Despre umbre

Într-o zi te vei întreba de ce ai rămas singur. Va fi târziu, vei fi bătrân, iar timpul nu va mai avea răbdare cu tine. Nu știu dacă vei înțelege atunci, așa cum nu știu ce înțelegi și astăzi.

Ați implantat sămânța neîncrederii, ați pus o graniță între părinți, una care nu ar fi trebuit să existe niciodată. Dar viața nu e un film fericit de la Hollywood. Nu mai știu care e bun și care-i rău. Nu știu dacă sunteți buni. Ați reușit să transformați un creier într-o schizofrenie. Pe cât de mult vă apreciez individual, pe atât de mult vă detest luați împreună. Pentru că voi sunteți exemplul de ce este mai rău într- relație care nu mai funcționează, voi sunteți răspunsul la „cât de rău poate fi?“.

Tu…nu ai înțeles atunci când ți-am spus că nu înțelegi ce înseamnă să ai 12 ani și să stai între doi părinți, cu pumnii șuierând pe la ureche. M-ai privit fără să înțelegi, te-ai simțit lovit și atacat, ca întotdeauna. Cum pot să te respect pentru omul care esti, atunci când te plimbi prin Europa, și să cred că ești cea mai anostă persoană în cuplu?

Mai țineți minte atunci când îmi doream să rămân la școală pentru că știam ce-i acasă? Poate, poate ar fi trebuit să rămân pentru totdeauna. Doar ca să deschideți ochii.

Ați ajuns la anii bătrâneții. Sunteți în război de când mă știu eu, dar nu ați reușit să vă separați. Nu știu ce vă mai ține împreună, ce vă reține. Eu știu sigur că nu vreau să fiu un motiv pentru o experiență atât de murdară. Sunteți ca o substanță periculoasă lăsată în Soare. Nu puteți sta unul lângă celalalt mai mult de 5 minute fără să țipați, să înjurați, să…

Mă întreb de multe ori…cum de am putut ieși doi copii atât de buni dintr-un mediu atât de rău? Mă gândesc că în orice râu poluat mai există o bacterie care rezistă și se dezvoltă. Peste milioane de ani, evoluția o va transforma în ceva mai bun. Ce aș fi devenit într-o familie perfectă? Poate mai rău. E ciudat, am momente când vă privesc conflictul ca pe un avantaj în formarea mea. Am devenit mai puternic, dar voi nu știți cu ce preț. Căci nu mai are rost să vă zic. Nu ați înțelege.

Dacă ați fi înțeles ați fi plecat de multă vreme. Ați vrut să mă transformați în mesagerul furtunii, iar în momentul când am spus că nu mă interesează ați sărit jigniți. Dar voi nu pricepeți…conflictul vostru nu mai e al meu de prea mult timp. Da, banii voștri îmi alimentează încă viața. Munca voastră individuală mă răsplătește, iar pentru asta vă sunt recunoscător. Individual. Dar sufletul vostru, sentimentele, dacă le aveți, sfaturile…zboară de prea multă vreme pe lângă mine.

Aș fi vrut de multe ori să pot să fug. Să vă las singuri. Să vă uitați unul la altul, iar după o ceartă din aceea de 10 ore să vă uitați în jur și să nu mă găsiți. Să înțelegeți mai târziu unde am plecat. Să înțelegeți că nu mai sunt acolo. Să vă uitați unul la celălalt și să nu mai vedeți vreun sens. Să lăsați capul jos. Rușinea face minuni, spune un vers. Ar fi trebuit să facă și în cazul vostru.

E straniu. Cum spuneam și mai sus, nu sunt acuzații individuale, căci respectul meu va fi etern. Mama, tata, acestea sunt cuvinte importante. Părinți? Mă mai gândesc…

Dacă într-o zi v-aș da înregistrarea retinei mele, să vedeți ce am văzut eu. Iar apoi înregistrarea urechii. Să auziți ce am auzit eu. Ar trebui să plecați departe, ar trebui să vă retrageți, căci ați fi prea jenați. Pentru că nimeni nu are voie să trăiască așa și nimeni nu are voie să fie mai matur decât părinții la 16 ani. Nimeni nu are voie să-și fie propriul exemplul.

Noi doi ne-am dus pe drumuri. Ne vom întoarce acasă rar. Să nu rămâneți singur. Ar fi păcat.

Tu…îmi spui că trebuie să o respect și nu-mi spui unele lucruri pe care se presupune că le știi. Dar nu înțelegi că respectul se câștigă prin informație și sinceritate. Am două părți ale aceleiași piese de șah, dar nu știu de unde să iau regele. Nu știu cum să abordez informația. Oricât de bun jurnalist voi deveni pe viitor, investigația asta mă va depăși. Sau pur și simplu îmi va fi rușine să o scriu, să o fac. Probabil că ar fi una interesantă, cu multe neadevăruri și informații false primite de-a lungul vremii. Pentru a mă proteja sau pentru a vă proteja.

Cine știe.

Imaginați-vă, voi doi, ce nu veți citi acest text, că vă va prinde 80 de ani și vă veți uita, dar voi fi departe. Sper să nu vă prindă vârsta asta împreună. „Împreună“…ce cuvânt penibil în contextul ăsta. Ce face doi oameni să fie împreună? Faptul că-i unesc doi copii și o casă mică de două camere? Nu sunteți mai uniți decât doi străini. Măcar ei nu se bagă în seamă. O să vă scoateți ochii unul altuia până când o să obosiți.

Veți obosi vreodată?

Eu știu că am ajuns în punctul ăsta de câțiva ani, iar fiecare moment pe care-l petrec cu voi doi, motiv obișnuit de a fi bucuros, e un drum prin Iad. Mă face să mă depărtez încet, încet, ca un ciclist ieșit într-o evadare tristă. Voi schimba drumul și voi dispărea pe dealuri. Nu ați înțeles că deveniți doar niște umbre mâncate de ura pentru celălalt, iar eu devin un spectator care a mai văzut spectacolul. Din umbre…veți deveni invizibili, iar eu…eu voi fi departe. Mult prea departe și mult prea obosit pentru a vă accepta prostiile.

Mă uitam în seara asta la televizor și vedeam cazul polițistului care și-a împușcat nevasta. Un gând macabru mi-a trecut prin minte pentru câteva ore bune. M-ar surprinde să trăiesc așa ceva din perspectiva fiului? Știți ce-i trist? Că nu… Iar atunci tristețea se va transforma de fapt în furie, în cuvinte nespuse și în amintiri neplăcute. Iar totul va deveni doar un breaking news lipsit de piper.

Deveniți umbre și dacă rândurile de mai sus au părut cumva lipsite de sentimente…nu sunt. Mă depărtez de niște umbre care redevin lumină atunci când sunt în prezența individuală a fiecăruia. Nu uit ce a făcut fiecare pentru mine. Orice zi, orice secundă petrecută departe știu că vă doare. Dar vă apropiați amândoi, ajungeți la aceeași masă și redeveniți umbre.

N-o să uit vara noastră…cea în care am stat o lună în aceeași cabină a vechii cisterne. Nu o să uit autobazele, salamul Campofrio mâncat pe lada camionului. Nu voi uita armata de snacks-uri cumpărate și cum îți citeam din ziarul „Național“. Nu voi uita cuvintele simple, sfaturile, discuțiile despre politică, analizele tale surprinzător de profunde pentru un om care privește de la televizor. Nu voi uita aventurile tale în Marea Britanie și cum ai salutat-o tu pe regină în fața Palatului Buckingham.

N-o să uit cum ai plecat în clasa a 8-a pentru a ne fi mai bine. Nu o să uit lunile în care a trebuit să mănânci din spatele supermarketurilor. Nu o să uit primul pachet primit, primii bani, primele bucurii pe care le-ai avut acolo. Nu o să uit când am fumat prima țigară împreună. Nici că ai îmbătrânit acolo și ți-ai făcut vânătăi doar pentru a sta bine noi. Nu o să uit cum făceai goblenuri pentru a aduce bani – voi vedea mereu combina muzicală și mașina de spălat luate din carourile acelea pline de bobine de ațe. Nu o să uit cum aduceai mazăre de la țară pentru că nu aveam ce mânca.

Dar nu voi uita niciodată nopțile de neliniște, visul acela când el se arunca de la etaj, nu o să uit amenințările pe care le aruncați între voi și telefoanele nervoase pe care le primeam. Nu o să uit cum voiați să fiu un mesager între ura voastră. Nu voi uita că vă acuzați pe teme financiare. Voi ține minte mereu cum a venit Poliția și cum am rămas atunci singur în casă. Nu o să uit înjurăturile și certurile la 10 minute după ce v-ați întâlnit anul ăsta, chiar de ziua mea. Nu mă mai văzuseți de 10 luni…

Horațiu Mălăele – Mama

Timpuri Noi – Tata

Povestea lui Costică, zis şi Tata. La mulţi ani!

Postez astăzi o mică istorisire de pe un blog şters acum ceva vreme, o poveste scrisă cred că anul trecut prin februarie. Sau acum doi ani, nu-mi amintesc bine. E despre Costică, cunoscut în medii intime ca „Tata”. Azi e ziua lui. Şi sper să-i fie bine acum, în timp ce se îndreaptă cu tirul spre Marea Britanie. Povestea de mai jos e un început. O voi continua cândva, când îmi voi îndeplini o dorinţă mai veche şi-i voi pune în faţa lui tata un reportofon. Până una alta, la mulţi ani la 53 de ani.

P.S.: Astăzi tata a mai învăţat câteva cuvinte străine. „Left”, „Right”, Bonjour, Guten Tag şi alte indicaţii de drum în italiană, franceză, engleză şi germană.

Vom  spune o poveste reala, inspirata dn realiate, varianta moderna a visului american. Personajul principal va fi Costica, un simplu sofer din Romania in cautarea unui nou El Dorado sau mai simplu, al unui volan de tir care sa-i aduca un trai mai bun, nu neaparat lui, dar mai ales familiei.

Costica este pentru autorul acestor randuri imaginea perfecta a omului nehotarat, labil si care regreta mult. Revolutia din 1989 l-a prins conducand o cisterna de lichide alimentare. Nu se poate spune ca ar fi dus-o rau, soferii fiind cumva privilegiati. Evident, in garajul firmei cei mai fitosi erau soferii ce aveau masini frigorifice, mari bisnitari de carne. Costica se multumea cu canistrele de alcool si vin. A ramas in intreprindere pana prin 96, nu s-a gandit sa plece in afara, iar cei care-l cunosc il pot auzi spunand des: „Daca nu eram prost si plecam si eu din `90 eram acum bastan. Dar nu ma ducea capu’! Credeam ca o sa fie bine aici si ca o sa mearga asa la nesfarsit”. Si cumva nu poti sa-l condamni. Primii ani de dupa 90 au fost o haiducie totala. Aproape 5 ani in care primea salariu de la intreprindere, dar mai facea cate un transport fara acte, nestiut de nimeni. Apoi s-a hotarat sa faca un pas in fata si sa inchirieze masina, sa o ia in locatie de gestiune. A inceput o perioada buna. Familia l-a vazut deseori in casa cu o sacosa de bani.

Sa nu credeti ca autorul va minte. E o poveste reala. Sacosa era intr-adevar o sacosa de plastic normala plina ochi cu bani. Anii au trecut, intre timp intreprinderea s-a privatizat si Costica al nostru a facut un imprumut la banca pentru a cumpara masina. 60 de milioane pentru o cisterna cu remorca. Nu era o suma mare pentru el. Afacerile mergeau struna. Dar fericirea s-a terminat la inceput de nou mileniu cand transporturile de alcool nu mai erau atat de libere, iar rata la banca era sa-l manance. Intr-un final a reusit sa treaca si peste asta, s-a mai tarat vreo 2 ani transportand ulei si lapte, dar si substante chimice.

Cosmarul lui Costica era ideea de patron. Dar iata-l ajuns si acolo. 5 ani in care a schimbat vreo 3 patroni, in care nu a dus-o chiar rau, un om de clasa medie. Singura lui problema, de altfel mostenita de unii din urmasi, este ca nu stie sa isi organizeze cheltuielile si veniturile. Banii vin si se duc, iar Costica se intreaba mereu „Unde dracu’ s-au dus 20 de milioane?”.

Introducerea era necesara, desi poate ar merita o carte intreaga. Ce doresc eu sa va povestesc este ultima aventura a eroului nostru, petrecuta la final de 2008 si inceput de 2009.

Costica se angajeaza la o firma in Italia. Transporturi evident, sofer pe tir. Mai fusese acolo cu 3 luni inainte, dar venise acasa din motive inca neclarificate. Un dor de casa, un sentiment de stranietate profund, inca ne intrebam si noi ce l-a facut pe Costica sa vina brusc la usa apartamentului din Romania. Dar, vorba lui, „lucrurile s-au imputit” in Romania. Nimic nu mai mergea, transporturile erau deja periculoase si haiducesti asa ca s-a gandit sa mai faca o incercare. S-a dus la Oradea, la filiala firmei italienesti si s-a angajat. Peste o zi urma sa se imbarce intr-un autocar spre Milano, locul unde era si garajul.

In autocar mai erau alti 20 de soferi cautandu-si binele in afara tarii. Nu stiau spre ce se indreapta, dar erau optimisti. Pentru a face calatoria mai interesanta insotitorul celui ce conducea autocarul era un hot de mare clasa. La fiecare oprire lua din magazinele cate unui Peco doze de Redbull, cornuri, snacks-uri, accesorii pentru masina, braduti parfumati, tot ce se putea. Era imaginea unui dependent de hotie, pentru ca „m-am obisnuit sa fac asta si acum nu mai pot sa ma opresc”. Cleptomanul nostru a furat si 10 harti ale Europei (de mentionat ca nu era chiar o harta, era un atlas de vreo 150 de pagini). Ei, imaginati-va voi cum e sa iesi dintr-un magazin cu 10 harti, doze de Redbull, cornuri, dulciuri, toate burdusite intr-o geanta de voiaj pe care o aveai goala.

Dar asta era doar un amanunt picant, ca sa va obisnuiti cu atmosfera in care traieste aceasta povestire. Ajunge Costica, impreuna cu colegii sai, la garajul firmei. Sunt salutati si distribuiti la masini. Se urca eroul nostru in cabina camionului, da o cheie si masina porneste. Optimismul era la cote inalte. Prin garaj nu putea circula decat in treapta intai, asa erau regulile, astfel ca nu a observat nimic suspect la masina. Peste cateva zeci de minute este trimis de catre seful de coloana, un anume Giovanni, sa alimenteze la un alt garaj, la vreo 20 km distanta, la periferia orasului. Baga in viteza, iese pe poarta, dar pe drum… ce sa vezi! Camionul nu putea sa schimbe mai mult de-a doua! Ajunge pana la urma unde trebuia sa puna motorina, alimenteaza si se intoarce la garaj.

Prin puterea miraculoasa a limbajului non-verbal reuseste sa-i explice lui Giovanni ca masina are probleme la cutie: „Vitez’ kaput!”. Costica nu stie italiana si probabil ca nu va invata niciodata, caci nu are simtul limbilor straine. Pur si simplu nu le poate prinde! Stie doua trei cuvinte pe care le foloseste, acompaniate cu o gesticulatie excesiva si reuseste sa se faca inteles. Trebuie mentionat ca soferul din povestea noastra nu era la prima aventura externa. La firmele din Romania la care mai fusese angajat a avut ocazia sa „faca Europa”: Ungaria, Austria, Slovenia, Germania, Marea Britanie, Italia, Franta, Danemarca, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia. De fiecare data a folosit aceleasi 3 cuvinte: kaput, camion, colega!. Restul erau interjectii  si comunicare nonverbala.  Giovanni il intelege, stie cu cine sta de vorba, isi aminteste bine ca acum 3 luni plecase fara sa spuna nimic inapoi in Romania. Ii spune sa parcheze masina si i se distribuie alta.

Acum trebuie sa intram inapoi in mintea si ochii lui Costica. Ceva i se parea suspect la toata afacerea asta. In hala imensa din interiorul garajului stateau parcate, „bot in bot” zeci de tiruri. Nu hârburi, ci masini foarte noi!

Se urca intr-a doua masina. Da o cheie, porneste, merg vitezele. Dar ce sa vezi! Nu merge caldura, chestiune esentiala pentru ca trebuie sa va amintesc ca era mijlocul lui Decembrie, de fapt undeva de Craciun. Ii spune cumva lui Giovanni ca incalzirea e „kaput”, dar Giovanni nimic si nimic. „Du-te si incarca asa, rezolvam dupa asta”. Ce sa mai zica omul nostru, s-a dus asa. Poate situatia se va schimba dupa prima cursa, poate ii vor da un camion bun care sa aiba si viteze si caldura. In plus era prima lui zi acolo si voia sa stea sa vada care este situatia. Porneste si se duce la drum ca sa incarce pentru un Carrefour. A mai facut el frigul de multe ori prin Romania. Au fost cazuri cand i s-a spart geamul din fata si a trebuie sa mearga in plina iarna fara geam, practic in curent extrem. A supravietuit cu greu, dar pe vremea aceea era in masina lui personala, era afacerea lui…Acum suporta cu greu umilintele de la patroni.

Pentru necunoscatori trebuie spus ca transporturile sunt reglementate strict in Europa. Camioanele nu au voie sa circule mai mult de 8 ore incontinuu. Dupa 5 ore sunt obligati sa aiba jumatate de ora pauza, iar orice incalcare a diagramei tahografului (aparatul ce masoara datele acestea) poate pune in pericol carnetul sau chiar libertatea. Costica al nostru nu doreste sa incalce diagramele si de obicei soferii nu sunt vinovati pentru lucrul asta. Lor le convine sa mearga 8 ore apoi sa se opreasca, dar multi patroni ii pun sa incalce regulile si sa mearga incontinuu, distrugand programul. Ei…daca te prinde politia te-ai ars! Costica nu a fost o exceptie. Avea diagrama varza si l-au oprit carabinierii. I-au cerut actele si diagramele. 300 de euro amenda din prima zi! L-au intrebat de cand e in Italia, iar el le-a aratat pe degete „doua zile”. S-au uitat urat la el in timp ce-i scriau amenda si au dat din cap, extrem de expresiv.

Si-a continuat cursa, a ajuns la Carrefour si a descarcat. Trebuie spus ca momentul asta i-a produs o uimire de provincial. Nici un om nu era la rampa de descarcare, numai roboti care manevrau marfa! Se uita prostit la chestiile alea metalice care fac „bzz, vzz, mzz” si se mira de cat de mult a evoluat lumea asta si ce inapoiati suntem noi. „Apai daca ar fi vazut tata asa ceva, care sta acolo-n balegar la curu’ vacii nu credea! Ce sa-i mai povestesc, ca el nu crede ca exista asa ceva! Apai cand i-am povestit cum se face agricultura prin Finlanda, cum sunt crescute vacile…”.

Infrigurat se intoarce la baza. Parcheaza masina in garaj si se indreapta spre Giovanni. „Camion, kaput, nu se poate, pfff, uff!!”. Giovanni (in traducerea noastra): „Nu vrei, du-te-n Romania”. „Si imi tot repeta…Rumenia Rumenia …ca daca nu-mi convine sa ma duc in Rumenia! Ei pizda ma-sii cu Rumenia ma-sii!”.

Cu Rumenia Rumenia in cap va sta Costica de acum incolo…

Continuarea va veni in episodul urmator…

Pulifriciul român – Studiu de caz. Partea I

Pentru ca am o ora libera la dispozitie vreau sa scriu despre cateva naravuri ale romanilor. Nu vreau sa emit judecati de valoare si generalitati, asa ca voi demonstra cele spuse de mine pe un studiu de caz. Tata e persoana care intruchipeaza in ultima vreme incredibil de multe cusururi si daca ma gandesc la un roman cu probleme, el e ala.

Tata sufera de sindromul sefiei, desi nu a fost in viata lui sef. 5 ani de zile a avut propriul lui camion, dar nu se poate spune ca era administrator, manager sau toate cuvintele astea care intruchipeaza capitalist sefia. Muncea pentru altii, le ducea alcool dintr-o parte in alta, intra in jocul lor murdar si fara camionul acela ar fi fost doar un alt mujic. Asa…era doar un angajat fara carte de munca. Dupa ce a dat faliment cu micro-firma de apartament Alca Trans, a trebuit sa reintre in sistemul clasic. A trebuit sa se angajeze, dar, desi au trecut vreo 5 ani de atunci, nu a reusit sa se adapteze. Tot trebuie sa le dea indicatii patronilor, sa le spuna cum ar trebui sa stea lucrurile, cum nu fac ei bine. Cred ca i-a mers asa cu vreo doi, doar pentru ca nu aveau nu stiu ce firma uriasa, ci aveau si aia 2-3 tiruri. Cumva, era o relatie de pseudo-egalitate, iar patronii acceptau sfaturile lui tata. Evident, nu de fiecare data se insela. Avea de multe ori logica in ceea ce spunea, i-as fi putut da dreptate de multe ori din punct de vedere moral, dar taica-miu uita ca nu el conducea, ci trebuia sa se supuna totusi unor decizii patronale, care nu erau chiar atat de exagerate. De la o vreme nu i-a mai mers asa, poate pentru ca a intrat in niste firme destul de mari. La Waberer’s, firma maghiara, a fost de doua ori si evident ca dadea vina pe maghiarismul celor de acolo pentru toate greselile lui. De curand a fost trimis inapoi in Romania de o firma din Italia, mai exact din Napoli, dintr-un motiv pe care puteam sa-l contest moralmente, dar pragmatic in nici un caz. Tata a fost chemat in biroul patronului si a inceput sa se rasteasca la ala. Bineinteles ca tipul nu s-a lasat impresionat, mai ales ca traieste de 40 de ani in Sicilia. Nu i-a luat capul ca in filmele cu mafioti, dar i-a spus clar: „Ai tipat la mine, esti nervos si ai nevoie sa te calmezi. Te duci in Romania si cand te-ai calmat imi dai un telefon si te chem inapoi”. Bineinteles ca dupa ce s-a rastit la ala si s-a crezut patron, a inceput sa se roage de „Capo” sa nu ii faca una ca asta, ca are copii, ca vrajeli…De unde. Astazi e la Iasi unde asteapta chemarea inapoi. Probabil nu va mai veni prea curand.

Tot in relatia asta de patron-angajat, tata a manifestat un alt sindrom tare bolnavicios. Se crede atacat de forte malefice, obscure, care conspira impotriva sa. Nu conteaza daca vorbim despre maghiari, care sunt de vina pentru ca el nu poate sa se adapteze sau pentru ca nu primeste cati bani crede el ca ar trebui sa primeasca. De asemenea, nu conteaza daca forta obscura e siciliana, romaneasca sau de cele mai multe ori divina. Pentru ca tata se crede lovit de soarta si prefera sa isi planga de mila decat sa se scoale de pe jos si sa lupte, lupte, lupte. „Is blestemat. Nu se poate. Nimic nu-mi merge bine. Nu stiu ce-i cu mine”. De 2 ani are placa asta pe care o baga pentru toate esecurile, nestiind ca lumea mai si pierde, desi nu cred ca el sta foarte prost la capitolul asta. Toti conspira impotriva romanului din tata. E foarte intrigat ca romanii sunt tratati ca niste sclavi in Italia, desi pragmatic nu ar trebui sa fie surprins cu nimic. Esti un emigrant care munceste pe bani putini. Cum ai vrea sa fii tratat? Nu ai sindicat, de multe ori nu ai nici un contract de munca facut in Italia, ci in Romania. Dumnezeu este vinovat pentru toate astea. Iar apoi, pentru ca fatalitatea sa fie suprema, tata incepe sa isi aminteasca momente cheie din viata lui, cumva acele intersectii unde a facut alegeri gresite. Bineinteles, nu toate acele alegeri sunt responsabilitatea lui, pentru ca el este aproape perfect. „Daca nu bagam banii in cisterna aia atunci…”(moment din 1997), „daca plecam eu in Germania dupa Revolutie…” (placa asta o are din 2000 incoace), „daca nu cacam banii pe apartament…”(1998-1999), etc etc. Daca nu i se intamplau toate astea, tata era sus acum. Crede ca ar fi avut vila si ar fi trait linistit, uitand sa traiasca in prezentul pentru care trebuie sa lupte nitel.

Sa trecem mai departe. Acum cateva zile m-a izbit, stand cu tata la o masa in Gara de Nord, o vorba pe care a spus-o cu o lejeritate incredibila. Vina mea este ca nu am replicat sau nu m-am ridicat de la masa pentru a pleca. Am stat cateva minute fara sa spun nimic, socat de enormitatea afirmatiilor. Vorbeam de certurile pe care le avea cu mama, de fapt pe care le are in continuare. Si asta e o constanta … de vreo 20 de ani. Ei…ii spuneam ca nu ma mai implic in certurile lor pentru ca nu iert momentul cand am ajuns sa stau intre doi oameni mari care se bateau. Iar atunci vine propozitia asta: „Daca eram barbat adevarat…puneam mana pe o bata si o bateam de se caca pe ea”. Pam, pam…Wadăfacyayo? Asta-I atitudinea multor barbati din tara asta fata de femei si modul lor de a le trata. Barbatul adevarat, prea sfant mancator de mici, pune mana pe o bata si o bate. Barbatul roman isi arata forta bruta. Nu, el nu are argumente niciodata sau sunt aceleasi constante absurde. El pune mana pe bata, pe pumn. Nu ma feresc sa o spun ca asta e o problema chiar generala si nu ma refer strict la bataie, ci la conceptul de barbat pe care il are in cap romanul mediu. Daca nu se realizeaza si il enerveaza femeia, va pune mana pe o bata. Daca se realizeaza si vrea sa isi arate potenta, forta si valorea, isi va cumpara un Audi Q7 sau orice alta masina mare, de prost gust si fara sens intr-o tara ca a noastra. Care-i legatura? Voi spune asta printr-o metafora putin vulgara. Romanul sufera de sindromul pulii mari, gigant. Romanul vrea sa fie „a big cock”. Si de cateva ori ajunge. Metodele prin care pulifriciul de bloc ajunge la carma unui Audi sau pe un yaht in Caraibe nu ma intereseaza. Ei, cand puta bleaga de roman se realizeaza, el se simte ditamai potentul. Nu il intereseaza sa profite de potenta lui. Nu-l tine mult. Isi da drumul rapid, dar nu conteaza pentru ca el „o are mare”. Are…forta!. Asta-i un Audi Q7 sau un Dodge Ram aruncat intr-un oras de provincie. O pula mare care ejaculeaza precoce. Revenind la barbatii ca tata. Ei … dau cu bastarca. Nimic mai mult, nimic mai putin.

Mai am multe de scris, dar promit ca asta e doar prima parte. M-as lungi prea mult daca as continua. Ma voi duce acum spre Fresh Rating Star, adica Balul Bobocilor in limbajul fitos de FJSC. Va invit sa ascultati urmatoarea melodie. Mi-am amintit de ea in timp ce scriam ultimul paragraf.