Dali într-o lume de zidari

Mi-am pus în căşti melodia „E mi alzo sui pedali“ dedicată lui Marco Pantani. Astăzi ar fi fost ziua lui şi ar fi făcut 42 de ani. Cum scriam şi anul trecut şi acum doi ani, s-ar fi retras de multă vreme. Dar Marco a fost şi în viaţă ca şi după moarte o prezenţă mai mult mitică în viaţa mea, decât una fizică.

Fiecare avem nevoie de eroi. De cele mai multe ori cei mai buni eroi sunt cei negativi. Exemplele care ne dau încredere că sunt ca noi, dar că pot depăşi anumite limite. Marco Pantani mi-a spus mereu, atunci când mă gândeam că mi-e greu şi voiam să renunţ: „Mergi mai rapid, încearcă să termini. Pentru că eu aveam viteză pe căţărare doar ca să-mi reduc suferinţa“. Şi Marco mi-a mai spus că e normal să fii supus greşelii, dar mereu trebuie să încerci mai bun şi că fără suferinţă viaţa nu ar fi normală. Că te loveşti de probleme.

Pentru majoritatea oamenilor Marco Pantani a fost un anonim. Habar n-au cine este. Pentru fanii ciclismului a fost un idol, un duşman, dar cel mai mult a fost un spectacol. A oferit bucurie oamenilor fără să ceară nimic în schimb. Poate puţină înţelegere în momentele grele. Marco s-a jucat cu focul pentru a putea să continue spectacolul. Nu i-a plăcut să stea în pluton, să fie un mediocru, să rămână un anonim. A văzut că fără dopaj nu se putea altfel şi a trebuuit să intre în horă. Şi aici a fost cel mai bun dansator care a existat în acea generaţie de ciclişti, la final de mileniu 2.

Marco Pantani îmi ghidează de multe ori acţiunile şi gândurile. Când mi-e greu şi sunt stresat deschid un film cu el şi-l văd cum suferea în căţărare, dar câştiga la final. Nimeni nu are un drum liniştit, nimeni nu poate merge doar pe teren plat. Trebuie să ne uităm la munţi cu frică, dar să îi căţărăm fără ruşine. Pentru că ei nu sunt puşi acolo să ne stea în cale, ci ca să fie depăşiţi. Suntem oameni, iar dorinţa noastră către înalt ne-a purtat mereu pe cele mai înalte culmi.

„Marco Pantani a fost mereu un artist al ciclismului. Dacă ar fi să-l compar cu un pictor, aş alege Salvador Dali“, spunea Lance Armstrong. Cei doi nu au avut prea mult timp la dispoziţie pentru a se lupta. Marco a murit un pic în 1999, când Armstrong a început seria de Tururi ale Franţei câştigate. Ce spectacol ar fi fost dacă amândoi erau la forţă maximă. Dar nu a fost posibil.

Cred că totul are cumva un sens, iar moartea lui Marco l-a lăsat în memoria oamenilor. Nu a vrut să fie uitat, deşi se simţea singur. Un solitar care îşi iubea bicicleta. Aşa cum eu îmi iubesc cuvintele, munca. A pornit de jos pentru a ajunge sus, aşa cum fac şi eu. Munţii din faţa mea sunt mari, iar plutonul unde concurez eu e plin de gropi, adversari duri şi probleme financiare. Dar lecţia lui Marco e bine întipărită în memoria mea.

Pe 13 ianuarie 1970, la Cesenatico, se năştea un mit. Sunt cuvinte simple şi care şi-au pierdut sensul iniţial, puterea. Sportul face minuni, iar prezenţa lui Marco în viaţa mea e un exemplu. Nu credeam că atunci când mă uitam pe Eurosport îmi inspiram gândurile ce vor fi rămas şi după 14 ani. Au trecut 14 ani de când m-am uitat prima oară la ciclism, iar eu mă îndrept spre 23. A trecut destulă viaţă peste mine şi, la fel ca şi Marco încă nu mi-am putut găsi fericirea, dar am găsit un sens. Unul în muncă, făcută mai bine şi mai bine, dar în care trebuie să mai evoluez mult. Viaţa va aduce şi restul.

Până una alta, la mulţi ani dragă Marco. Mulţumesc pentru ce însemni pentru mine.

 

 

Asta nu e o poveste despre un ciclist – Partea a II a

Intins intr-o camera inchiriata, cu radio-ul deschis, privea tavanul ce nu ducea catre nicaieri. In difuzoare se aude „Sta passando novembre”. Acum 5 ani a fost ultima oara cand a cantat melodia pe ascensiune. A uitat-o incet. A devenit gregar. A primit raspunsul rapid. N-a reusit sa duca niciodata o etapa de Tur pana la capat. A ajuns pana la 100 de metri inainte de sosire. A fortat, a avut initiativa, a ajutat lider dupa lider, iar 3 din ultimele 4 victorii sunt obtinute si datorita lui. A devenit mai fricos. Nu se mai da la o parte din calea responsabilitatilor de echipa, nu mai face totul de capul lui. Nu-si mai exprima sentimentele si gesturile fara sa ceara voie. Anxietatea s-a depus rapid. In lumea pedalelor e un om apreciat, privit cu respect oriunde apare. Este un om spectacol pentru ei, dar nimeni nu poate sa inteleaga suferinta etapelor ratate cu cateva sute de metri inainte. Mainile ridicate in semn de bucurie pentru coechipieri ascund lacrimile pe care nu si le-a permis niciodata. Lesinuri, plimbari pe langa bicicleta, impingerea de catre alti coechipieri. A acceptat toate astea, dar pana la plans. I se spunea ca pedaleaza bine, ca are o calcatura profunda, ca e spectaculos. Pacat ca toate astea nu au dus la final. A castigat destule alte curse, dar niciodata cea dorita…

5 ani de sudoare si muschi deblocati la masaj. 5 ani de mizerie si scarba. Se uita de multe ori in oglinda si se intreaba daca a meritat sa-si dea anii. Putea sa renunte, sa treaca in alt domeniu. N-a invatat niciodata sa isi exprime sentimentele, iar cei 100 de metri a fost cea mai apropiata distanta de afectivitatea de care avea nevoie. Ar fi putut sa-si arunce bicicleta pana acolo, dar n-a fost niciodata in stare.

Niciodata…

Vor mai urma ani in care isi va face munca intr-un mod disciplinat. Va incerca mereu sa gaseasca acea cale spre ultima linie a etapei. S-ar putea sa dispara fara sa o poata gasi, dar…

Se uita la coatele lui julite. Acum 3 zile a cazut pe coborare. Credeau ca s-a terminat Turul pentru el, dar a coborat cu bratul inrosit de sange, cu pielea strangandu-se sub sangele coagulat. Au meritat toate ranile anilor petrecuti deasupra pedalelor? A meritat sa ajute? Nu are cum sa spuna nu. I-a placut sa se uite la cei care castigau. Atunci cand putea ajunge intreg pana sus, intr-un grup linistit…se ascundea printre jurnalisti si suporteri si urmarea festivitatea de premiere. Le urmarea succesele cu bucurie. Nu simtea ca sunt ale lui, dar vedea satisfactia ce era emanata de sus. O imbratisare si o palma peste casca. O multumire la masa. Asta era hrana lui…

II vine in minte acea etapa dureroasa. Ploua la poale, iar sus era zapada de 2-3 centimetri. Organizatorii au hotarat sa nu anuleze etapa. Voiau suferinta si sange. Liderul sau avea 3 minute in spate. Era aproape inghetat, la limita lesinului. In clasamentul general avea 10 minute avans, dar urmau kilometri dupa kilometri de suferinta la limita degeraturii. In fata lor putea sa se produca cea mai dramatica rasturnare de situatie…Ar fi murit probabil. A stat in frigul ala, cu mainile blocate pe ghidon si deshidratat. A indurat zapada care-i cadea pe cap prin gaurile castii. A primit un ziar, dar l-a refuzat. I l-a dat coechipierului. 27 de kilometri de ascensiune intr-o ora jumatate. Ireal…in viscol…au ajuns fara sa isi dea seama la ultima linie…era doar un ceas acolo sus, in mijlocul furtunii de zapada. I-au bagat intr-o camera calda, le-au pus paturi incalzite in prealabil. Nu puteau auzi nimic, nu puteau vorbi. Terminasera pe 2 si pe 3. In spatele lor plutonul o luase in ritm de vacanta montana. Nu a riscat nimic. Doar castigatorul etapei…10 minute in spatele liderului, atat avea de recuperat. Dupa doua ore au reusit sa isi recapete auzul si creierul. 9 minute si 51 de secunde. Se salvasera! La limita mortii…s-au salvat! N-a mai putut dormi 3 nopti amintindu-si imaginile acelea…

Astazi e doar un gregar. Sentimentele n-a invatat sa le duca pana la capat si nici sa primeasca afectiunea de care avea nevoie. Se ascunde printre suporteri si jurnalisti pentru a se uita la fericirea celorlalti.

S-a uitat in oglinda si m-a vazut pe mine…

Mi chiamano Marco, Marco il ciclista

„Marco, perché vai così forte in salita?” „Per abbreviare la mia agonia.”

Quando questo ragazzo scatta non c’è niente da fare. Mitul mergea pe sosea si dadea in pedale cu lejeritatea celui ce simte durerea, dar care gaseste singura solutie in continuarea efortului, ducand durerea cat mai sus pentru a o ucide la inaltime.

E o relatie de dragoste veche. Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 10 ani, dar numai primii 4 au fost activi. De 6 ani Marco Pantani se catara pe nori, iar noi, cei care am respirat in ritmul pedalelor sale, suntem de 6 ani mai … saraci. Marco nu ne-a oferit nimic efectiv, iar momentele de fericire au fost atat de rare, incat te intrebi…de ce? L-am descoperit in 98 cand a castigat Le Tour si Giro, iar in 99 a fost prins in Giro cu hematocritul prea mare…A urmat apoi declinul, suferinta, momentele cand te simteai jenat sa te uiti la televizor, tipetele intense catre o cutie virtuala din fata ta…

„Haide Marcoooo! Haide!”. De cate ori nu am dat cu capul de lustra in acele triste luni de mai cand urmaream Turul Italiei, iar singurul loc unde il puteam gasi pe Pantani era la capatul plutonului. Acel mare campion, usurinta de a urca…disparute brusc in ceata lipsei de motivatie.

De ce l-am iubit? De ce inca il iubim? Daca ar incerca cineva sa dea o definitie matematica a iubirii…ar distruge insasi esenta ei. Pentru ca in relatia aceasta teribila cu Marco iti dai seama ca iubirea n-are ratiune si numai in anii acestia am invatat sa-i inteleg pe suporteri, sa le inteleg lipsa de ratiune. Nu ti se ofera nimic, nu ai nici un avantaj. Un om sau o echipa devine un simbol pentru tine. Dar omul acela e o parte din tine, iti transforma sentimentele si starile. Plangi in timp ce se scufunda in spatele plutonului, plangi cand cauti tricoul acela galben si nu-l gasesti, plangi cand cade pe coborare.

La Marco Pantani am apreciat mereu umanitatea unui geniu. Poate folosesc cuvinte mari, dar exista genii sportive. Marco era un om trist si simt ca pe bicicleta putea sa isi verse toate problemele umane. Acolo era pur, era doar el si cu bicicleta. Era un spectacol sa-l vezi pe Pantani atacand. Nu puteai decat sa-l iubesti sau sa-l urasti, pentru ca atacul lui nu era asemanator cu al celorlalti. Dand la pedale in stilul batranesc al marilor ciclisti din secolul trecut, Pantani se pozitiona foarte in fata pe bicicleta. Raurile de spectatori din fata lui se deschideau in ultima clipa, lasand o fantoma sa treaca printre ei. Cu bandana pe cap sau chelia in vant, strangand din dinti…Visul ti se afisa in fata si intelegeai asta chiar daca erai, ca mine, doar un copil de 11 ani.

Mama nu intelegea ce e cu mine. Am inceput sa-i vorbesc de Pantani, dar nu a inteles decat abia tarziu, cand traind deja in Italia a vazut doliul national de dupa moartea piratului…

Marco Pantani a avut in primii doi ani pe care i-am urmarit eu curajul si imaginatia ciclistica cea mai ridicata din pluton. In mijlocul unor plictisiti sau doar a unor muncitori fara fantezie, Marco era ca o dansatoare de samba de la Carnavalul de la Rio. Timid si incurcat in fata oamenilor, totusi Pantani a reusit sa-si formeze o  masca de dandy al plutonului. Era un fenomen cu bandanele sale si cu ciocul lasat ostentativ. Pentru cativa ani, plutonul ciclist a avut o poveste romantica, dar odata cu scurta era a lui Pantani a inceput una de trista amintire pentru ciclismul fantezist, epoca ce pare a continua pana astazi: galaxia Armstrong. In 2000 a fost singura lor confruntare, iar pe Mont Ventoux Armstrong i-a aplicat lovitura pe la spate unui pirat deja lipsit de puterea de a mai crea poveste. Un pirat ce avea forta de a demonstra ca nu este terminat, de a se ridica la inaltimea renumelui, dar care pierduse povestea in acele zile si nopti petrecute la tribunal si in studiourile de televiziune. Lance l-a lasat la finalul ascensiunii, furandu-i dreptul unei lupte drepte. Pentru mine atunci Marco a fost ucis pentru prima data. Am sarit in sus toata ascensiunea batranului munte chel, am aplaudat, am sperat ca Pantani va fi in stare sa-l departeze pe acel ciudat american ce coborase dintr-un experiment de laborator, dar sperantele mele au ramas pierduse in lipsa aceea de oxigen de la finalul catararii. Mi s-a introdus un cutit in inima in momentul umilintei lui Armstrong. Am decis sa-l urasc din tot sufletul din acel moment si la fel cum iubirea pentru Marco Pantani nu a trecut, asa nici ura pentru Armstrong n-a plecat. Credeam ca se va face uitat dupa retragere, dar a avut tupeul sa revina. Turul Frantei in 2009 m-a gasit rugandu-ma sa fie umilit. In acea dupa-amiaza de vara de dupa Mont Ventoux, mi-am coborat bicicleta si m-am urcat pe ea. N-am facut decat putini kilometri in ascensiune, dar am vrut sa sufar, sa simt muschii incordandu-se la maxim si inima cedand. A fost singurul moment cand am crezut ca voi face atac de cord pe bicicleta. A trebuit sa ma opresc pe margine, sa ma asez pe bordura si sa astept 5 minute pentru a depasi momentul. Am terminat scurta trecere a Copoului si am coborat resemnat…In acea zi mi l-au umilit pe Pantani…

2001, 2002, 2003…ani care au semanat cu ultimele pante ale lui Mont Ventoux. Fara nici un rezultat, asteptand mereu un semn din partea lui Pantani. Iar ultima zvacnire a sosit in 2003…asteptasem 2 ani in care Mercatone Uno, echipa piratului, statea numai in coada plutonului, iar Marco parea o fantoma in acel pluton zglobiu si care se umplea de tineri. Piratul imbatranea in picioare, dar si in suflet. 2003…un singur nume ramane peste ani. Cascata del Toce. Ultimul atac al lui Marco Pantani…iesind de 3 ori din pluton, in incercarea disperata de a demonstra ca mai poate. Cati oare stiam atunci cat de sfasiat este Marco pe dinauntru? Gandindu-ma acum…abia imi pot imagina cum putea sa mai dea din pedale. Bicicleta a fost in definitiv salvarea lui…Acel ultim atac nu a avut decat forma acelor atacuri uimitoare care ne-au facut sa-l iubim. Nu a mai avut forta si viteza, posibilitatea de a-i departa pe ceilalti. Dar Marco a vrut parca sa ne reaminteasca, in acea a 19 a etapa a Turului Italiei, ca spiritul lui nu va muri, ca vom continua sa-l iubim, iata, la 6 ani dupa acea supradoza…Intr-un interval atat de scurt, Marco si-a pus amprenta pe sufletele noastre, cei care se gandesc cu nostalgie si cu lacrimi la acele clipe de fericire iluzorie pe care ni le oferea prin pedalele lui.

Argumentele rationale nu isi au locul aici. Marco nu a fost un sfant, ba mai mult a fost un tip foarte pacatos. Dar tocmai asta mi-l apropie. Capacitatea de a nu fi perfect, de a face eroare dupa eroare, de a nu fi rational. Marco Pantani a fost un om inainte de toate, chiar daca avea acea prelungire stranie de metal, inhamata cu roti si ghidon. Prin ea se alimenta cu viata, asa cum astazi ma mai urc pe bicicleta si simt din nou ca traiesc, ca doar in momentul acela devin complet…

Maine, Marco Pantani ar fi implinit 40 de ani. Dar el nu putea sa ajunga la o varsta atat de inaintata. Daca Jimi Hendrix a avut chitara, Marco Pantani a avut bicicleta. Plang si rad amintindu-mi momentele acelea …

„Era IL PIRATA, il suo cuore batteva forte là in alto dove la terra si avvicina al cielo, prima di volarci dentro e lasciarci qui a guardarlo un pò più soli a pensare, con un dolore forte allo stomaco, quanto ci mancherà.

Celor care au ajuns aici imi cer scuze. Stiu ca nu va intereseaza subiectul. Pana astazi nu am gasit pe nimeni cu care sa impart dragostea pentru Marco. Am scris doar pentru mine. Cu gandul ca poate un rand va ajunge si pe serpentinele unde se catara acum Pantani…