Mi chiamano Marco, Marco il ciclista

„Marco, perché vai così forte in salita?” „Per abbreviare la mia agonia.”

Quando questo ragazzo scatta non c’è niente da fare. Mitul mergea pe sosea si dadea in pedale cu lejeritatea celui ce simte durerea, dar care gaseste singura solutie in continuarea efortului, ducand durerea cat mai sus pentru a o ucide la inaltime.

E o relatie de dragoste veche. Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 10 ani, dar numai primii 4 au fost activi. De 6 ani Marco Pantani se catara pe nori, iar noi, cei care am respirat in ritmul pedalelor sale, suntem de 6 ani mai … saraci. Marco nu ne-a oferit nimic efectiv, iar momentele de fericire au fost atat de rare, incat te intrebi…de ce? L-am descoperit in 98 cand a castigat Le Tour si Giro, iar in 99 a fost prins in Giro cu hematocritul prea mare…A urmat apoi declinul, suferinta, momentele cand te simteai jenat sa te uiti la televizor, tipetele intense catre o cutie virtuala din fata ta…

„Haide Marcoooo! Haide!”. De cate ori nu am dat cu capul de lustra in acele triste luni de mai cand urmaream Turul Italiei, iar singurul loc unde il puteam gasi pe Pantani era la capatul plutonului. Acel mare campion, usurinta de a urca…disparute brusc in ceata lipsei de motivatie.

De ce l-am iubit? De ce inca il iubim? Daca ar incerca cineva sa dea o definitie matematica a iubirii…ar distruge insasi esenta ei. Pentru ca in relatia aceasta teribila cu Marco iti dai seama ca iubirea n-are ratiune si numai in anii acestia am invatat sa-i inteleg pe suporteri, sa le inteleg lipsa de ratiune. Nu ti se ofera nimic, nu ai nici un avantaj. Un om sau o echipa devine un simbol pentru tine. Dar omul acela e o parte din tine, iti transforma sentimentele si starile. Plangi in timp ce se scufunda in spatele plutonului, plangi cand cauti tricoul acela galben si nu-l gasesti, plangi cand cade pe coborare.

La Marco Pantani am apreciat mereu umanitatea unui geniu. Poate folosesc cuvinte mari, dar exista genii sportive. Marco era un om trist si simt ca pe bicicleta putea sa isi verse toate problemele umane. Acolo era pur, era doar el si cu bicicleta. Era un spectacol sa-l vezi pe Pantani atacand. Nu puteai decat sa-l iubesti sau sa-l urasti, pentru ca atacul lui nu era asemanator cu al celorlalti. Dand la pedale in stilul batranesc al marilor ciclisti din secolul trecut, Pantani se pozitiona foarte in fata pe bicicleta. Raurile de spectatori din fata lui se deschideau in ultima clipa, lasand o fantoma sa treaca printre ei. Cu bandana pe cap sau chelia in vant, strangand din dinti…Visul ti se afisa in fata si intelegeai asta chiar daca erai, ca mine, doar un copil de 11 ani.

Mama nu intelegea ce e cu mine. Am inceput sa-i vorbesc de Pantani, dar nu a inteles decat abia tarziu, cand traind deja in Italia a vazut doliul national de dupa moartea piratului…

Marco Pantani a avut in primii doi ani pe care i-am urmarit eu curajul si imaginatia ciclistica cea mai ridicata din pluton. In mijlocul unor plictisiti sau doar a unor muncitori fara fantezie, Marco era ca o dansatoare de samba de la Carnavalul de la Rio. Timid si incurcat in fata oamenilor, totusi Pantani a reusit sa-si formeze o  masca de dandy al plutonului. Era un fenomen cu bandanele sale si cu ciocul lasat ostentativ. Pentru cativa ani, plutonul ciclist a avut o poveste romantica, dar odata cu scurta era a lui Pantani a inceput una de trista amintire pentru ciclismul fantezist, epoca ce pare a continua pana astazi: galaxia Armstrong. In 2000 a fost singura lor confruntare, iar pe Mont Ventoux Armstrong i-a aplicat lovitura pe la spate unui pirat deja lipsit de puterea de a mai crea poveste. Un pirat ce avea forta de a demonstra ca nu este terminat, de a se ridica la inaltimea renumelui, dar care pierduse povestea in acele zile si nopti petrecute la tribunal si in studiourile de televiziune. Lance l-a lasat la finalul ascensiunii, furandu-i dreptul unei lupte drepte. Pentru mine atunci Marco a fost ucis pentru prima data. Am sarit in sus toata ascensiunea batranului munte chel, am aplaudat, am sperat ca Pantani va fi in stare sa-l departeze pe acel ciudat american ce coborase dintr-un experiment de laborator, dar sperantele mele au ramas pierduse in lipsa aceea de oxigen de la finalul catararii. Mi s-a introdus un cutit in inima in momentul umilintei lui Armstrong. Am decis sa-l urasc din tot sufletul din acel moment si la fel cum iubirea pentru Marco Pantani nu a trecut, asa nici ura pentru Armstrong n-a plecat. Credeam ca se va face uitat dupa retragere, dar a avut tupeul sa revina. Turul Frantei in 2009 m-a gasit rugandu-ma sa fie umilit. In acea dupa-amiaza de vara de dupa Mont Ventoux, mi-am coborat bicicleta si m-am urcat pe ea. N-am facut decat putini kilometri in ascensiune, dar am vrut sa sufar, sa simt muschii incordandu-se la maxim si inima cedand. A fost singurul moment cand am crezut ca voi face atac de cord pe bicicleta. A trebuit sa ma opresc pe margine, sa ma asez pe bordura si sa astept 5 minute pentru a depasi momentul. Am terminat scurta trecere a Copoului si am coborat resemnat…In acea zi mi l-au umilit pe Pantani…

2001, 2002, 2003…ani care au semanat cu ultimele pante ale lui Mont Ventoux. Fara nici un rezultat, asteptand mereu un semn din partea lui Pantani. Iar ultima zvacnire a sosit in 2003…asteptasem 2 ani in care Mercatone Uno, echipa piratului, statea numai in coada plutonului, iar Marco parea o fantoma in acel pluton zglobiu si care se umplea de tineri. Piratul imbatranea in picioare, dar si in suflet. 2003…un singur nume ramane peste ani. Cascata del Toce. Ultimul atac al lui Marco Pantani…iesind de 3 ori din pluton, in incercarea disperata de a demonstra ca mai poate. Cati oare stiam atunci cat de sfasiat este Marco pe dinauntru? Gandindu-ma acum…abia imi pot imagina cum putea sa mai dea din pedale. Bicicleta a fost in definitiv salvarea lui…Acel ultim atac nu a avut decat forma acelor atacuri uimitoare care ne-au facut sa-l iubim. Nu a mai avut forta si viteza, posibilitatea de a-i departa pe ceilalti. Dar Marco a vrut parca sa ne reaminteasca, in acea a 19 a etapa a Turului Italiei, ca spiritul lui nu va muri, ca vom continua sa-l iubim, iata, la 6 ani dupa acea supradoza…Intr-un interval atat de scurt, Marco si-a pus amprenta pe sufletele noastre, cei care se gandesc cu nostalgie si cu lacrimi la acele clipe de fericire iluzorie pe care ni le oferea prin pedalele lui.

Argumentele rationale nu isi au locul aici. Marco nu a fost un sfant, ba mai mult a fost un tip foarte pacatos. Dar tocmai asta mi-l apropie. Capacitatea de a nu fi perfect, de a face eroare dupa eroare, de a nu fi rational. Marco Pantani a fost un om inainte de toate, chiar daca avea acea prelungire stranie de metal, inhamata cu roti si ghidon. Prin ea se alimenta cu viata, asa cum astazi ma mai urc pe bicicleta si simt din nou ca traiesc, ca doar in momentul acela devin complet…

Maine, Marco Pantani ar fi implinit 40 de ani. Dar el nu putea sa ajunga la o varsta atat de inaintata. Daca Jimi Hendrix a avut chitara, Marco Pantani a avut bicicleta. Plang si rad amintindu-mi momentele acelea …

„Era IL PIRATA, il suo cuore batteva forte là in alto dove la terra si avvicina al cielo, prima di volarci dentro e lasciarci qui a guardarlo un pò più soli a pensare, con un dolore forte allo stomaco, quanto ci mancherà.

Celor care au ajuns aici imi cer scuze. Stiu ca nu va intereseaza subiectul. Pana astazi nu am gasit pe nimeni cu care sa impart dragostea pentru Marco. Am scris doar pentru mine. Cu gandul ca poate un rand va ajunge si pe serpentinele unde se catara acum Pantani…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s