana pe cap sau chelia in vant, strangand din dinti…Visul ti se afisa in fata si intelegeai asta chiar daca erai, ca mine, doar un copil de 11 ani.

Mama nu intelegea ce e cu mine. Am inceput sa-i vorbesc de Pantani, dar nu a inteles decat abia tarziu, cand traind deja in Italia a vazut doliul national de dupa moartea piratului…

Marco Pantani a avut in primii doi ani pe care i-am urmarit eu curajul si imaginatia ciclistica cea mai ridicata din pluton. In mijlocul unor plictisiti sau doar a unor muncitori fara fantezie, Marco era ca o dansatoare de samba de la Carnavalul de la Rio. Timid si incurcat in fata oamenilor, totusi Pantani a reusit sa-si formeze o  masca de dandy al plutonului. Era un fenomen cu bandanele sale si cu ciocul lasat ostentativ. Pentru cativa ani, plutonul ciclist a avut o poveste romantica, dar odata cu scurta era a lui Pantani a inceput una de trista amintire pentru ciclismul fantezist, epoca ce pare a continua pana astazi: galaxia Armstrong. In 2000 a fost singura lor confruntare, iar pe Mont Ventoux Armstrong i-a aplicat lovitura pe la spate unui pirat deja lipsit de puterea de a mai crea poveste. Un pirat ce avea forta de a demonstra ca nu este terminat, de a se ridica la inaltimea renumelui, dar care pierduse povestea in acele zile si nopti petrecute la tribunal si in studiourile de televiziune. Lance l-a lasat la finalul ascensiunii, furandu-i dreptul unei lupte drepte. Pentru mine atunci Marco a fost ucis pentru prima data. Am sarit in sus toata ascensiunea batranului munte chel, am aplaudat, am sperat ca Pantani va fi in stare sa-l departeze pe acel ciudat american ce coborase dintr-un experiment de laborator, dar sperantele mele au ramas pierduse in lipsa aceea de oxigen de la finalul catararii. Mi s-a introdus un cutit in inima in momentul umilintei lui Armstrong. Am decis sa-l urasc din tot sufletul din acel moment si la fel cum iubirea pentru Marco Pantani nu a trecut, asa nici ura pentru Armstrong n-a plecat. Credeam ca se va face uitat dupa retragere, dar a avut tupeul sa revina. Turul Frantei in 2009 m-a gasit rugandu-ma sa fie umilit. In acea dupa-amiaza de vara de dupa Mont Ventoux, mi-am coborat bicicleta si m-am urcat pe ea. N-am facut decat putini kilometri in ascensiune, dar am vrut sa sufar, sa simt muschii incordandu-se la maxim si inima cedand. A fost singurul moment cand am crezut ca voi face atac de cord pe bicicleta. A trebuit sa ma opresc pe margine, sa ma asez pe bordura si sa astept 5 minute pentru a depasi momentul. Am terminat scurta trecere a Copoului si am coborat resemnat…In acea zi mi l-au umilit pe Pantani…

2001, 2002, 2003…ani care au semanat cu ultimele pante ale lui Mont Ventoux. Fara nici un rezultat, asteptand mereu un semn din partea lui Pantani. Iar ultima zvacnire a sosit in 2003…asteptasem 2 ani in care Mercatone Uno, echipa piratului, statea numai in coada plutonului, iar Marco parea o fantoma in acel pluton zglobiu si care se umplea de tineri. Piratul imbatranea in picioare, dar si in suflet. 2003…un singur nume ramane peste ani. Cascata del Toce. Ultimul atac al lui Marco Pantani…iesind de 3 ori din pluton, in incercarea disperata de a demonstra ca mai poate. Cati oare stiam atunci cat de sfasiat este Marco pe dinauntru? Gandindu-ma acum…abia imi pot imagina cum putea sa mai dea din pedale. Bicicleta a fost in definitiv salvarea lui…Acel ultim atac nu a avut decat forma acelor atacuri uimitoare care ne-au facut sa-l iubim. Nu a mai avut forta si viteza, posibilitatea de a-i departa pe ceilalti. Dar Marco a vrut parca sa ne reaminteasca, in acea a 19 a etapa a Turului Italiei, ca spiritul lui nu va muri, ca vom continua sa-l iubim, iata, la 6 ani dupa acea supradoza…Intr-un interval atat de scurt, Marco si-a pus amprenta pe sufletele noastre, cei care se gandesc cu nostalgie si cu lacrimi la acele clipe de fericire iluzorie pe care ni le oferea prin pedalele lui.

Argumentele rationale nu isi au locul aici. Marco nu a fost un sfant, ba mai mult a fost un tip foarte pacatos. Dar tocmai asta mi-l apropie. Capacitatea de a nu fi perfect, de a face eroare dupa eroare, de a nu fi rational. Marco Pantani a fost un om inainte de toate, chiar daca avea acea prelungire stranie de metal, inhamata cu roti si ghidon. Prin ea se alimenta cu viata, asa cum astazi ma mai urc pe bicicleta si simt din nou ca traiesc, ca doar in momentul acela devin complet…

Maine, Marco Pantani ar fi implinit 40 de ani. Dar el nu putea sa ajunga la o varsta atat de inaintata. Daca Jimi Hendrix a avut chitara, Marco Pantani a avut bicicleta. Plang si rad amintindu-mi momentele acelea …

„Era IL PIRATA, il suo cuore batteva forte là in alto dove la terra si avvicina al cielo, prima di volarci dentro e lasciarci qui a guardarlo un pò più soli a pensare, con un dolore forte allo stomaco, quanto ci mancherà.

Celor care au ajuns aici imi cer scuze. Stiu ca nu va intereseaza subiectul. Pana astazi nu am gasit pe nimeni cu care sa impart dragostea pentru Marco. Am scris doar pentru mine. Cu gandul ca poate un rand va ajunge si pe serpentinele unde se catara acum Pantani…