Schimbare sau Despre bărbatul privind la copil

Aseară, într-un moment de linişte şi de timp liber, am decis să încep să trec pe calculator o poveste romantică pe care am scris-o începând din clasa a 11-a. E o poveste pe care o numeam de multe ori roman. E o poveste care mi-a fost dragă şi într-un fel îmi mai este şi acum.

Nu am recitit-o niciodată, iar rescriind acum rămân şocat şi uneori surprins. De ce? Şocat pentru că m-am schimbat atât de mult. Surprins? Pentru că uneori ideile pe care le rescriu acum sunt bune şi nu ştiu de unde au apărut.

Pe vremea aceea citeam mult. Aveam timp să fac asta. Uneori am şi acum, dar nu mai am aceeaşi tragere. Nu cred că mă mai poate ajuta foarte mult. Atunci cititul era o salvare. Nu aveam foarte mulţi oameni în jurul meu şi nici foarte multă experienţă. Trebuia să învăţ din cele scrise de alţii. Acum pot să învăţ din experienţele mele.

Mă uimeşte. Au trecut cinci ani de atunci. Copilul care scria pe vremea aceea nu avea coerenţă foarte multă sau concizie. Acum m-au acaparat regulile jurnalistice. Corectez cu duritate ceea ce scriam atunci. Dar copilul a crescut şi realizez că a crescut bine. Nu puteam să merg mai departe cu atitudinea aceea. Â

Visam mult. O mai fac şi acum, dar cu realism. Ştiu că viaţa nu e o excursie onirică, ci una foarte realistă. Una în care îţi iei şuturi, în care te vei lovi de probleme, iar ceea ce trebuie să faci este să îţi câştigi o anumită independenţă. Copilul de atunci a murit de mult, iar cimitirul lui se află în interiorul meu. Mai poţi vedea nişte trăsături fizice şi uneori nişte gânduri pasagere. Dar în jurul mormântului lui s-a clădit omul de acum. Un om care îşi duce de multe ori moştenirea în spate şi mai intră în perioade negativiste, dar care se luptă mereu pentru mai bine. Care are curajul să ridice capul şi să privească viaţa în faţă.

Mai am mult de învăţat despre viaţă. Dar am devenit mai decent decât eram atunci. Dădeam lecţii şi scriam despre lucruri neştiute. Astăzi nu aş mai putea face asta. Când lucrurile mă depăşesc tac. Dacă nu am făcut un lucru bine, nu am să vorbesc teoretic despre cât de bine trebuie făcut acel lucru. Copilul a crescut, iar începutul de bărbat are o decenţă proprie care îl trimite mai departe.

Am învăţat să las în urmă oameni şi să fiu mai dur cu unii. Ca să fiu bine trebuie să ştiu să triez. Am început să pun mai mare accent pe respectul pe care mi-l oferă ceilalţi. Dar am învăţat că ceea ce dai tu, nu poate reveni cu aceeaşi viteză. Legile fizicii şi legile vieţii interzic acest lucru. Forţa de frecare e dură. Iar obiectul nu se va întoarce cu aceeaşi viteză. Ştiu astăzi că nu primeşti ceea ce dai. Iar pentru asta trebuie să triezi.

Am învăţat să fiu mai curajos decât pe vremea aceea. Copilul ruşinos şi-a mai păstrat unele frici, dar acum, privindu-mă ca într-o „out of body experience” zilele trecute, mă vedeam pe scaunul din redacţia Adevărul, punând mâna pe telefon şi vorbind cu persoane necunoscute, fără nici o problemă. Un copil de acum 5 ani nu ar fi putut face asta. Îi era teama de necunoscuţi. Iar astăzi, mergând pe stradă, într-o zi liberă, m-am surprins sunând un om ca să-i mulţumesc pentru faptul că mi-a trimis nişte răspunsuri la întrebări pe mail şi fiind atât de natural. Copilul nu şi l-ar fi imaginat pe Vlad în postura asta. O postură mai matură, mai stăpână.

Mă uimesc pe zi ce trece şi îmi place de mine. Am schimbat copilul de atunci cu un început de bărbat mai stăpân pe el. Mă lovesc lucruri şi astăzi, dar un anumit cinism mă face să trec peste ele. Unii îmi spun că nu sunt Vlad atunci când vorbesc cinic, dar atunci sunt stăpân pe mine.

Încă mă întreb dacă este bine să dai omenie. Am dat multă. Am avut exemplul tatei. Atât de om şi atât de batjocorit apoi sau uitat. Am dat omenie şi rareori am primit-o înapoi. Pot număra oamenii pe degete. Ei se ştiu şi lor le mulţumesc. Pentru că atunci când mi se întoarce comportamentul omenesc, cred că viaţa poate fi aşa cum mi-o imaginez eu. O lume mai bună, în care pot primi bine la fel de mult pe cât îl dau. Cu unii îmi va fi imposibil. Încet, încet…vor dispărea.

Mă întorc la rescris. Să mai râd puţin de Vlad la 17 ani, să mă mai uimesc şi să văd cât de mult m-am schimbat.

Anunțuri