Un an pe Fabrica de Glucoză

Într-o săptămână se împlinește un an de când am intrat în presă cu adevărat.

Adevărul. Ultima zi

Terminasem facultatea, iar norocul (adică Mădălina Bălășescu și Mihaela Dincă) m-au aruncat în hala dubioasă de la capătul Piperei, numită Adevărul. Secția Viața. Practică. Neplătită.

Am înconjurat bulevardul Dimitrie Pompeiu fără să știu cum să ajung la redacție, m-a întâmpinat Mihaela Dincă și m-a așezat la biroul lui Cezar Bădescu, atunci în concediu medical. Eram la un rând de secția în care se presupunea că muncesc. În timp, m-am apropiat, dar propriul meu birou l-am primit abia prin decembrie. În acea primă zi eram departe de oameni. Ştiu că am remarcat-o pe Ana Onisei de la cultură, cea care a rămas mica mea plăcere vinovată care-mi făcea dimineţile frumoase prin prezenţa ei.

Țin minte că prima mea știre a fost despre Facebook, într-un mod aproape predestinat. Am scris-o cu o frică uluitoare. Habar n-aveam ce pot. Nu cred că de atunci am mai scris cu o viteză atât de redusă.

Fără îndoială, oamenii au avut răbdare cu mine, iar acest text e mai puțin despre realizările mele cât despre oamenii care m-au adus în momentul acesta. Încet, încet, am luat la rând fiecare birou din secție, în căutarea unui scaun cu calculator. Prima lună toți colegii au fost câte o săptămână în concediu. Scriam știri secundare, știri de coloană, iar la prima știre de MAIN am crezut că sunt în extaz. Apoi a venit primul spread, material construit după o idee proprie și documentat. Mamă ce frică de telefon aveam! Transpiram în fața lui și în fața celor cinci blestemate de cifre care formau codul de sunat: #91385.

Am ajuns un lemn necizelat în redacție la Adevărul. Credeam că sunt printre zei, dar ei au devenit oameni în curând. Nu știu cum a reușit Mihaela Dincă să aibă atâta răbdare cu mine, dar cred că ea mi-a văzut cele mai mari greșeli, ea mi le-a suportat și m-a educat în primă fază. Iar Mihaela dădea impresia mereu că mai totul este posibil. Peste câteva luni aveam să aflu că nu este imposibil să fac două pagini într-o singură zi, așa cum se obișnuise ea din lipsa timpului. Ajungea prin redacție la 7 – 8, iar când ajungeam și noi era pe la mijlocul materialului. Apoi ne edita tuturor textele, avea răbdare și din corpul firav emana o forță teribilă. Recunosc, mie mi-a fost frică de Mihaela, dintr-un soi de respect format de la început.

Apoi a venit Pichi. Diana Opriță. Restructurările au transformat redacția Adevărul într-un fel de castron de la Loto, iar unii oameni au fost detașați la alte secții. În literatura internă perioada primelor două săptămâmi de când a venit Diana în secție este cunoscută ca „Războiul celor două roze“ sau „Războiul divelor” sau „Criza de autoritate”. Spuneţi-i cum vreţi. Era momentul dubios când nu ştiai la cine să te duci să semnezi pagina pentru BT sau cu cine să discuţi un subiect. Din ping pong-ul ăsta eu am ieşit bine.

Diana mi-a fost antipatică rău la început. Habar n-am de ce. Părea dură şi intransigentă, ceea ce mai târziu aveam să aflu că poate fi totuşi adevărat. Dar ea a avut inspiraţia de a mă responsabiliza. M-a trimis la DTP, m-a băgat în gura lupului. Înainte de a veni ea, pe fondul reorganizării, tehnologia şi internetul au ajuns în ograda secţiei Viaţa. Aşa am început să scriu despre ele. Diana îmi dădea de făcut o pagină întreagă în fiecare zi, iar eu eram încântat de lucrul ăsta.

Încă nu aveam salariu sau acte, dar lucrurile aveau să se schimbe rapid. Mulţumirile la capitolul acesta trebuie aduse din nou Mihaelei, Dianei şi unui personaj nou, dar vechi în poveste asta: Andrei Velea. Redactorul-şef adjunct care ne aducea mereu alune în glazură, nachos şi ciocolată, care părea că nu zâmbeşte niciodată şi că poate vorbi cu animalele datorită frecvenţei foarte joase a vocii sale. Voinţa celor trei mi-a adus primul contract în presă. Mihaela a fost cea cu efortul cumulat de-a lungul celor două luni jumătate, Diana a fost cea care a pus piciorul în prag, iar Andrei m-a susţinut deşi nu a spus-o niciodată. Pentru asta le sunt recunoscători.

A venit Omul Digital, minunata rubrică din Adevărul Weekend unde scriam două pagini despre tehnologie. O poveste frumoasă, care-mi place şi care merge mai departe şi acum. Infografii pe 10 coloane în fiecare săptămână! Mulţumesc Dana Donciu pentru creativitate şi răbdare. Am început atunci să scriu serios pe tehnologie şi curând paginile 36-37 sau pagina 26 erau acontate. La fel şi paginile 22-23 din Weekend. Am învăţat ce-s ăia gigahertzi, ce face un procesor şi de ce e mai bun un telefon decât altul. Am învăţat ce se întâmplă în fiecare minut pe internet, am căutat pornografie infantilă pentru documentare la un material sau m-am dus la protestele anti ACTA. Tot ultimul subiect mi-a adus şi prima mare gafă din carieră.

În timpul scandalului ACTA, chiar în prima zi, ratasem ştirea cu jumătate de oră faţă de concurenţă, aşa că am recuperat prin calitate şi cantitate. Doar că la ultima ştire pe tema asta din acea zi am dat-o în bară. Am dat votul din Parlamentul European fix pe dos. A doua zi drept la replică de la Renate Weber, iar la 8 dimineaţa m-au sunat de la matinalul Radio Guerilla unde am fost făcut cam de râs. Am stat la telefoane că Răzvan Ionescu, am intrat în pământ de ruşine şi am învăţat că poţi face rost de numere de telefon în cinci minute. Trebuie doar să vrei.

Timpul a trecut rapid la Adevărul. Nu voi vorbi aici despre problemele financiare. Din păcate, ele au fost o cauză minoră a exodului în masă. La nivel managerial bătaia de joc a atins uneori cote maxime, iar sentimentul că sunt într-un experiment social s-a acutizat. Salarii întârziate, articole cenzurate, articole servite, cămăşi roz care acopereau burţi pline, discursuri pline de empatie despre cum înţelege Ludovic dramele din familiile angajaţilor sau, spre final, salarii băgate în rate, ca la zilieri. Toate motivele de mai sus au dus la sentimentul că nimeni nu mai este respectat pentru munca lui, iar o reacţie naturală de jemenfichism total a apărut la toţi. Sporul nu a mai fost acelaşi, cheful aproape inexistent. Ajunsesem, dintr-o obişnuinţă dubioasă, să-mi fac o normă de 8 materiale pe zi pe site. Enorm şi o muncă în zadar de multe ori, dar mă ţinea treaz. În ultima săptămână la Adevărul am reînăţat ce înseamnă să nu scrii nimic într-o zi.

De ce am scris cronica aceasta prea scurtă pentru o experienţă marcantă? De trei săptămâni am plecat din Pipera, de pe Fabrica de Glucoză. O nouă provocare este la orizont, iar ea va fi tare interesantă şi potrivită pentru momentul acesta. Dar mă gândeam cum am ajuns să am responsabilităţi. Dacă mă uit la copilul nu de acum un an, ci de acum doi ani, nu-l mai recunosc. M-am schimbat tare mult. Dar mă întreb de ce au oamenii încredere în mine sau dacă fac bine ceea ce fac. Habar n-am. Spre deosebire de mulţi colegi, pe mine nu mă împinge de la spate talentul. Nu o zic cu răutate. Când am intrat în facultate credeam că sunt un creativ şi jumătate. Am învăţat rapid să îmi cenzurez această parte. Am învăţat că de fapt trebuie să munceşti mult, să fii un ocnaş al acestei meserii, dar nu unul umilit. Să munceşti mult pentru a ajunge la rezultate corecte şi concrete. Un Bănel Nicoliţă al jurnalismului. Cu el mă comparam de multe ori când lumea vorbea de secţia viaţa şi de „cuplul de cretini perfecţi, Andritescu şi Ionicea” – le mulţumim fanilor. Muncă, muncă şi iar muncă.

Profesorii de la Jurnalism aveau dreptate uneori. Jurnalismul e o artă de prea puţine ori. E mult minerit în schimb. Forezi adânc ca să ajungi la minereul tău. De multe ori faci şi gafe. Dacă ceilalţi ţi le iartă, tu eşti dator să nu le uiţi şi să nu le ierţi. Poate de asta eu nu aş avea încredere în mine, pentru că ţin minte fiecare greşeală pe care am făcut-o şi încerc să mi-o corectez. Sunt un ocnaş care de trei săptămâni îşi regăseşte entuziasmul. Mă lovesc de oameni pesimişti, de oameni necomunicativi şi de problemele inerente, dar mă poartă înainte dorinţa de a face din meseria asta pe care mi-am ales-o cel mai bun lucru. Poate nu voi fi la fel de talentat ca unii, nu la fel de incisiv ca alţii sau nu voi putea să dărâm Guverne sau să pornesc anchete. Dar îmi amintesc citatul lui Hemingway din Midnight in Paris (poftim cultură!): Yes. It was a good book because it was an honest book, and that’s what war does to men. Încerc să rămân onest şi umil faţă de mine în principal.

Uitându-mă în sus la text l-aş şterge pe tot pentru că nu are fluenţă şi nu curge cum trebuie. Dar astăzi, în momentul când am realizat câte responsabilităţi am şi câte încredere pot avea unii oameni în mine, cred că e potrivit să public aceste rânduri cu care eram dator faţă de mine de când am plecat de la Adevărul. Am mai încercat o dată să le trec pe hârtie, dar au ieşit la fel de prost.

Nu e un text despre cât de bun sunt eu. Nici pe departe. Este un text despre umilinţă, maturizare, ajutor, încredere şi minerit.

La final, ca la Oscar, mulţumirile de rigoare unor oameni care mi-au făcut viaţa mai interesantă în ultimul an, într-un fel sau altul: Mihaela Dincă, Andrei Velea, Diana Opriţă, Dorin Irimia, Ramona Dragomir, Răzvan Priţulescu, Iulian Ioncea, Alin Paicu, Mălin Bot, Mihaela Stoica, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu, Raluca Sofronie, Raluca Moisă, Andreea Marinescu, Dana Istrate, fetele de la sănătate, Raluca Dan, Eugen Ciufu, Lili Bartha, Dan Popescu, Dragoş Răduţ (ultimii trei fără de care multe pagini nu ar fi arătat atât de bine şi cu mulţumiri speciale pentru Lili care mi-a arătat atâta răbdare când eu eram la început), Dorel, Cristina, Anca, Gigi, Lili, Dana Donciu, Florian ,Doru, doamnele de la corectură. Pe final li s-au alăturat Georgiana Panca, Oana Racheleanu, Monica Krajnik, Noemi Varga, Alina Brebenel sau Raluca Salcudean. Probabil că din lista asta lipsesc unii care se vor simţi jigniţi, aşa că-i rog să se semnalizeze.

Lista neagră, căci există şi ea, îi include pe cei care în perioada grea din ultimul an şi-au bătut joc de munca unor jurnalişti oneşti, îi include pe toţi cei care şi-au primit salariile integral, atunci când subalternii lor dădeau reject la agenţii băncilor şi toţi cei care nu au crezut în oamenii buni.

Ţineţi aproape, în curând vor veni nişte materiale zdravene cu care mă voi putea mândri.

Asta nu e o poveste despre un ciclist – Partea a II a

Intins intr-o camera inchiriata, cu radio-ul deschis, privea tavanul ce nu ducea catre nicaieri. In difuzoare se aude „Sta passando novembre”. Acum 5 ani a fost ultima oara cand a cantat melodia pe ascensiune. A uitat-o incet. A devenit gregar. A primit raspunsul rapid. N-a reusit sa duca niciodata o etapa de Tur pana la capat. A ajuns pana la 100 de metri inainte de sosire. A fortat, a avut initiativa, a ajutat lider dupa lider, iar 3 din ultimele 4 victorii sunt obtinute si datorita lui. A devenit mai fricos. Nu se mai da la o parte din calea responsabilitatilor de echipa, nu mai face totul de capul lui. Nu-si mai exprima sentimentele si gesturile fara sa ceara voie. Anxietatea s-a depus rapid. In lumea pedalelor e un om apreciat, privit cu respect oriunde apare. Este un om spectacol pentru ei, dar nimeni nu poate sa inteleaga suferinta etapelor ratate cu cateva sute de metri inainte. Mainile ridicate in semn de bucurie pentru coechipieri ascund lacrimile pe care nu si le-a permis niciodata. Lesinuri, plimbari pe langa bicicleta, impingerea de catre alti coechipieri. A acceptat toate astea, dar pana la plans. I se spunea ca pedaleaza bine, ca are o calcatura profunda, ca e spectaculos. Pacat ca toate astea nu au dus la final. A castigat destule alte curse, dar niciodata cea dorita…

5 ani de sudoare si muschi deblocati la masaj. 5 ani de mizerie si scarba. Se uita de multe ori in oglinda si se intreaba daca a meritat sa-si dea anii. Putea sa renunte, sa treaca in alt domeniu. N-a invatat niciodata sa isi exprime sentimentele, iar cei 100 de metri a fost cea mai apropiata distanta de afectivitatea de care avea nevoie. Ar fi putut sa-si arunce bicicleta pana acolo, dar n-a fost niciodata in stare.

Niciodata…

Vor mai urma ani in care isi va face munca intr-un mod disciplinat. Va incerca mereu sa gaseasca acea cale spre ultima linie a etapei. S-ar putea sa dispara fara sa o poata gasi, dar…

Se uita la coatele lui julite. Acum 3 zile a cazut pe coborare. Credeau ca s-a terminat Turul pentru el, dar a coborat cu bratul inrosit de sange, cu pielea strangandu-se sub sangele coagulat. Au meritat toate ranile anilor petrecuti deasupra pedalelor? A meritat sa ajute? Nu are cum sa spuna nu. I-a placut sa se uite la cei care castigau. Atunci cand putea ajunge intreg pana sus, intr-un grup linistit…se ascundea printre jurnalisti si suporteri si urmarea festivitatea de premiere. Le urmarea succesele cu bucurie. Nu simtea ca sunt ale lui, dar vedea satisfactia ce era emanata de sus. O imbratisare si o palma peste casca. O multumire la masa. Asta era hrana lui…

II vine in minte acea etapa dureroasa. Ploua la poale, iar sus era zapada de 2-3 centimetri. Organizatorii au hotarat sa nu anuleze etapa. Voiau suferinta si sange. Liderul sau avea 3 minute in spate. Era aproape inghetat, la limita lesinului. In clasamentul general avea 10 minute avans, dar urmau kilometri dupa kilometri de suferinta la limita degeraturii. In fata lor putea sa se produca cea mai dramatica rasturnare de situatie…Ar fi murit probabil. A stat in frigul ala, cu mainile blocate pe ghidon si deshidratat. A indurat zapada care-i cadea pe cap prin gaurile castii. A primit un ziar, dar l-a refuzat. I l-a dat coechipierului. 27 de kilometri de ascensiune intr-o ora jumatate. Ireal…in viscol…au ajuns fara sa isi dea seama la ultima linie…era doar un ceas acolo sus, in mijlocul furtunii de zapada. I-au bagat intr-o camera calda, le-au pus paturi incalzite in prealabil. Nu puteau auzi nimic, nu puteau vorbi. Terminasera pe 2 si pe 3. In spatele lor plutonul o luase in ritm de vacanta montana. Nu a riscat nimic. Doar castigatorul etapei…10 minute in spatele liderului, atat avea de recuperat. Dupa doua ore au reusit sa isi recapete auzul si creierul. 9 minute si 51 de secunde. Se salvasera! La limita mortii…s-au salvat! N-a mai putut dormi 3 nopti amintindu-si imaginile acelea…

Astazi e doar un gregar. Sentimentele n-a invatat sa le duca pana la capat si nici sa primeasca afectiunea de care avea nevoie. Se ascunde printre suporteri si jurnalisti pentru a se uita la fericirea celorlalti.

S-a uitat in oglinda si m-a vazut pe mine…