Javaneze, bohemiene şi diamante nebune

Dansând javaneza pe uliţă

E 1962. Sunt păpuşa din mâinile mamei mele de opt ani, care se joacă pe uliţele pline de noroi ale unei toamne tarkovskiene din judeţul Iaşi. Serge Gainsbourg compune „La Javanaise”. Muza? Superba Juliette Greco. Ascult la radio, mă uit la televizor. Gainsbourg e încă o figură neplăcută, o figură sănătoasă. Serge în perioada de tinereţe nu mă atrage defel. Sunt păpuşa uitată pe uliţa satului. Apa murdară de noroi vibrează fin în faţa acordurilor line ale tânărului francez.

1988. Sunt planul părinţilor  mei. Sunt embrionul ce creşte în burta mamei, aşteptând momentul februarie 1989. E mai, un spermatozoid întâlneşte un ovul, iar atunci apar eu. Încet, Gainsbourg dispare. Cântă „La Javanaise” transpirând, dar fumând cu exactitate o ţigară „Gitanes”. Vechile obiceiuri nu se uită. Trei, patru, chiar cinci pachete pe zi sunt aruncate pe apa sâmbetei, fumul gudronat îi atacă plămânii deja pulbere. În timpul ăsta eu  mă dezvolt liniştit. Plâng, acolo în interiorul mamei, emoţionat de geniul unui artist care se stinge. Vocea abia îl mai ţine, acordurile nu mai sunt la fel ca altă dată. Totul devine un monolog trist, al unui slujitor al poeziei.

1989. Sunt ţipătul ce o trezeşte dimineaţa pe mama disperată. Sunt coada de noapte la care stă tata ca să prindă lapte praf. Sunt jumătatea de portocală împărţită cu sora mea. A mai trecut un an peste Serge. Dacă aş fi fost în public la emisiunea „Victoires de la musique” aş fi plâns în timp ce râdeam în hohote. Serge se apropia de moarte, eu mă apropiam de cuvinte. În acest timp, cu plămânii prăjiţi, Serge mai avea puterea de a flirta cu o prea tânără Vanessa Paradis. Vârsta nu a fost niciodată o problemă pentru Gainsbourg, iar cuvintele lui făceau să roşească orice femeie. Ele erau icoanele vieţii lui, pictate în culori gri, de fum de Gitanes.

2011. Sunt omul matur ce s-a angajat. Gainsbourg a murit de multă vreme. În urma lui a rămas muzica, fetele şi Jane Birkin, consoarta-i fidelă-n faţa aventurilor sale legendare. Bătrână, dar cu frumuseţea ce odată sfida timpurile încă la vedere, Birkin se lansează într-o campanie de strângere de fonduri pentru victimele cutremurului din Japonia. Transformă turneul într-un omagiu adus lui Serge. Îi cântă melodii de care nu s-a atins niciodată. Fără o voce minunată, transmite mai mult decât o octavă perfectă. Ajunge la Bucureşti unde o privesc de departe, din sală. Undeva, acolo sus, Serge ne salută pe toţi. Nu l-am văzut niciodată în concert, dar prezenţa-i este electrizantă pentru cei care l-au iubit. Mă culc cu capul pe scaunul din faţă şi o privesc pe Jane. În spate, rămân umbre: Birkin în rochii transparente, apărând pe covorul roşu din Paris, Serge, fumând cu  nesaţ dintr-un Gitanes fără filtru, Serge tânăr…


Un prezent cu păr alb în care un indian nu s-ar fi potrivit

1986. Sunt motivul inexistent pentru viitorul relaţiei părinţilor mei. Sunt o gură-n plus de hrănit inexistentă pe harta concepţiei. La Londra, stadionul Wembley se umple ochi. Zeci, sute de mii de oameni se înghesuie pentru a vedea furnicile de pe scenă. Freddie Mercury e îmbrăcat într-un trening şi un maiou cu Betty Boop. Ia o înghiţitură de bere din paharul de pe pian şi-şi începe magia. Scoate dinţii uriaşi la înaintare şi o rapsodie bohemiană cum nu a mai fost şi nu va mai fi cântată vreodată. Nicicând nu a văzut lumea o reprezentaţie mai apropiată de perfecţiune a acestei piese, parcă marcând începutul declinului, finalul unei ere. Din inexistenţa mea ridic braţele în aer împreună cu sutele de mii de colegi de pe stadion şi ţip cât pot de tare „Mama, I just killed a man”. Mama era prea departe de stadionul acela.

1992. Sunt copilul noii democraţii. Devin ultima generaţie comunistă. România învaţă lecţia libertăţii, iar lumea învaţă drama morţii lui Freddie Mercury. Pe 24 noiembrie 1991, Freddie murea de la o pneumonie care nu a putut fi tratată din cauza SIDA. Pe Wembley, locul care a văzut minunile lui Freddie, se adună să-l plângă cântând o mână de geniali. Basistul John Deacon, cel care a stat mereu în umbra trupei, dar a avut o influenţă colosală, cântă pentru ultima oară cu Brian May şi Roger Taylor. O mână de geniali îi aduc un omagiu lui Mercury. O mână de nume care spun prea multe: Elton John, Roger Daltrey, David Bowie, James Hetfield, George Michael, Seal, Annie Lennox, Lisa Stansfield, Robert Plant, Axl Rose şi Slash, Liza Minnelli. De la mii de kilometri depărtare, simt curentul cum intră prin crăpătura geamului. Peste ani, efectul fluture avea să provoace o furtună în interiorul meu muzical la descoperirea concertului.

1998. Sunt în clasa a treia. Nu descoperisem muzica bună. Ea aştepta în interiorul meu. În acelaşi timp, interiorul unui studio din Londra se umple de istorie. John Deacon, Brian May şi Roger Taylor se strâng iar pentru a înregistra „No one but you”. Viaţa mergea mai departe şi fără Freddie, dar doar cei buni mor mai rapid. Sunt şapte ani de la moartea lui, dar sufletul, vocile şi instrumentele foştilor colegi îl simt aproape. Abia peste 14 ani, întâmplarea face să dau peste înregistrare şi să lăcrimez ca un prost în interiorul unei redacţii.

2010. Realitatea mea descoperise Queen. Plânsesem de prea multe ori pentru că nu am ajuns să-i văd niciodată. Tot la Londra, la „Prince’s Trust Rock Gala”, Brian May şi Roger Taylor mai aduc un tribut unui fost coleg şi prieten care nu a fost niciodată uitat. Din când în când, ne ducem viaţa fără ca gândurile noastre să fie colorate de acordurile care ne-au ridicat părul de pe mână la un moment dat. Dar important e momentul acela când realizezi cât timp a trecut. Fără Freddie, fără Queen. Timpul s-a scurs. Părul alb s-a depus şi parcă Freddie nu s-ar fi potrivit într-un asemenea aranjament. Cei doi cântă „These are the days of our lives”, una dintre ultimele piese înregistrate de Freddie, în timp ce îşi aştepta moartea. Cu pături termice pe el şi aproape incapabil să se ţină pe picioare. Îşi încheie cariera muzicală cu versul „I still love you”.

Prea laş ca să port un Floyd roz

1980. Sunt scaunul în plus din bucătăria mamei mele. Sunt gândul ei imposibil. Sunt viitorul ei pe care nu-l percepe. Urechile mele de lemn primesc acordurile unor melodii de 13 minute, coborâte din Rai. După cum spunea un internaut, „sper că Dumnezeu, acolo sus, mi-a pregătit nişte Pink Floyd. Altfel, râurile de lapte nu au niciun sens”. Cei patru membri ai unei formaţii cu începuturi în acorduri dubioase reuşesc să îmbine electronicul, chitările, vocea prea dură a lui Roger Waters cu cea prea sensibilă a lui David Gilmour şi scot o muzică extraterestră. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o armonie atât de bună. Beethoven râde mulţumit acolo sus. Mozart devine brusc un Salieri în faţa geniilor de pe scenă. Finalul secolului XX aduce speranţă în viitorul umanităţii. Muzica nu moare, deşi Pink Floyd se despart la trei ani înainte de naşterea mea. Poate m-am născut prea târziu, dar nu destul de târziu. Am ajuns la timp ca să-i ascult, atâta vreme cât lumea încă-i va mai ţine minte. Mă bazez pe faptul că Mozart încă se mai aude şi după câteva sute de ani.

2005. Sunt elevul ciudat din ultima bancă. Am plete şi cămăşi din materiale îndoielnice. La 200 de kilometri de mine stă colega mea Georgiana. Deschidem televizoarele şi aşteptăm să înceapă reuniunea Pink Floyd. După 19 ani. Sunt bătrâni, iar vocea îl mai ţine doar pe Gilmour, care şi-a păstrat aceeaşi capacitate de a reuşi să adoarmă un copil, ca într-un cântec de leagăn suprarealist şi să recite poezie pe scenă. Tata doarme în pat, iar eu stau în genunchi în faţa televizorului. Patru melodii pentru eternitate. „The pigs have flown. Pink Floyd reunited” scria pe bannerul unei tinere. Porcii au zburat. Să nu mă contrazică nimeni.

2011. Sunt studentul în ultimul an de facultate de aşteaptă licenţa. Sunt fanul Pink Floyd care-şi cumpără bilet la concertul Roger Waters. Sunt frustratul care află că examenul este în aceeaşi zi cu Waters. Sunt laşul care vinde biletele. Pe arena O2 din Londra Roger Waters pune din nou în scenă „The Wall”, o variantă mai modernă şi cu un zid hi-tech. Comfortably Numb este cântată în faţa spectatorilor. La minutul 1.28 Waters zâmbeşte, ridică ochii spre cer, iar luminile se aprind. De departe, de pe zid, David Gilmour îşi respectă pariul pierdut în faţa lui Waters. A venit să cânte într-unul din concertele sale. E vară, iar eu văd concertul în redacţie. Mă blochez vreme de opt minute timp în care nu-mi dau seama cum să reacţionez. Am avut vârsta potrivită pentru a mai vedea aşa ceva, dar am dat cu piciorul ocaziei. N-am avut vârsta potrivită pentru a putea fi liniştit că voi mai vedea vreodată aşa ceva. Totul a fost o reprezentaţie divină. Gilmour coborând din ceruri. Pentru mine Mesia a venit. Cuvintele sunt mari, emoţiile de nescris. Ultima ocazie de a-i vedea la lucru pe aceşti artişti dispare în neant şi rămâne pe YouTube. Un ecran ne desparte.

Un ecran m-a despărţit de toţi. Serge Gainsbourg, Pink Floyd sau Queen. Idolii mei muzicali. Oamenii care m-au făcut să plâng mai des decât orice fată. Cei care mi-au dat încredere în umanitate, regrete pentru prezent şi adoraţie pentru trecut. Cei care m-au făcut să mulţumesc cerului că am fost destul de inteligent încât să-i descopăr, dar destul de ghinionist că n-am fost mai rapid la ovulul acela.

Aceasta a fost o odă trecutului şi prezentului. O mulţumire pentru muzică. Un regret pentru sincronizare. O lumină aprinsă celor care stau în întuneric.

Mulţumesc Serge.

Mulţumesc Freddie, Brian, Roger şi John.

Mulţumesc Roger, David, Richard, Nick şi Syd.

Anunțuri

Georgianei sau Vara floydiana a lui 2005

Iti amintesti Georgiana cum ne uitam impreuna, eu la Iasi, tu la Berezeni, la ultimul concert Pink Floyd?  Live 8-ul din 2005 de la Londra. Mi se ridica parul de pe mana si acum cand ma gandesc la el. Eram inca tineri…15 ani, eh, ce vremuri. De abia ne descoperisem ca prieteni, era vara cand indraznisem sa vorbesc cu cineva mai indeaproape. Intr-un fel sau altul ai fost prima fata de care m-am apropiat.

Welcome to the Machine si Time au fost primele doua piese floydiene ascultate. Se intampla la finalul lui 2004 si mi-am virusat calculatorul din cauza lor. Pentru ca nu auzisem de Youtube sau media sharing eu le cautam pe google: „pink floyd free”. Le-am gasit pe un site rusesc. Le multumesc rusilor si virusilor pentru ca m-au initiat. N-am stiut ce-i muzica pana la Bob Marley si Elvis Presley (2003). N-am stiut ce-i divinul pana la Welcome to the Machine si Time. Iar apoi Grigore mi-a pus toata discografia pe doua cd-uri si asa a inceput aventura.

Era vara lui 2005 si asteptam concertul asta de la Londra ca pe ultimul lucru pe care vreau sa-l fac in viata. Stateam in camera, cu tata dormind in spatele meu si vremea era atat de proasta…Tocmai plouase, era furtuna, iar transmisiunea era un chin. Minute in sir a fost intrerupta. Schimbam 2-3 canale cautand semnalul, dar el nu mai venea. Se apropia ora Floydului Roz…Apoi s-a intamplat minunea. Una din putinele miracole pe care le-am simtit in viata mea. Daca Divinitatea exista, atunci ea a vrut sa vad momentul cand divinul va reveni pe pamant. Trecusera ani de cand nu mai erau impreuna. Singuri sunt superbi, chiar si astazi in 2009, dar impreuna ating perfectiunea. Au fost imperfecti si s-au certat, doua caractere imposibile daca erau confruntate, doua viziuni despre text si despre muzica, dar totusi…Geniul creator al lui Waters si miracolul muzical pe care il producea Gilmour. Iar apoi sa nu uitam de cei din linia a doua. Mason si Wright. Discreti, dar esentiali. Iar apoi, inca in fata televizorului, mai era Syd. Cel care a parasit primul scena, asa cum a iesit si din trupa.

Ne sunam si ne intrebam care-i treaba cu semnalul, printre ingrijorarea asta imi mai povesteai problemele tale sentimentale. Mai spuneai de un show, de cum te-ai dus langa el, de cum era sa va sarutati. Astazi nu mai stiu sa ascult, nu mai am rabdare.

4 piese pentru eternitate. Am inchis telefoanele si am plans auzind sunetele. Am plans si pielea mi-era dura. Simteam ca toata energia din mine, toata emotia de care e capabil un om incerca sa iasa prin piele. Mai era putin pana cand de pe varful firelor de pe mana incepeau sa se scurga lacrimi.

NO MORE EXCUSES scria deasupra scenei.

Iar apoi Wright si cu Gilmour si-au atins chitarele. Iar Waters a vorbit. „It’s actually quite emotional, standing up here with these 3 guys after all these years. Standing to be counted for the rest of you…Anyway…we’re doing this for everybody who’s not here and particularly of course for Syd”. Iar apoi a venit Wish you were here. Au urmat Comfortably numb, Money si Breathe…Fara regret pot sa spun ca nu ma suparam daca muream atunci. Eram perfect impacat cu lumea. N-a contat varsta lor, rugina depusa pe corzile vocale,  parul alb inca lung al lui Waters si chelia lui Gilmour.

Te-am sunat si totul era minunat. Nu stiu ce am spus, nu-mi mai amintesc. Stiu doar ca am plans inainte de telefon…Am plans si simteam frisoane in tot corpul. Am sperat de atunci sa pot sa vad o noua reuniune Pink Floyd. Speram sa nu se duca.

A plecat Syd, iar apoi Rick l-a urmat. Au mai ramas Mason, Gilmour si Waters.

Atunci eram noi trei. Am evoluat incet impreuna pana cand am venit aici. Problemele mele, ale voastre, varsta ne-au departat. Suntem mai aproape decat la Iasi, dar ce ironie, mai departe in spirit. El nu tine cont de spatiul geografic. Ce conteaza ca distanta dintre Rahova si Colentina e de 10 lei cu taxi-ul. Spiritul nu merge cu Taxi Pelicanul. Imi reprosez doar mie toate zilele cand n-am vrut sa raspund la telefon, cand nu am vrut sa ies in oras sau cand eram prea nervos pentru a te asculta. Nu ti-am zis, dar ultima oara cand ne-am vazut, acum vreo luna, simteam ca e ceva special in aer. Da…Balonia extinsa traieste inca putin.

NO MORE EXCUSES. Nu, nu mai trebuie sa imi gasesc scuze pentru mizeria pe care am tot imprastiat-o in jurul meu. Vorba lui Al Pacino din „Any Given Sunday”…”I chased away anyone who’s ever loved me and lately I can’t even stand the face I see in the mirror”.

Georgiana, nu stiu cand vei citi articolul asta, dar sa stii ca vreau sa avem o noapte cu vin bun, tigari fine si Pink Floyd. Ca-n….vremurile bune.  Pentru ca nu vreau sa las timpul sa ne manance.

Il ascult pe Waters pe Wish You Were Here. Vocea imbatranita… Lumea arata azi ca vocea lui. Asa se aude respiratia ei. Ragusita si batrana.

I turned to look but it was gone..I cannot put my finger on it now..

The child is grown, the dream is gone…I…have become comfortably numb…

Sau poate nu, ce zici?