Final de Lance. Nu şi sfârşit de ciclism…

Ciclistul american Lance Armstrong a intrat astăzi pe drumul final spre dărâmarea mitului care l-a urmărit vreme de mai mult de zece ani. După ce a câştigat şapte Tururi ale Franţei, competiţia supremă a sportului cu pedale, a fost acuzat mereu că a folosit substanţe interzise. Astăzi, el a anunţat că nu se va lupta cu USADA, agenţia americană anti-dopaj, care a deschis o anchetă împotriva sa. Practic, drumul este deschis spre suspendarea lui şi luarea celor şapte Tururi.

Lance-ul meu

Americanul, „patronul Turului” cum era denumit de Radu Banciu şi Radu Naum, pe vremea când aceştia comentau competiţia pe Eurosport, nu mi-a fost simpatic niciodată. Am văzut mereu în el un experiment dubios, un supraom. În ciclism supraoamenii fac spectacol, supraoameni sunt aproape toţi, chiar şi cei care se chinuie să treacă peste munţi. Lance avea ceva nenatural. Modul de a pedala, uşurinţa cu care trecea peste pantele ucigătoare de pe miticile căţărări Mont Ventoux sau Alpe D’Huez, mi-au dat mereu impresia de necurat. „Îl avea pe necuratul în el”. Necuratul era reprezentat de tot felul de substanţe.

N-a fost prins niciodată. Nu am încetat să nu-l simpatizez. La un moment dat l-am urât. Mai exact în 2000, când favoritul meu, una din puţinele mele iubiri sportive, Marco Pantani, revenise după o suspendare şi atacase pe Mont Ventoux. Armstrong i-a luat roata. Au ajuns amândoi în vârf, la finalul etapei. Iar atunci, Lance a făcut un gest lipsit de eleganţă: l-a lăsat să câştige pe Pantani. O înfrângere era mai dulce decât această umilinţă.

Nu mi-a plăcut niciodată stilul său autoritar de a controla plutonul de ciclişti, într-o lume a camaraderiei, a ajutorului, a echipei. Armstrong purta pică, nu lăsa să iasă din pluton cicliştii neagreaţi din diverse motive. Când un italian l-a acuzat că se dopează, iar după două zile a încercat să evadeze, în cea mai banală etapă posibilă, Armstrong şi-a pus toată echipa la muncă.

Nu mi-a plăcut niciodată că în echipa sa, US Postal, era un zeu total, iar ceilalţi ciclişti munceau numai şi numai pentru binele lui. Acesta este scopul ciclismului, dar la un moment dat, le dai şi liber. Nu mi-a plăcut să văd că un deţinător contextual de tricou galben, Victor Hugo Pena, a fost pus să care bidoane de la maşină pentru toţi coechipierii. Cumva, americanul călca în picioare o anumită eleganţă a Turului Franţei, anumite cutume vechi ale ciclismului.

M-am bucurat la plecarea lui din ciclism, în 2005. Cumva, simţeam că lucrurile se aşază. Da, dopajul a existat şi va mai exista în ciclism, dar cei care au venit după el, erau mulţi mai echilibraţi. Nu exista un patron al Turului. Ci mai mulţi ciclişti care se luptau, uneori la limita durerii, pe care Lance nu o ştia, să câştige. Poate ciclismul era mai plictisitor, dar cu siguranţă era mai elegant.

Apoi a revenit. La 39 de ani, Armstrong a mai tras o salvă în ciclism. M-am uitat cu interes la acel Tur al Franţei, câştigat de coechipierul său, Alberto Contador. După trei ani de pauză, Armstrong ajungea pe locul trei la final. Nu mai avea puterea de altă dată, dar a fost un personaj influent. Când într-una din etape a rămas în urmă pe o căţărare, a avut o tresărire de orgoliu. S-a ridicat în pedale şi a început să recupereze timpul pierdut în faţa celor de la conducere. În câteva secunde, a ajuns din nou în frunte. A fost o demonstraţie a timpurilor trecute. Ca şi cum Hagi ar intra pe teren acum şi ar mai şuta ca altădată. Un singur şut, dar ar rămâne în memoria fanilor. Aşa s-a întâmplat şi cu Armstrong. A fost cântecul de lebădă al unei cariere impresionante, dar puse sub semnul întrebării.

Ciclismul, adversarul numărul unu al dopajului

Am stabilit că nu-mi place Lance Armstrong. Cu toate acestea, scriu acest post pentru că ştiu că vor apărea dileme acum: dacă i se iau titlurile lui Armstrong, cui trebuie date? Rămâne Le Tour fără câştigător timp de şapte ani? Şi apoi, în ce context a câştigat Armstrong Tururile şi de ce, după opinia mea, rămâne totuşi cel mai bun produs al generaţiei sale, deşi nu a fost unul care să te facă să visezi.

Mai întâi vreau să aduc problema dopajului în ciclism în atenţia voastră. Cei care nu urmăresc cicilismul, au o reticenţă faţă de acest sport, pornind de la ideea că toţi sunt dopaţi. Cu este un sport murdar.

Ce trebuie să înţelegem noi este că majoritatea sporturilor de anduranţă au o relaţie de durată, foarte stabilă, cu produsele farmaceutice, într-o formă sau alta. În epoca romantică a sportului, alcoolul era un ajutor pentru ciclişti. Apoi, s-au folosit amfetaminele, drogurile puternice, halucinogene. S-a murit pentru a trece peste un munte. Face parte din istoria unui sport al eroilor care au vrut să treacă oricum peste un munte. Care au făcut un scop, chiar riscându-şi viaţa, să meargă 20 de kilometri pe acoperisurile Europei cicliste. Dopajul a existat, există şi va exista.

Acesta nu este un argument ca dopajul să fie acceptat. Cred cu toată puterea că atletismul este plin de dopaj, că tenisul este plin de hormoni de creştere şi transfuzii de sânge, iar la fotbal nici nu mai zic. Ştim deja că Zidane făcea tratamente de transfuzie a sângelui încă din 1998, când nu erau cunoscute aceste metode şi nici nu puteau fi identificaţi sportivii care au trişat prin faptul că şi-au supraoxigenat sângele.

Dar ştiţi ce? Ciclismul, cu toate păcatele lui, luptă de peste 15 ani cu aceste probleme ale sportului, tinzând spre perfecţiune, spre o lume mai curată. Aşa cum un există un oraş fără crime, aşa nu există sport fără dopaj. Dar dacă federaţiile de fotbal închid ochii la o practică generalizată, ciclismul se luptă prin cele mai moderne metode împotriva acestui flagel. S-a ajuns să se descopere când un ciclism a făcut o transfuzie de sânge.

Cum?

Ei bine, toţi cicliştii au astăzi un paşaport medical. Orice valoare anormală, orice creştere inexplicabilă îi poate duce la suspendare. Chiar şi o greşeală îi dă jos din şa.

Cicliştii nu au viaţă reală. Ei trebuie să-şi dea mereu coordonatele de antrenament şi locurile unde se vor duce. Dacă lumea zice că Facebook şi smartphone-urile sunt dubioase, Uniunea Ciclistă Internaţională (UCI) este campionată în nerespectarea intimităţii sportivilor. Controale inopinate în miez de noapte, vacanţe în care te bate pe spate un arbitru de la UCI şi-ţi spune să-i dai o probă de sânge şi de urină. Toate astea pe lângă un regim de viaţă spartan, antrenamente dure şi trei săptămâni într-o şa.

Pe lângă toate acestea, UCI şi organizatorii, au redus încet, încet lungimea unui Tur ciclist. Etapele monstru, care se duceau spre 250 de kilometri, deşi se terminau pe munte, au dispărut. Asăzi etapele sunt mai scurte, cicliştii mai puţin supraoameni, durerea se simte mai tare. Ciclismul nu mai este aşa spectaculos, dar este mai frumos. Cel puţin pentru lume. 

Între Armstrong şi ceilalţi

Armstrong nu trebuie condamnat mai mult decât ceilalţi ciclişti care s-au dopat. Da, titlurile trebuie retrase, da, ar fi trebuit suspendat dacă mai era în activitate. Şi-ar fi ispăşit sentinţa şi ar fi revenit poate. Aşa-i în sport, aşa-i în viaţă. Ne jucăm viaţa cu mai multe şanse. Trişăm, suntem prinşi, plătim, iar apoi revenim. Corect sau nu.

Haideţi să analizăm împreună clasamentul ediţiilor din Turul Franţei când Lance Armstrong a câştigat, între 1999 şi 2005. Cicliştii care au fost implicaţi în afaceri de dopaj, chiar dacă au fost suspendaţi sau nu, sunt marcaţi cu o steluţă. Unii au fost pur şi simplu asociaţi cu asemenea scandaluri, deşi nu au fost niciodată pedepsiţi.

1999 

1 Lance Armstrong*

2 Alex Zulle *

3 Fernando Escartin*

4 Laurent Dufaux *

5 Angel Casero *

6 Abraham Olano *

7 Daniele Nardello

8 Richard Virenque *

9 Wladimir Belli

10 Andrea Peron 

2000

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Christophe Moreau *

5 Roberto Heras *

6 Richard Virenque *

7 Santiago Botero *

8 Fernando Escartin

9 Francisco Mancebo *

10 Daniele Nardello 

2001

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Andrei Kivilev

5 Igor De Galdeano *

6 Francois Simon

7 Oscar Sevilla *

8 Santiago Botero *

9 Marcos Serrano *

10 Michael Boogerd*

2002 

1 Lance Armstrong *

2 Joseba Beloki *

3 Raimondas Rumsas *

4 Santiago Botero *

5 Igor Gonzalez de Galseano *

6 José Azevedo (nu a fost asociat niciodată cu dopajul. A fost colegul de echipă a lui Armstrong şi a concurat pentru echipele lui Manolo Saiz, implicat în Operaţiunea Puerto)

7 Francisco Mancebo *

8 Levi Leipheimer

9 Roberto Heras *

10 Carlos Sastre 

2003

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Alexandre Vinokourov *

4 Tyler Hamilton *

5 Haimar Zubeldia

6 Iban Mayo *

7 Ivan Basso *

8 Christophe Moreau *

9 Carlos Sastre

10 Francisco Mancebo * 

2004

1 Lance Armstrong*

2 Andreas Klöden *

3 Ivan Basso *

4 Jan Ullrich *

5 Jose Azevedo

6 Francisco Mancebo *

7 Georg Totschnig*

8 Carlos Sastre

9 Levi Leipheimer

10 Oscar Pereiro* 

2005

1 Lance Armstrong*

2 Ivan Basso *

3 Jan Ullrich *

4 Francisco Mancebo *

5 Alexandre Vinokourov *

6 Levi Leipheimer

7 Mickael Rasmussen *

8 Cadel Evans

9 Floyd Landis *

10 Oscar Pereiro*

Să tragem concluziile

Am înşirat mai sus şapte ani. Opt ciclişti nu au fost asociaţi niciodată cu dopajul şi despre unii se ştia în pluton că sunt curaţi. Opt. E o cifră mică, e o cifră mare?

Oscar Pereiro Sio, un fost câştigător de Tur al Franţei şi unul dintre cei trecuţi cu steluţă spunea că „Zidane a recunoscut că a folosit transfuzii sanguine pentru a-şi regenera trupul, dar nimeni nu i-a făcut nimic! În ciclism, asta i-a costat pe mulţi campioni şi e calificat drept dopaj! Sper ca odată lumea să aibă curajul necesar să scoată la lumină ceea ce ştim cu toţii. În dosarul Puerto au fost găsite o mulţime de pungi de sînge etichetate Campionatul European, competiţie care în ciclismul profesionist nu există!”.

Nu îl scuză cu nimic, dar când un sportiv care a petrecut mulţi ani în această lume spune aşa ceva, putem înţelege multe. Sunt şi ciclişti oneşti, care trec de pragul durerii, într-o lume aproape imaginară pentru mulţi dintre noi. Ei merită aplaudaţi şi respectaţi. Pentru că ei sunt adevăraţi supraoameni. Sunt mai puţin valoroşi cei dopaţi? Eu aş spune că nu. Ar fi fost clasamentul diferit fără doping mai sus? Probabiş că nu sau s-ar fi modificat uşor. Talentul, calităţile fizice native, acestea sunt la baza unui campion. Dacă mai adăugăm şi dopingul, creăm o legendă.

Nu-mi place dopingul, dar nu mai sunt un radical pur sânge, un virgin într-ale acestui sport. E o lume dură, unde concurenţa te presează să dai din ce în ce mai mult din tine. Peste toate, rămâne o pată în carieră. Nu-mi place Armstrong, l-am urât din tot sufletul, dar ştiu că şi el suferea. Durerea poate nu se citea pe faţa lui ca pe faţa celorlalţi, dar ea exista.

Ciclismul rămâne un sport în care un organism internaţional încearcă să impună regulile şi reuşeşte. Cicliştii încearcă să le întreacă. Nimeni nu s-a transformat din gregar în campion. Toţi au fost campioni înainte să ia substanţe, toţi au fost valoroşi. Când sunt prinşi, sunt taxaţi. Aceasta este frumuseţea ciclismului. Pentru că se luptă pentru corectitudine, iar în final, emoţia sportivă întrece orice alt lucru.

O amintire

Lance Armstrong şi Marco Pantani

Îmi vin în minte cuvintele lui Marco Pantani, din biletul de adio lăsat în 2004, atunci când s-a sinucis într-o cameră de hotel din localitatea Rimini, Italia. Nu sunt de acord în totalitate cu ea, dar unele lucruri spun multe.

„Am fost umilit fără motiv şi am fost purtat prin tribunale patru ani. Mi-am pierdut dorinţa de a fi ca ceilalţi sportivi. Ciclismul a plătit şi a pierdut. Această scrisoare este suferinţa mea.

Lumea nu înţelege că eu şi colegii mei am fost umiliţi în camerele noastre de hotel cu camere video ascunse, că multe familii au fost ruinate. Cum să nu te doară? Câteodată nu ştiu de ce mi-am blocat furia în astfel de momente şi le-am acceptat.

Dacă am făcut greşeli, dovezile o pot spune mai bine. Dar când viaţa mea sportivă şi mai ales viaţa mea privată au fost violate, multe s-au pierdut. A mai rămas doar multă furie şi multă tristeţe din cauza sistemului judiciar. Povestea mea trebuie să fie un exemplu pentru alte sporturi. Reguli, da, dar egale pentru toţi.

Nu ar trebui să existe slujbe pentru care să verşi sânge, iar familia ta şi familiile colegilor tăi să fie trezite în timpul nopţii. Mi-a fost frică să nu fiu spionat la hotel. M-am rănit singur pentru a-mi proteja intimitatea, a prietenei mele şi a celorlalţi colegi.

Duceţi-vă şi vedeţi ce înseamnă o viaţă de ciclist. Câţi oameni au fost alături de mine în momentele de tristeţe, când încercam să mă întorc din nou la ceea ce visam?”

Lance Armstrong a greşit. Ciclismul nu trebuie condamnat şi nici nu trebuie decretat finalul său. Dacă Eddy Merckx, campionul absolut al ciclismului ar fi fost controlat cu metodele de astăzi, doctorii ar fi rămas şocaţi. Toţi au luat ceva. Dar nu numai cicliştii. Sacrificiul lor, făcut pentru sume infime de bani uneori, este un exemplu şi pentru alte sporturi.

Dacă metodele ciclismului ar fi introduse în fotbal, în tenis, în atletism, nu ar mai fi atât de glamour. Căci niciun fotbalist nu a fost vreodată controlat în camera de hotel. Nu a fost trezit noaptea şi băgat într-o dubă.

Alţi campioni, cei ai suferinţei pure, sunt cei de la capătul plutonului. Cei care nu s-au vrut învingători prin trişare. Pentru că dopingul, orice am zice, e trişare. Chiar dacă e vorba de campioni care au trişat. 

Naiv, încă mai cred în ciclism. Şi ador imaginile de mai jos:

Dali într-o lume de zidari

Mi-am pus în căşti melodia „E mi alzo sui pedali“ dedicată lui Marco Pantani. Astăzi ar fi fost ziua lui şi ar fi făcut 42 de ani. Cum scriam şi anul trecut şi acum doi ani, s-ar fi retras de multă vreme. Dar Marco a fost şi în viaţă ca şi după moarte o prezenţă mai mult mitică în viaţa mea, decât una fizică.

Fiecare avem nevoie de eroi. De cele mai multe ori cei mai buni eroi sunt cei negativi. Exemplele care ne dau încredere că sunt ca noi, dar că pot depăşi anumite limite. Marco Pantani mi-a spus mereu, atunci când mă gândeam că mi-e greu şi voiam să renunţ: „Mergi mai rapid, încearcă să termini. Pentru că eu aveam viteză pe căţărare doar ca să-mi reduc suferinţa“. Şi Marco mi-a mai spus că e normal să fii supus greşelii, dar mereu trebuie să încerci mai bun şi că fără suferinţă viaţa nu ar fi normală. Că te loveşti de probleme.

Pentru majoritatea oamenilor Marco Pantani a fost un anonim. Habar n-au cine este. Pentru fanii ciclismului a fost un idol, un duşman, dar cel mai mult a fost un spectacol. A oferit bucurie oamenilor fără să ceară nimic în schimb. Poate puţină înţelegere în momentele grele. Marco s-a jucat cu focul pentru a putea să continue spectacolul. Nu i-a plăcut să stea în pluton, să fie un mediocru, să rămână un anonim. A văzut că fără dopaj nu se putea altfel şi a trebuuit să intre în horă. Şi aici a fost cel mai bun dansator care a existat în acea generaţie de ciclişti, la final de mileniu 2.

Marco Pantani îmi ghidează de multe ori acţiunile şi gândurile. Când mi-e greu şi sunt stresat deschid un film cu el şi-l văd cum suferea în căţărare, dar câştiga la final. Nimeni nu are un drum liniştit, nimeni nu poate merge doar pe teren plat. Trebuie să ne uităm la munţi cu frică, dar să îi căţărăm fără ruşine. Pentru că ei nu sunt puşi acolo să ne stea în cale, ci ca să fie depăşiţi. Suntem oameni, iar dorinţa noastră către înalt ne-a purtat mereu pe cele mai înalte culmi.

„Marco Pantani a fost mereu un artist al ciclismului. Dacă ar fi să-l compar cu un pictor, aş alege Salvador Dali“, spunea Lance Armstrong. Cei doi nu au avut prea mult timp la dispoziţie pentru a se lupta. Marco a murit un pic în 1999, când Armstrong a început seria de Tururi ale Franţei câştigate. Ce spectacol ar fi fost dacă amândoi erau la forţă maximă. Dar nu a fost posibil.

Cred că totul are cumva un sens, iar moartea lui Marco l-a lăsat în memoria oamenilor. Nu a vrut să fie uitat, deşi se simţea singur. Un solitar care îşi iubea bicicleta. Aşa cum eu îmi iubesc cuvintele, munca. A pornit de jos pentru a ajunge sus, aşa cum fac şi eu. Munţii din faţa mea sunt mari, iar plutonul unde concurez eu e plin de gropi, adversari duri şi probleme financiare. Dar lecţia lui Marco e bine întipărită în memoria mea.

Pe 13 ianuarie 1970, la Cesenatico, se năştea un mit. Sunt cuvinte simple şi care şi-au pierdut sensul iniţial, puterea. Sportul face minuni, iar prezenţa lui Marco în viaţa mea e un exemplu. Nu credeam că atunci când mă uitam pe Eurosport îmi inspiram gândurile ce vor fi rămas şi după 14 ani. Au trecut 14 ani de când m-am uitat prima oară la ciclism, iar eu mă îndrept spre 23. A trecut destulă viaţă peste mine şi, la fel ca şi Marco încă nu mi-am putut găsi fericirea, dar am găsit un sens. Unul în muncă, făcută mai bine şi mai bine, dar în care trebuie să mai evoluez mult. Viaţa va aduce şi restul.

Până una alta, la mulţi ani dragă Marco. Mulţumesc pentru ce însemni pentru mine.

 

 

Mi chiamano Marco, Marco il ciclista

„Marco, perché vai così forte in salita?” „Per abbreviare la mia agonia.”

Quando questo ragazzo scatta non c’è niente da fare. Mitul mergea pe sosea si dadea in pedale cu lejeritatea celui ce simte durerea, dar care gaseste singura solutie in continuarea efortului, ducand durerea cat mai sus pentru a o ucide la inaltime.

E o relatie de dragoste veche. Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 10 ani, dar numai primii 4 au fost activi. De 6 ani Marco Pantani se catara pe nori, iar noi, cei care am respirat in ritmul pedalelor sale, suntem de 6 ani mai … saraci. Marco nu ne-a oferit nimic efectiv, iar momentele de fericire au fost atat de rare, incat te intrebi…de ce? L-am descoperit in 98 cand a castigat Le Tour si Giro, iar in 99 a fost prins in Giro cu hematocritul prea mare…A urmat apoi declinul, suferinta, momentele cand te simteai jenat sa te uiti la televizor, tipetele intense catre o cutie virtuala din fata ta…

„Haide Marcoooo! Haide!”. De cate ori nu am dat cu capul de lustra in acele triste luni de mai cand urmaream Turul Italiei, iar singurul loc unde il puteam gasi pe Pantani era la capatul plutonului. Acel mare campion, usurinta de a urca…disparute brusc in ceata lipsei de motivatie.

De ce l-am iubit? De ce inca il iubim? Daca ar incerca cineva sa dea o definitie matematica a iubirii…ar distruge insasi esenta ei. Pentru ca in relatia aceasta teribila cu Marco iti dai seama ca iubirea n-are ratiune si numai in anii acestia am invatat sa-i inteleg pe suporteri, sa le inteleg lipsa de ratiune. Nu ti se ofera nimic, nu ai nici un avantaj. Un om sau o echipa devine un simbol pentru tine. Dar omul acela e o parte din tine, iti transforma sentimentele si starile. Plangi in timp ce se scufunda in spatele plutonului, plangi cand cauti tricoul acela galben si nu-l gasesti, plangi cand cade pe coborare.

La Marco Pantani am apreciat mereu umanitatea unui geniu. Poate folosesc cuvinte mari, dar exista genii sportive. Marco era un om trist si simt ca pe bicicleta putea sa isi verse toate problemele umane. Acolo era pur, era doar el si cu bicicleta. Era un spectacol sa-l vezi pe Pantani atacand. Nu puteai decat sa-l iubesti sau sa-l urasti, pentru ca atacul lui nu era asemanator cu al celorlalti. Dand la pedale in stilul batranesc al marilor ciclisti din secolul trecut, Pantani se pozitiona foarte in fata pe bicicleta. Raurile de spectatori din fata lui se deschideau in ultima clipa, lasand o fantoma sa treaca printre ei. Cu bandana pe cap sau chelia in vant, strangand din dinti…Visul ti se afisa in fata si intelegeai asta chiar daca erai, ca mine, doar un copil de 11 ani.

Mama nu intelegea ce e cu mine. Am inceput sa-i vorbesc de Pantani, dar nu a inteles decat abia tarziu, cand traind deja in Italia a vazut doliul national de dupa moartea piratului…

Marco Pantani a avut in primii doi ani pe care i-am urmarit eu curajul si imaginatia ciclistica cea mai ridicata din pluton. In mijlocul unor plictisiti sau doar a unor muncitori fara fantezie, Marco era ca o dansatoare de samba de la Carnavalul de la Rio. Timid si incurcat in fata oamenilor, totusi Pantani a reusit sa-si formeze o  masca de dandy al plutonului. Era un fenomen cu bandanele sale si cu ciocul lasat ostentativ. Pentru cativa ani, plutonul ciclist a avut o poveste romantica, dar odata cu scurta era a lui Pantani a inceput una de trista amintire pentru ciclismul fantezist, epoca ce pare a continua pana astazi: galaxia Armstrong. In 2000 a fost singura lor confruntare, iar pe Mont Ventoux Armstrong i-a aplicat lovitura pe la spate unui pirat deja lipsit de puterea de a mai crea poveste. Un pirat ce avea forta de a demonstra ca nu este terminat, de a se ridica la inaltimea renumelui, dar care pierduse povestea in acele zile si nopti petrecute la tribunal si in studiourile de televiziune. Lance l-a lasat la finalul ascensiunii, furandu-i dreptul unei lupte drepte. Pentru mine atunci Marco a fost ucis pentru prima data. Am sarit in sus toata ascensiunea batranului munte chel, am aplaudat, am sperat ca Pantani va fi in stare sa-l departeze pe acel ciudat american ce coborase dintr-un experiment de laborator, dar sperantele mele au ramas pierduse in lipsa aceea de oxigen de la finalul catararii. Mi s-a introdus un cutit in inima in momentul umilintei lui Armstrong. Am decis sa-l urasc din tot sufletul din acel moment si la fel cum iubirea pentru Marco Pantani nu a trecut, asa nici ura pentru Armstrong n-a plecat. Credeam ca se va face uitat dupa retragere, dar a avut tupeul sa revina. Turul Frantei in 2009 m-a gasit rugandu-ma sa fie umilit. In acea dupa-amiaza de vara de dupa Mont Ventoux, mi-am coborat bicicleta si m-am urcat pe ea. N-am facut decat putini kilometri in ascensiune, dar am vrut sa sufar, sa simt muschii incordandu-se la maxim si inima cedand. A fost singurul moment cand am crezut ca voi face atac de cord pe bicicleta. A trebuit sa ma opresc pe margine, sa ma asez pe bordura si sa astept 5 minute pentru a depasi momentul. Am terminat scurta trecere a Copoului si am coborat resemnat…In acea zi mi l-au umilit pe Pantani…

2001, 2002, 2003…ani care au semanat cu ultimele pante ale lui Mont Ventoux. Fara nici un rezultat, asteptand mereu un semn din partea lui Pantani. Iar ultima zvacnire a sosit in 2003…asteptasem 2 ani in care Mercatone Uno, echipa piratului, statea numai in coada plutonului, iar Marco parea o fantoma in acel pluton zglobiu si care se umplea de tineri. Piratul imbatranea in picioare, dar si in suflet. 2003…un singur nume ramane peste ani. Cascata del Toce. Ultimul atac al lui Marco Pantani…iesind de 3 ori din pluton, in incercarea disperata de a demonstra ca mai poate. Cati oare stiam atunci cat de sfasiat este Marco pe dinauntru? Gandindu-ma acum…abia imi pot imagina cum putea sa mai dea din pedale. Bicicleta a fost in definitiv salvarea lui…Acel ultim atac nu a avut decat forma acelor atacuri uimitoare care ne-au facut sa-l iubim. Nu a mai avut forta si viteza, posibilitatea de a-i departa pe ceilalti. Dar Marco a vrut parca sa ne reaminteasca, in acea a 19 a etapa a Turului Italiei, ca spiritul lui nu va muri, ca vom continua sa-l iubim, iata, la 6 ani dupa acea supradoza…Intr-un interval atat de scurt, Marco si-a pus amprenta pe sufletele noastre, cei care se gandesc cu nostalgie si cu lacrimi la acele clipe de fericire iluzorie pe care ni le oferea prin pedalele lui.

Argumentele rationale nu isi au locul aici. Marco nu a fost un sfant, ba mai mult a fost un tip foarte pacatos. Dar tocmai asta mi-l apropie. Capacitatea de a nu fi perfect, de a face eroare dupa eroare, de a nu fi rational. Marco Pantani a fost un om inainte de toate, chiar daca avea acea prelungire stranie de metal, inhamata cu roti si ghidon. Prin ea se alimenta cu viata, asa cum astazi ma mai urc pe bicicleta si simt din nou ca traiesc, ca doar in momentul acela devin complet…

Maine, Marco Pantani ar fi implinit 40 de ani. Dar el nu putea sa ajunga la o varsta atat de inaintata. Daca Jimi Hendrix a avut chitara, Marco Pantani a avut bicicleta. Plang si rad amintindu-mi momentele acelea …

„Era IL PIRATA, il suo cuore batteva forte là in alto dove la terra si avvicina al cielo, prima di volarci dentro e lasciarci qui a guardarlo un pò più soli a pensare, con un dolore forte allo stomaco, quanto ci mancherà.

Celor care au ajuns aici imi cer scuze. Stiu ca nu va intereseaza subiectul. Pana astazi nu am gasit pe nimeni cu care sa impart dragostea pentru Marco. Am scris doar pentru mine. Cu gandul ca poate un rand va ajunge si pe serpentinele unde se catara acum Pantani…