Final de Lance. Nu şi sfârşit de ciclism…

Ciclistul american Lance Armstrong a intrat astăzi pe drumul final spre dărâmarea mitului care l-a urmărit vreme de mai mult de zece ani. După ce a câştigat şapte Tururi ale Franţei, competiţia supremă a sportului cu pedale, a fost acuzat mereu că a folosit substanţe interzise. Astăzi, el a anunţat că nu se va lupta cu USADA, agenţia americană anti-dopaj, care a deschis o anchetă împotriva sa. Practic, drumul este deschis spre suspendarea lui şi luarea celor şapte Tururi.

Lance-ul meu

Americanul, „patronul Turului” cum era denumit de Radu Banciu şi Radu Naum, pe vremea când aceştia comentau competiţia pe Eurosport, nu mi-a fost simpatic niciodată. Am văzut mereu în el un experiment dubios, un supraom. În ciclism supraoamenii fac spectacol, supraoameni sunt aproape toţi, chiar şi cei care se chinuie să treacă peste munţi. Lance avea ceva nenatural. Modul de a pedala, uşurinţa cu care trecea peste pantele ucigătoare de pe miticile căţărări Mont Ventoux sau Alpe D’Huez, mi-au dat mereu impresia de necurat. „Îl avea pe necuratul în el”. Necuratul era reprezentat de tot felul de substanţe.

N-a fost prins niciodată. Nu am încetat să nu-l simpatizez. La un moment dat l-am urât. Mai exact în 2000, când favoritul meu, una din puţinele mele iubiri sportive, Marco Pantani, revenise după o suspendare şi atacase pe Mont Ventoux. Armstrong i-a luat roata. Au ajuns amândoi în vârf, la finalul etapei. Iar atunci, Lance a făcut un gest lipsit de eleganţă: l-a lăsat să câştige pe Pantani. O înfrângere era mai dulce decât această umilinţă.

Nu mi-a plăcut niciodată stilul său autoritar de a controla plutonul de ciclişti, într-o lume a camaraderiei, a ajutorului, a echipei. Armstrong purta pică, nu lăsa să iasă din pluton cicliştii neagreaţi din diverse motive. Când un italian l-a acuzat că se dopează, iar după două zile a încercat să evadeze, în cea mai banală etapă posibilă, Armstrong şi-a pus toată echipa la muncă.

Nu mi-a plăcut niciodată că în echipa sa, US Postal, era un zeu total, iar ceilalţi ciclişti munceau numai şi numai pentru binele lui. Acesta este scopul ciclismului, dar la un moment dat, le dai şi liber. Nu mi-a plăcut să văd că un deţinător contextual de tricou galben, Victor Hugo Pena, a fost pus să care bidoane de la maşină pentru toţi coechipierii. Cumva, americanul călca în picioare o anumită eleganţă a Turului Franţei, anumite cutume vechi ale ciclismului.

M-am bucurat la plecarea lui din ciclism, în 2005. Cumva, simţeam că lucrurile se aşază. Da, dopajul a existat şi va mai exista în ciclism, dar cei care au venit după el, erau mulţi mai echilibraţi. Nu exista un patron al Turului. Ci mai mulţi ciclişti care se luptau, uneori la limita durerii, pe care Lance nu o ştia, să câştige. Poate ciclismul era mai plictisitor, dar cu siguranţă era mai elegant.

Apoi a revenit. La 39 de ani, Armstrong a mai tras o salvă în ciclism. M-am uitat cu interes la acel Tur al Franţei, câştigat de coechipierul său, Alberto Contador. După trei ani de pauză, Armstrong ajungea pe locul trei la final. Nu mai avea puterea de altă dată, dar a fost un personaj influent. Când într-una din etape a rămas în urmă pe o căţărare, a avut o tresărire de orgoliu. S-a ridicat în pedale şi a început să recupereze timpul pierdut în faţa celor de la conducere. În câteva secunde, a ajuns din nou în frunte. A fost o demonstraţie a timpurilor trecute. Ca şi cum Hagi ar intra pe teren acum şi ar mai şuta ca altădată. Un singur şut, dar ar rămâne în memoria fanilor. Aşa s-a întâmplat şi cu Armstrong. A fost cântecul de lebădă al unei cariere impresionante, dar puse sub semnul întrebării.

Ciclismul, adversarul numărul unu al dopajului

Am stabilit că nu-mi place Lance Armstrong. Cu toate acestea, scriu acest post pentru că ştiu că vor apărea dileme acum: dacă i se iau titlurile lui Armstrong, cui trebuie date? Rămâne Le Tour fără câştigător timp de şapte ani? Şi apoi, în ce context a câştigat Armstrong Tururile şi de ce, după opinia mea, rămâne totuşi cel mai bun produs al generaţiei sale, deşi nu a fost unul care să te facă să visezi.

Mai întâi vreau să aduc problema dopajului în ciclism în atenţia voastră. Cei care nu urmăresc cicilismul, au o reticenţă faţă de acest sport, pornind de la ideea că toţi sunt dopaţi. Cu este un sport murdar.

Ce trebuie să înţelegem noi este că majoritatea sporturilor de anduranţă au o relaţie de durată, foarte stabilă, cu produsele farmaceutice, într-o formă sau alta. În epoca romantică a sportului, alcoolul era un ajutor pentru ciclişti. Apoi, s-au folosit amfetaminele, drogurile puternice, halucinogene. S-a murit pentru a trece peste un munte. Face parte din istoria unui sport al eroilor care au vrut să treacă oricum peste un munte. Care au făcut un scop, chiar riscându-şi viaţa, să meargă 20 de kilometri pe acoperisurile Europei cicliste. Dopajul a existat, există şi va exista.

Acesta nu este un argument ca dopajul să fie acceptat. Cred cu toată puterea că atletismul este plin de dopaj, că tenisul este plin de hormoni de creştere şi transfuzii de sânge, iar la fotbal nici nu mai zic. Ştim deja că Zidane făcea tratamente de transfuzie a sângelui încă din 1998, când nu erau cunoscute aceste metode şi nici nu puteau fi identificaţi sportivii care au trişat prin faptul că şi-au supraoxigenat sângele.

Dar ştiţi ce? Ciclismul, cu toate păcatele lui, luptă de peste 15 ani cu aceste probleme ale sportului, tinzând spre perfecţiune, spre o lume mai curată. Aşa cum un există un oraş fără crime, aşa nu există sport fără dopaj. Dar dacă federaţiile de fotbal închid ochii la o practică generalizată, ciclismul se luptă prin cele mai moderne metode împotriva acestui flagel. S-a ajuns să se descopere când un ciclism a făcut o transfuzie de sânge.

Cum?

Ei bine, toţi cicliştii au astăzi un paşaport medical. Orice valoare anormală, orice creştere inexplicabilă îi poate duce la suspendare. Chiar şi o greşeală îi dă jos din şa.

Cicliştii nu au viaţă reală. Ei trebuie să-şi dea mereu coordonatele de antrenament şi locurile unde se vor duce. Dacă lumea zice că Facebook şi smartphone-urile sunt dubioase, Uniunea Ciclistă Internaţională (UCI) este campionată în nerespectarea intimităţii sportivilor. Controale inopinate în miez de noapte, vacanţe în care te bate pe spate un arbitru de la UCI şi-ţi spune să-i dai o probă de sânge şi de urină. Toate astea pe lângă un regim de viaţă spartan, antrenamente dure şi trei săptămâni într-o şa.

Pe lângă toate acestea, UCI şi organizatorii, au redus încet, încet lungimea unui Tur ciclist. Etapele monstru, care se duceau spre 250 de kilometri, deşi se terminau pe munte, au dispărut. Asăzi etapele sunt mai scurte, cicliştii mai puţin supraoameni, durerea se simte mai tare. Ciclismul nu mai este aşa spectaculos, dar este mai frumos. Cel puţin pentru lume. 

Între Armstrong şi ceilalţi

Armstrong nu trebuie condamnat mai mult decât ceilalţi ciclişti care s-au dopat. Da, titlurile trebuie retrase, da, ar fi trebuit suspendat dacă mai era în activitate. Şi-ar fi ispăşit sentinţa şi ar fi revenit poate. Aşa-i în sport, aşa-i în viaţă. Ne jucăm viaţa cu mai multe şanse. Trişăm, suntem prinşi, plătim, iar apoi revenim. Corect sau nu.

Haideţi să analizăm împreună clasamentul ediţiilor din Turul Franţei când Lance Armstrong a câştigat, între 1999 şi 2005. Cicliştii care au fost implicaţi în afaceri de dopaj, chiar dacă au fost suspendaţi sau nu, sunt marcaţi cu o steluţă. Unii au fost pur şi simplu asociaţi cu asemenea scandaluri, deşi nu au fost niciodată pedepsiţi.

1999 

1 Lance Armstrong*

2 Alex Zulle *

3 Fernando Escartin*

4 Laurent Dufaux *

5 Angel Casero *

6 Abraham Olano *

7 Daniele Nardello

8 Richard Virenque *

9 Wladimir Belli

10 Andrea Peron 

2000

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Christophe Moreau *

5 Roberto Heras *

6 Richard Virenque *

7 Santiago Botero *

8 Fernando Escartin

9 Francisco Mancebo *

10 Daniele Nardello 

2001

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Andrei Kivilev

5 Igor De Galdeano *

6 Francois Simon

7 Oscar Sevilla *

8 Santiago Botero *

9 Marcos Serrano *

10 Michael Boogerd*

2002 

1 Lance Armstrong *

2 Joseba Beloki *

3 Raimondas Rumsas *

4 Santiago Botero *

5 Igor Gonzalez de Galseano *

6 José Azevedo (nu a fost asociat niciodată cu dopajul. A fost colegul de echipă a lui Armstrong şi a concurat pentru echipele lui Manolo Saiz, implicat în Operaţiunea Puerto)

7 Francisco Mancebo *

8 Levi Leipheimer

9 Roberto Heras *

10 Carlos Sastre 

2003

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Alexandre Vinokourov *

4 Tyler Hamilton *

5 Haimar Zubeldia

6 Iban Mayo *

7 Ivan Basso *

8 Christophe Moreau *

9 Carlos Sastre

10 Francisco Mancebo * 

2004

1 Lance Armstrong*

2 Andreas Klöden *

3 Ivan Basso *

4 Jan Ullrich *

5 Jose Azevedo

6 Francisco Mancebo *

7 Georg Totschnig*

8 Carlos Sastre

9 Levi Leipheimer

10 Oscar Pereiro* 

2005

1 Lance Armstrong*

2 Ivan Basso *

3 Jan Ullrich *

4 Francisco Mancebo *

5 Alexandre Vinokourov *

6 Levi Leipheimer

7 Mickael Rasmussen *

8 Cadel Evans

9 Floyd Landis *

10 Oscar Pereiro*

Să tragem concluziile

Am înşirat mai sus şapte ani. Opt ciclişti nu au fost asociaţi niciodată cu dopajul şi despre unii se ştia în pluton că sunt curaţi. Opt. E o cifră mică, e o cifră mare?

Oscar Pereiro Sio, un fost câştigător de Tur al Franţei şi unul dintre cei trecuţi cu steluţă spunea că „Zidane a recunoscut că a folosit transfuzii sanguine pentru a-şi regenera trupul, dar nimeni nu i-a făcut nimic! În ciclism, asta i-a costat pe mulţi campioni şi e calificat drept dopaj! Sper ca odată lumea să aibă curajul necesar să scoată la lumină ceea ce ştim cu toţii. În dosarul Puerto au fost găsite o mulţime de pungi de sînge etichetate Campionatul European, competiţie care în ciclismul profesionist nu există!”.

Nu îl scuză cu nimic, dar când un sportiv care a petrecut mulţi ani în această lume spune aşa ceva, putem înţelege multe. Sunt şi ciclişti oneşti, care trec de pragul durerii, într-o lume aproape imaginară pentru mulţi dintre noi. Ei merită aplaudaţi şi respectaţi. Pentru că ei sunt adevăraţi supraoameni. Sunt mai puţin valoroşi cei dopaţi? Eu aş spune că nu. Ar fi fost clasamentul diferit fără doping mai sus? Probabiş că nu sau s-ar fi modificat uşor. Talentul, calităţile fizice native, acestea sunt la baza unui campion. Dacă mai adăugăm şi dopingul, creăm o legendă.

Nu-mi place dopingul, dar nu mai sunt un radical pur sânge, un virgin într-ale acestui sport. E o lume dură, unde concurenţa te presează să dai din ce în ce mai mult din tine. Peste toate, rămâne o pată în carieră. Nu-mi place Armstrong, l-am urât din tot sufletul, dar ştiu că şi el suferea. Durerea poate nu se citea pe faţa lui ca pe faţa celorlalţi, dar ea exista.

Ciclismul rămâne un sport în care un organism internaţional încearcă să impună regulile şi reuşeşte. Cicliştii încearcă să le întreacă. Nimeni nu s-a transformat din gregar în campion. Toţi au fost campioni înainte să ia substanţe, toţi au fost valoroşi. Când sunt prinşi, sunt taxaţi. Aceasta este frumuseţea ciclismului. Pentru că se luptă pentru corectitudine, iar în final, emoţia sportivă întrece orice alt lucru.

O amintire

Lance Armstrong şi Marco Pantani

Îmi vin în minte cuvintele lui Marco Pantani, din biletul de adio lăsat în 2004, atunci când s-a sinucis într-o cameră de hotel din localitatea Rimini, Italia. Nu sunt de acord în totalitate cu ea, dar unele lucruri spun multe.

„Am fost umilit fără motiv şi am fost purtat prin tribunale patru ani. Mi-am pierdut dorinţa de a fi ca ceilalţi sportivi. Ciclismul a plătit şi a pierdut. Această scrisoare este suferinţa mea.

Lumea nu înţelege că eu şi colegii mei am fost umiliţi în camerele noastre de hotel cu camere video ascunse, că multe familii au fost ruinate. Cum să nu te doară? Câteodată nu ştiu de ce mi-am blocat furia în astfel de momente şi le-am acceptat.

Dacă am făcut greşeli, dovezile o pot spune mai bine. Dar când viaţa mea sportivă şi mai ales viaţa mea privată au fost violate, multe s-au pierdut. A mai rămas doar multă furie şi multă tristeţe din cauza sistemului judiciar. Povestea mea trebuie să fie un exemplu pentru alte sporturi. Reguli, da, dar egale pentru toţi.

Nu ar trebui să existe slujbe pentru care să verşi sânge, iar familia ta şi familiile colegilor tăi să fie trezite în timpul nopţii. Mi-a fost frică să nu fiu spionat la hotel. M-am rănit singur pentru a-mi proteja intimitatea, a prietenei mele şi a celorlalţi colegi.

Duceţi-vă şi vedeţi ce înseamnă o viaţă de ciclist. Câţi oameni au fost alături de mine în momentele de tristeţe, când încercam să mă întorc din nou la ceea ce visam?”

Lance Armstrong a greşit. Ciclismul nu trebuie condamnat şi nici nu trebuie decretat finalul său. Dacă Eddy Merckx, campionul absolut al ciclismului ar fi fost controlat cu metodele de astăzi, doctorii ar fi rămas şocaţi. Toţi au luat ceva. Dar nu numai cicliştii. Sacrificiul lor, făcut pentru sume infime de bani uneori, este un exemplu şi pentru alte sporturi.

Dacă metodele ciclismului ar fi introduse în fotbal, în tenis, în atletism, nu ar mai fi atât de glamour. Căci niciun fotbalist nu a fost vreodată controlat în camera de hotel. Nu a fost trezit noaptea şi băgat într-o dubă.

Alţi campioni, cei ai suferinţei pure, sunt cei de la capătul plutonului. Cei care nu s-au vrut învingători prin trişare. Pentru că dopingul, orice am zice, e trişare. Chiar dacă e vorba de campioni care au trişat. 

Naiv, încă mai cred în ciclism. Şi ador imaginile de mai jos:

Anunțuri

Un an pe Fabrica de Glucoză

Într-o săptămână se împlinește un an de când am intrat în presă cu adevărat.

Adevărul. Ultima zi

Terminasem facultatea, iar norocul (adică Mădălina Bălășescu și Mihaela Dincă) m-au aruncat în hala dubioasă de la capătul Piperei, numită Adevărul. Secția Viața. Practică. Neplătită.

Am înconjurat bulevardul Dimitrie Pompeiu fără să știu cum să ajung la redacție, m-a întâmpinat Mihaela Dincă și m-a așezat la biroul lui Cezar Bădescu, atunci în concediu medical. Eram la un rând de secția în care se presupunea că muncesc. În timp, m-am apropiat, dar propriul meu birou l-am primit abia prin decembrie. În acea primă zi eram departe de oameni. Ştiu că am remarcat-o pe Ana Onisei de la cultură, cea care a rămas mica mea plăcere vinovată care-mi făcea dimineţile frumoase prin prezenţa ei.

Țin minte că prima mea știre a fost despre Facebook, într-un mod aproape predestinat. Am scris-o cu o frică uluitoare. Habar n-aveam ce pot. Nu cred că de atunci am mai scris cu o viteză atât de redusă.

Fără îndoială, oamenii au avut răbdare cu mine, iar acest text e mai puțin despre realizările mele cât despre oamenii care m-au adus în momentul acesta. Încet, încet, am luat la rând fiecare birou din secție, în căutarea unui scaun cu calculator. Prima lună toți colegii au fost câte o săptămână în concediu. Scriam știri secundare, știri de coloană, iar la prima știre de MAIN am crezut că sunt în extaz. Apoi a venit primul spread, material construit după o idee proprie și documentat. Mamă ce frică de telefon aveam! Transpiram în fața lui și în fața celor cinci blestemate de cifre care formau codul de sunat: #91385.

Am ajuns un lemn necizelat în redacție la Adevărul. Credeam că sunt printre zei, dar ei au devenit oameni în curând. Nu știu cum a reușit Mihaela Dincă să aibă atâta răbdare cu mine, dar cred că ea mi-a văzut cele mai mari greșeli, ea mi le-a suportat și m-a educat în primă fază. Iar Mihaela dădea impresia mereu că mai totul este posibil. Peste câteva luni aveam să aflu că nu este imposibil să fac două pagini într-o singură zi, așa cum se obișnuise ea din lipsa timpului. Ajungea prin redacție la 7 – 8, iar când ajungeam și noi era pe la mijlocul materialului. Apoi ne edita tuturor textele, avea răbdare și din corpul firav emana o forță teribilă. Recunosc, mie mi-a fost frică de Mihaela, dintr-un soi de respect format de la început.

Apoi a venit Pichi. Diana Opriță. Restructurările au transformat redacția Adevărul într-un fel de castron de la Loto, iar unii oameni au fost detașați la alte secții. În literatura internă perioada primelor două săptămâmi de când a venit Diana în secție este cunoscută ca „Războiul celor două roze“ sau „Războiul divelor” sau „Criza de autoritate”. Spuneţi-i cum vreţi. Era momentul dubios când nu ştiai la cine să te duci să semnezi pagina pentru BT sau cu cine să discuţi un subiect. Din ping pong-ul ăsta eu am ieşit bine.

Diana mi-a fost antipatică rău la început. Habar n-am de ce. Părea dură şi intransigentă, ceea ce mai târziu aveam să aflu că poate fi totuşi adevărat. Dar ea a avut inspiraţia de a mă responsabiliza. M-a trimis la DTP, m-a băgat în gura lupului. Înainte de a veni ea, pe fondul reorganizării, tehnologia şi internetul au ajuns în ograda secţiei Viaţa. Aşa am început să scriu despre ele. Diana îmi dădea de făcut o pagină întreagă în fiecare zi, iar eu eram încântat de lucrul ăsta.

Încă nu aveam salariu sau acte, dar lucrurile aveau să se schimbe rapid. Mulţumirile la capitolul acesta trebuie aduse din nou Mihaelei, Dianei şi unui personaj nou, dar vechi în poveste asta: Andrei Velea. Redactorul-şef adjunct care ne aducea mereu alune în glazură, nachos şi ciocolată, care părea că nu zâmbeşte niciodată şi că poate vorbi cu animalele datorită frecvenţei foarte joase a vocii sale. Voinţa celor trei mi-a adus primul contract în presă. Mihaela a fost cea cu efortul cumulat de-a lungul celor două luni jumătate, Diana a fost cea care a pus piciorul în prag, iar Andrei m-a susţinut deşi nu a spus-o niciodată. Pentru asta le sunt recunoscători.

A venit Omul Digital, minunata rubrică din Adevărul Weekend unde scriam două pagini despre tehnologie. O poveste frumoasă, care-mi place şi care merge mai departe şi acum. Infografii pe 10 coloane în fiecare săptămână! Mulţumesc Dana Donciu pentru creativitate şi răbdare. Am început atunci să scriu serios pe tehnologie şi curând paginile 36-37 sau pagina 26 erau acontate. La fel şi paginile 22-23 din Weekend. Am învăţat ce-s ăia gigahertzi, ce face un procesor şi de ce e mai bun un telefon decât altul. Am învăţat ce se întâmplă în fiecare minut pe internet, am căutat pornografie infantilă pentru documentare la un material sau m-am dus la protestele anti ACTA. Tot ultimul subiect mi-a adus şi prima mare gafă din carieră.

În timpul scandalului ACTA, chiar în prima zi, ratasem ştirea cu jumătate de oră faţă de concurenţă, aşa că am recuperat prin calitate şi cantitate. Doar că la ultima ştire pe tema asta din acea zi am dat-o în bară. Am dat votul din Parlamentul European fix pe dos. A doua zi drept la replică de la Renate Weber, iar la 8 dimineaţa m-au sunat de la matinalul Radio Guerilla unde am fost făcut cam de râs. Am stat la telefoane că Răzvan Ionescu, am intrat în pământ de ruşine şi am învăţat că poţi face rost de numere de telefon în cinci minute. Trebuie doar să vrei.

Timpul a trecut rapid la Adevărul. Nu voi vorbi aici despre problemele financiare. Din păcate, ele au fost o cauză minoră a exodului în masă. La nivel managerial bătaia de joc a atins uneori cote maxime, iar sentimentul că sunt într-un experiment social s-a acutizat. Salarii întârziate, articole cenzurate, articole servite, cămăşi roz care acopereau burţi pline, discursuri pline de empatie despre cum înţelege Ludovic dramele din familiile angajaţilor sau, spre final, salarii băgate în rate, ca la zilieri. Toate motivele de mai sus au dus la sentimentul că nimeni nu mai este respectat pentru munca lui, iar o reacţie naturală de jemenfichism total a apărut la toţi. Sporul nu a mai fost acelaşi, cheful aproape inexistent. Ajunsesem, dintr-o obişnuinţă dubioasă, să-mi fac o normă de 8 materiale pe zi pe site. Enorm şi o muncă în zadar de multe ori, dar mă ţinea treaz. În ultima săptămână la Adevărul am reînăţat ce înseamnă să nu scrii nimic într-o zi.

De ce am scris cronica aceasta prea scurtă pentru o experienţă marcantă? De trei săptămâni am plecat din Pipera, de pe Fabrica de Glucoză. O nouă provocare este la orizont, iar ea va fi tare interesantă şi potrivită pentru momentul acesta. Dar mă gândeam cum am ajuns să am responsabilităţi. Dacă mă uit la copilul nu de acum un an, ci de acum doi ani, nu-l mai recunosc. M-am schimbat tare mult. Dar mă întreb de ce au oamenii încredere în mine sau dacă fac bine ceea ce fac. Habar n-am. Spre deosebire de mulţi colegi, pe mine nu mă împinge de la spate talentul. Nu o zic cu răutate. Când am intrat în facultate credeam că sunt un creativ şi jumătate. Am învăţat rapid să îmi cenzurez această parte. Am învăţat că de fapt trebuie să munceşti mult, să fii un ocnaş al acestei meserii, dar nu unul umilit. Să munceşti mult pentru a ajunge la rezultate corecte şi concrete. Un Bănel Nicoliţă al jurnalismului. Cu el mă comparam de multe ori când lumea vorbea de secţia viaţa şi de „cuplul de cretini perfecţi, Andritescu şi Ionicea” – le mulţumim fanilor. Muncă, muncă şi iar muncă.

Profesorii de la Jurnalism aveau dreptate uneori. Jurnalismul e o artă de prea puţine ori. E mult minerit în schimb. Forezi adânc ca să ajungi la minereul tău. De multe ori faci şi gafe. Dacă ceilalţi ţi le iartă, tu eşti dator să nu le uiţi şi să nu le ierţi. Poate de asta eu nu aş avea încredere în mine, pentru că ţin minte fiecare greşeală pe care am făcut-o şi încerc să mi-o corectez. Sunt un ocnaş care de trei săptămâni îşi regăseşte entuziasmul. Mă lovesc de oameni pesimişti, de oameni necomunicativi şi de problemele inerente, dar mă poartă înainte dorinţa de a face din meseria asta pe care mi-am ales-o cel mai bun lucru. Poate nu voi fi la fel de talentat ca unii, nu la fel de incisiv ca alţii sau nu voi putea să dărâm Guverne sau să pornesc anchete. Dar îmi amintesc citatul lui Hemingway din Midnight in Paris (poftim cultură!): Yes. It was a good book because it was an honest book, and that’s what war does to men. Încerc să rămân onest şi umil faţă de mine în principal.

Uitându-mă în sus la text l-aş şterge pe tot pentru că nu are fluenţă şi nu curge cum trebuie. Dar astăzi, în momentul când am realizat câte responsabilităţi am şi câte încredere pot avea unii oameni în mine, cred că e potrivit să public aceste rânduri cu care eram dator faţă de mine de când am plecat de la Adevărul. Am mai încercat o dată să le trec pe hârtie, dar au ieşit la fel de prost.

Nu e un text despre cât de bun sunt eu. Nici pe departe. Este un text despre umilinţă, maturizare, ajutor, încredere şi minerit.

La final, ca la Oscar, mulţumirile de rigoare unor oameni care mi-au făcut viaţa mai interesantă în ultimul an, într-un fel sau altul: Mihaela Dincă, Andrei Velea, Diana Opriţă, Dorin Irimia, Ramona Dragomir, Răzvan Priţulescu, Iulian Ioncea, Alin Paicu, Mălin Bot, Mihaela Stoica, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu, Raluca Sofronie, Raluca Moisă, Andreea Marinescu, Dana Istrate, fetele de la sănătate, Raluca Dan, Eugen Ciufu, Lili Bartha, Dan Popescu, Dragoş Răduţ (ultimii trei fără de care multe pagini nu ar fi arătat atât de bine şi cu mulţumiri speciale pentru Lili care mi-a arătat atâta răbdare când eu eram la început), Dorel, Cristina, Anca, Gigi, Lili, Dana Donciu, Florian ,Doru, doamnele de la corectură. Pe final li s-au alăturat Georgiana Panca, Oana Racheleanu, Monica Krajnik, Noemi Varga, Alina Brebenel sau Raluca Salcudean. Probabil că din lista asta lipsesc unii care se vor simţi jigniţi, aşa că-i rog să se semnalizeze.

Lista neagră, căci există şi ea, îi include pe cei care în perioada grea din ultimul an şi-au bătut joc de munca unor jurnalişti oneşti, îi include pe toţi cei care şi-au primit salariile integral, atunci când subalternii lor dădeau reject la agenţii băncilor şi toţi cei care nu au crezut în oamenii buni.

Ţineţi aproape, în curând vor veni nişte materiale zdravene cu care mă voi putea mândri.

Când drumul spre rai este pavat cu „Infernul Nordului“

Victor Breyer și Paul Meyan pleacă de la Paris spre Amiens cu mașina, iar apoi continuă spre localitatea Panhard. A doua zi, Breyer, care dorea să inspecteze traseul îi spune lui Meyan că poate să-l lase la Panhard, el va continua traseul pe bicicletă. În fond, despre asta era vorba. După o zi de pedalat prin vânt, ploaie, temperaturi scăzute și mai ales pavate, Breyer ajunge la Roubaix nervos, convins să trimită o telegramă în care să-i înfiereze pe cei care-l trimiseseră în groapa asta de șarpe. Pavatele, doamne, pavatele! Ele îl uciseseră. Roțile se prindeau între ele, noroiul sărea, iar pe unde era pământ bun acum era doar o baltă. Cine-l adusese totuși pe Victor Breyer aici? Cine-l pedepsise să treacă prin infernul ăsta, în 1896, la final de secol XIX?

Povestea începe de fapt un an mai devreme. Doi mici industriași locali din orașul francez Roubaix, o văgăună minieră, construiseră un cerc pentru cicliști. Velodrom îi spuneau. Theodore Vienne și Maurice Perez au ajuns la concluzia că le trebuie o cursă importantă, pentru a-și promova noua creație. Cum toate cursele vremii începeau sau se terminau la Paris, au venit cu ideea unui traseu Paris – Roubaix. Pentru acele vremuri, distanța de 280 de kilometri era una de antrenament, dat fiind că bieții cicliști, umpluți de cafele și pastilele timpului, concurau câte două zile pe un traseu Bordeaux – Paris care trecea de 400 de kilometri.

Pentru a-și pune planul în aplicare l-au contactat pe Louis Minart, de la ziarul „Le Velo“, singurul cotidian sportiv din Franța. Paul Rousseau, redactorul șef al publicației, l-a trimis pe săracul Breyer să inspecteze un posibil traseu. Ce s-a întâmplat ați aflat deja. Cursa însă a ajuns să se țină, după ce industriașii din Roubaix l-au pus la masă pe Breyer și l-au convins după două pahare de vin bun, de provincie, că pot să organizeze bine o cursă în ajunul Paștelui.

Și s-a întâmplat. Biserica Catolică a protestat. Cum poate o cursă ciclistă să se întâmple în duminica Paștelui? Organizatorii s-au înțeles cu clerul că vor ține o masă liturgică la start. Au uitat de ea. Au uitat, iar cursa oricum s-a ținut cu două săptămâni înainte de Paști. Însă de atunci a rămas o legendă, cum că Paris – Roubaix ar fi fost blestemată. Jumătate dintre cicliștii care s-au înscris nu au mai ajuns la braseria unde se făcea controlul înainte de start. Jumătate dintre cei care stăteau și își beau cafelele nu s-au mai dus în cursă. Ploua, era noroi. Campionii acelor vremuri erau niște domni la cafenea, deși în curse deveneau mineri. Refuzul francezilor de a participa în grup a făcut ca un friț să câștige, Josef Fischer.

Prima ediție a arătat spectatorilor și cicliștilor cu ce se mănâncă traseul. Era plin de gropi, de pavate stricate. Drumurile provicinale ale nordului nu erau un rai. Dar până în ajunul Primului Război Mondial, cursa ciclistă Paris – Roubaix își câștigase deja celebritatea. De asemenea, impusese frică. Mulți campioni refuzau să participe din cauza riscului de a se accidenta. În 1919, Paris – Roubaix își câștiga și infamul supranume ce i-a rămas până în ziua de azi: „Infernul nordului”.

După marele război, organizatorii s-au dus să vadă care mai e starea traseului. „Nu se ştiau foarte multe despre efectele războiului. Muriseră 9 milioane de oameni. Cine ştia dacă mai există un drum către Roubaix? Dacă Roubaix mai există ca localitate? Primii kilometri au fost liniştiţi, dar cum am ajuns în nord aerul a început să miroase a puţuri stricate, canalizare moartă şi vite în putrefacţie. Copacii făcuseră tuneluri în faţa lor, acoperind drumul cu crengile lor. Peste tot era noroi. Nimeni nu ştie cine a folosit primul cuvântul iad, dar nu exista unul mai bun. Şi aşa a apărut a doua zi în ziare…infernul nordului”, scria presa vremii.

Revista „L’auto” spunea şi ea: „Intrăm în centrul bătăliei. Nu mai există copaci, totul e pus la pământ pe alocuri. Niciun metru pătrat care să nu fie întors pe dos. Sunt gropi de bombe peste tot. Singurul lucru care iese în evidenţă sunt sutele de cruci cu drapelul albastru, alb, roşu. Este un iad!”. Cuvintele jurnaliştilor au fost completate de cele ale câştigătorului, Henri Desgrange, cel care avea să devină organizatorul Turului Franţei peste ani: „Nu a fost o cursă. A fost un pelerinaj”.

Cursa a continuat cu o mică întrerupere cauzată de Al Doilea Război Mondial. An după an, legenda a devenit mai puternică, iar astăzi Paris-Roubaix este esenţa frumuseţii ciclismului, care vorbeşte despre suferinţele din spatele controverselor. Oricât de murdar ar deveni acest sport, Paris-Roubaix scoate la suprafaţă sinceritatea dură, suferinţa. Numai temerarii se aventurează în această cursă. Numai nebunii. Nu contează cât de bun eşti sau cât de multe substanţe interzise ai luat. Suferinţa este egală, iar riscurile printre pavate cresc odată cu siguranţa de sine.

Astăzi, 27 de porţiuni pavate au mai rămas. Aproximativ 55 de kilometri. Cândva, cursa era numai pe astfel de suprafaţă, dar modernitatea le-a scos din uz. Cu toate acestea, Paris-Roubaix este considerată în Franţa un monument naţional, iar drumurile pe care trece sunt protejate de asociaţia „Les Amis de Paris – Roubaix”. Grupul fondat în 1983 de Jean-Claude Vallaeys are grijă an de an de pavate, el curăţă şi le întreţin. Modernizarea în infernul nordului nu înseamnă a face traseul mai uşor, ci de a-i păstra duritatea. Organizatorii recunosc că fără ajutorul prietenilor cursei, multe din pavate ar fi dispărut sub noroi sau sub asfalt. An de an, ei se luptă cu fanii entuziaşti care fură câte o bucată din pavaj sau cu maşinile prea grele care se încăpăţânează să folosească aceste drumuri. Grupul cheltuie 20.000 de euro pe an cu renovarea, prin achiziţia de nisip şi alte materiale. Banii vin chiar de la membri, dar şi de la organizatori şi consilii locale.

Pe o ploaie deasă, la început de primăvară în nordul Franţei, câţiva bărbaţi şi femei cu cizme de cauciuc sapă printre bucăţi de caldarâm şi dau noroiul la o parte, nu lasă iarba să crească. „Ocnaşii traseului” nu câştigă niciun ban, totul este făcut din pasiune. „Cine sunt aceste zeci de suflete? O gaşcă de muncitori din epoci apuse? Căutători de comori? Nu, ei sunt membri «Les Amis de Paris-Roubaix» , care încearcă să cureţe noroiul şi pământul care a făcut crustă după muncile agricole. Sunt pe o importantă secţiune pavată a cursei şi fără munca lor, cea mai frumoasă cursă din ciclism nu ar putea să îşi păstreze spiritul. Fără aceste secţiuni, cursa ar dispărea. Departe de camerele de luat vederi, ei vor reveni în fiecare weekend dinainte de cursă pentru a face traseul perfect. Pasiunea care-i îndeamnă este mult mai mare decât vremea rea. Nu are nimic de-a face cu scandalurile ciclismului modern. Aceşti discreţi servitori ai «Reginei Curselor Clasice» au o singură ambiţie – să cureţe pietrele în aşa fel încât campionul din următoarea duminică să ţină cu mândrie trofeul, o pavată scoasă chiar de ei, deasupra capului”, povestesc amicii cursei pe site-ul lor oficial.

Pasiunea nu este numai a suporterilor. Pentru ciclişti, regina clasicelor are un statut aparte. Este ca o relaţie cu o femeie senzaţională, dar problematică. Chiar şi ei recunosc că Paris-Roubaix trebuie să-şi păstreze calităţile.

„Un Paris-Roubaix fără ploaie nu ar mai fi aceeaşi cursă. Aruncaţi şi nişte zăpadă pe ici, pe colo, ca să faceţi lucrurile mai serioase”, declara un fost ciclist şi actual comentator la Eurosport internaţional, Sean Kelly.

Dar probabil cea mai cunoscută replică despre cursă a fost dată în 1985 de olandezul Theo de Rooij. Favorit înaintea cursei, el a căzut şi nu a mai avut nicio şansă. Intervievat de americanii de la CBS el declara furios: „E o nebunie cursa asta! Munceşti ca un animal, nu ai timp să te pişi şi faci pe tine! Concurezi în noroiul ăsta, aluneci…e un munte de rahat!”. Reporterii l-au întrebat legitim dacă va mai concura şi anul următor, dată fiind furia lui. Ce a spus de Rooij nu a fost o simplă replică, ci o adevărată declaraţie de dragoste. „Bineînţeles! Este cea mai frumoasă cursă din lume!”.

În după amiaza aceasta va fi organizată cea de-a 110-a ediţie a „Infernului Nordului”. Se anunţă ploaie, dar dacă va fi uscat, contaţi pe praf. 27 de porţiuni de pavate, printre care cele mai cunoscute vor fi Tranşeea Arenberg, 2,4 kilometri de chin prin pădurea cu acelaşi nume, Mons-en-Pevele şi Carrefour de l’Arbre. Nu va lipsi spectacolul, iar pentru cei care nu s-au uitat niciodată la ciclism, este cea mai bună cursă cu care puteţi începe. E un spectacol al umanităţii, mai mult decât un spectacol sportiv. Este un circ al suferinţei. Un circ al limitelor şi al depăşirii lor. Este printre ultimele nebunii pe care şi le mai permite sportul mondial.

Gândiţi-vă la ce trăiesc cicliştii. Termin prin cuvintele campionului italian Filippo Pozzato, care va fi la startul cursei, despre tranşeea Arenberg: „Este definiţia iadului pur. Este extrem de periculos, mai ales în primul kilometru când intrăm cu 60 de kilometri pe oră. Bicicleta ţi-o ia în toate direcţiile. Ştiu că este un spectacol, dar unul pe care noi cicliştii am vrea să nu-l trăim”. Cu toate acestea, an de an, temerarii revin, făcându-şi loc printre crăpăturile pietrelor centenare

Această prezentare necesită JavaScript.