Cum m-au sedus cărţile, iar apoi le-am abandonat eu pe ele. O istorie cinică

Voi știți când ați început să citiți cu adevărați? Vă amințiți când cărțile au început să însemne ceva pentru voi? Eu știu. Sunt puțin obsesiv-compulsiv și cu o manie a organizării lucrurilor, așa că mi-am notat toate cărțile pe care le-am citit din 2006 până astăzi.

–-

De ce din 2006? Am început să citesc într-un moment de cumpănă al adolescenței mele. Începând din clasa a 9-a am intrat pe mIRC și am jucat trivia, un joc de cultură generală, care s-a transformat relativ rapid într-o mică obsesie. Intram des, jucam mult și îmi făceam relații multe cu cei de acolo, din mediul virtual. Era mai mult decât un joc și mai mult decât o lume virtuală. Era un Univers sui generis. Într-o zi a existat o mare ceartă la care am contribuit, deoarece am intrat pe mailul unui partener de joc şi am luat nişte documente de acolo. Pe 6 februarie 2006 lumea mea intra într-un mic colaps. Prietena mea de atunci, Maria, a decis că e timpul să o terminăm. Prietenii mei din mediul virtual m-au abandonat şi nimeni nu mai dorea să vorbească.

M-am trezit, după un an jumătate, singur pe lume, cu doar un prieten în viaţa reală, eternul Grigore. După câteva săptămâni de compătimire şi milă de sine, am decis că e cazul să schimb ceva. Nu ştiam cum să o fac, aşa că am ales cărţile. M-am dus la bibliotecă şi mi-am făcut un abonament. Mi-am luat o singură carte în ziua aceea, „Numele Trandafirului” de Umberto Eco.

Numele trandafirului a fost începutul

Am rămas uimit de lejeritatea cu care citeam şi de cum m-a prins cartea aceea, aşa că am decis să trec şi peste Pendulul lui Foucault. Cititul nu era aşa rău. Pur şi simplu nu mă interesase niciodată. Da, am citit câteva cărţi de copilărie, dar nu-mi amintesc nimic marcant înainte de 2006. Lecturile mele practic nu au existat. Educaţia mea nu fusese făcută din ele, nu-mi formasem caracterul, nimic. Cultura generală mi-am luat-o în copilărie de la televizor, din cărţile Alexandrei, sora mea, şi din enciclopedia Arborele Lumii. Apariţia cărţilor acum şase ani a fost o minune. Îmi dau seama, privind în urmă, că atunci când degetele mele atingeau primele pagini din „Numele Trandafirului”, eram total diferit de cel care sunt acum. Mi-e greu să-mi dau seama de o asemănare. Dar formarea a început atunci…dacă nu erau cărţile, nu existam acum, în forma aceasta strâmbă.

Am continuat să mă duc la bibliotecă şi să citesc industrial. Era perioada aceea când orice bucată de hârtie trebuie citită. Ai o misiune istorică! Nu aveam ce face altceva, chiar nu aveam. Pe internet nu mai aveam activitate. Cu prietenii nu puteam vorbi pentru că nu existau. Părinţii mei erau plecaţi. Eram singur acasă şi singurul meu program erau câteva ore la şcoală, timp în care stăteam plin de anonimat în ultima bancă, îmbrăcat cu nişte tricouri negre, fiind în perioada mea de metalist.

Silmarillion de Tolkien într-o singură noapte

De la o singură carte, am început să-mi organizez programul mai bine. Mă duceam în fiecare luni după şcoală, îmi luam patru cărţi, iar peste o săptămână reveneam pentru a le înapoia. Erau citite toate. Nu ratam nicio pagină. Am trecut prin Tolkien şi printr-o sesiune nebună a odiseei „Silmarillion”, rasă într-o singură noapte, până la şapte jumătate dimineaţa, moment când am închis cartea şi m-am dus la şcoală. Deşi eram un zombi mergător, simţeam o bucurie interioară incredibilă. Voiam să împart la toată lumea cât de mult mi-a plăcut cartea aceea, să vorbim despre Tărâmul de Mijloc. Evident, nu era nimeni cu care să fac asta, dar încântarea şi acea stare de high natural s-a păstrat.

Cărţile au curs, iar nopţile s-au dus şi ele în miros de foi de carte. S-au scurs sute de paginii, mii, zeci de mii. Îmi deschid agenda unde am notat cărţile şi-mi amintesc câte puţin din fiecare moment. Shakespeare (auzisem eu că dă bine să-l citeşti, dar m-am chinuit să înţeleg ceva), Istoria Loviturilor de Stat, Orwell, Camus (citit prea devreme, nu l-am perceput prea bine), Sofocle (să ne întoarcem şi la origini, zic), Flaubert (doamne, ce am făcut să merit să citesc o carte atât de îngrozitoare ca „Madame Bovary”?), Machiavelli, Frank Herbert (şi sentimentul acela magic al Dunei…). Primele 35 de cărţi au marcat şi prima etapă din istoria lecturilor mele. Le luam la întâmplare, fără niciun ghid, fără nicio căutare în prealabil. Mă plimbam printre rafturi şi aruncam mâna. La unele îmi plăcea coperta, la unele îmi atrăgeau atenţia autorii.

Steinbeck şi Kundera

Dar apoi au început să apară autorii care mi-au şlefuit preferinţele, care m-au făcut să visez şi care mi-au modelat gândurile. Arunc un ochi în dreapta mea pe agendă şi văd apariţia lui Steinbeck cu „Fructele mâniei”. Am stat fixat pe această carte două zile. Nu-l descoperisem pe Ennio Morricone încă, dar melodiile lui s-ar fi potrivit pentru starea de atunci. Eram închis în casă, calculatorul nu era pornit de câteva zile bune şi singurătatea din suflet se îmbina bine cu literele din cartea americanului.

Apoi, a apărut Kundera. Mulţi apreciază Kundera acum, dar pe vremea aia nu era luat niciodată de la bibliotecă. Judec acest fapt din prisma dimensiunii constante a raftului colorat cu cărţile cehului de la Humanitas. Dacă îl căutai pe Steinbeck, aveai şanse să găseşti raftul gol, dar Kundera era mereu acolo. Începând de la „Iubiri Caraghioase”, care mi-a deschis mintea în faţa diversităţii relaţiilor, mi-a spus că faţă de unele momente nu trebuie să fii pudic, că ciudăţenia şi fetişul sunt ok, au curs toate cărţile lui Kundera. Am citit tot ce se poate, până în momentul când au început să apară doar analize filosofice. Kundera analistul pur nu-mi place. Kundera – romancierul rămâne autorul meu de suflet, indiferent cât de la modă va deveni. Kundera mi-a spus că nimic nu este prea anormal, că oamenii trebuie acceptaţi în multe ipostaze, dar mi-a spus şi despre răutatea noastră şi despre glumele proaste pe care ni le face destinul. Câteva săptămâni la rând am luat două cărţi de Kundera şi alte două cărţi, doar ca să diversific. Aşteptam pe nerăsuflate următoarea luni ca să pot sa mai mănânc alte două cărţi ale lui.

Murakami şi Houellebecq

Nu o să mai lungesc povestea mai mult decât trebuie. După Kundera a venit Murakami, iar el mi-a deschis pofta către neobişnuit, către fantastic, către ciudat la modul absolut. Murakami era magic, absolut magic. Deschideam lampa şi sub căldura ei de deasupra mâinii răsfoiam paginile noaptea, lângă calorifer. Şi de la el am citit tot. Şi el a devenit la modă.

Prin mâna mea s-au mai perindat apoi Nabokov, Fowles, Ionesco, Marquez, Llosa, Hesse, Kadare, Welsh. M-am oprit apoi la un alt autor care mi-a marcat acei ani. Michel Houellebecq. Pe vremea aceea un necunoscut în România. Nu ştiu de ce am ales cărţile lui din raft. Pur şi simplu erau nou aduse la bibliotecă şi îmi plăceau cum arătau. În plus, nu erau foarte lungi. M-am lipit definitiv de stilul francezului şi chiar dacă ceea ce am citit de la el de atunci încoace nu se compară cu „Particulele Elementare” sau cu „Posibilitatea unei Insule”, Houellebecq rămâne în suflet.

M-am apucat de cărţi după ce am renunţat la viaţă. Am renunţat la cărţi când am început să retrăiesc

Au trecut ani. În 2008 am ajuns la Bucureşti, la facultate. Rutina mea cu biblioteca fusese afectată de Bacalaureat şi pur şi simplu, de viaţă. Îmi găsisem o nouă prietenă după o perioadă de singurătate, aveam mai mulţi oameni în viaţa mea. Dar renunţasem la cărţi, deoarece nu puteam susţine o relaţie în timpul rămas între pagini. A fost cumva o alegere normală, o alegere de viaţă. Cred acum, că în acel moment cărţile au înţeles şi nu mi-au purtat pică pentru că le-am părăsit. La un moment dat, trebuie să părăseşti ţinutul de ficţiune şi să ajungi în realitate, unde să te testezi pe tine, cel care ai devenit după acele lecturi.

Am devenit mai sociabil, dar am citit mai puţin. Ajuns la facultate nu mai aveam nici biblioteca dragă mie aproape. Citeam de pe la prieteni sau din biblioteca facultăţii. Mă mai duceam la Iaşi, şi mai împrumutam, dar mereu le dădeam după două luni, din cauză că nu ajungeam niciodată acasă. Şi-n plus, niciodată nu am putut găsi un spaţiu la fel de intim pentru citit cum era camera mea de la Iaşi şi sufrageria. Când mama a renovat-o am simţit un gol în stomac. A aruncat masa aceea clasică, ce se lungea pe toată sufrageria, pe care o foloseam eu în nopţile de Murakami.

Timpul s-au scurs, cărţile s-au împuţinat. Odată cu acest lucru a crescut şi activitatea mea socială. Am devenit un om mai bun, deoarece ştiu să interacţionez mai bine cu cei din jurul meu. Însă, uneori, mi-e dor de cărţile pe care le citeam atunci, de sentimentul acela de pustiu pe care-l aveam împreună cu paginile, parcă acompaniat de o muzică tragică de Armand Amar. Am câştigat la viaţă, dar am pierdut la cărţi. Noroc în dragoste, ghinion la cărţi şi invers.

Prezentul cu lipsă de respect faţă de cărţi

Acum, m-am angajat de aproape 8-9 luni. Cărţile au devenit un obiect de pe noptieră. Le am împrăştiate prin toată camera. Anul acesta am terminat doar două şi am început alte cinci. Cu toate astea, poate e şi vina lor, poate e şi vina mea. Nu ştiu dacă mai ştiu să le înţeleg ca altă dată. Dar…nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor mele, la nivelul acelor cărţi magice pe care le-am citit la 18-19 ani. Nu ştiu cum ar fi dacă aş lua din nou Steinbeck în mână.

Am citit două cărţi în 2012 şi este luna aprilie. În sufletul meu, aseară, când am descoperit lucrul ăsta, am suferit tare mult. Copilul din mine striga tare către Vlad cel matur, cu job şi cinism. Din cauza acestui copil interior mi-e frică mie să mă duc prea des acasă, la Iaşi. Noroc că tata şi mama sunt plecaţi. Când intru în casa aceea, totul redevine brusc ca înainte. Atmosfera e de pierdere de vreme, dar din aceea productivă, fără calculator. Patul e acel pat care a văzut pagini întregi de lecturi, bucătăria e cea care mi-a suportat fumul de Marlboro Roşu în nopţile când citeam, iar apoi, inspirat de vreun Cărtărescu sau Kundera, mă apucam să meşteresc la romanul pe care doream să-l scriu. Totul mă duce în trecut în acea casă, iar tentaţia e uriaşă. Nu vreau să stau mai mult de trei zile acolo.

Mi-e dor de cărţi şi nu ştiu când mă voi putea reîntoarce la ele. Probabil că pentru mine au fost doar o etapă, doar un motor care trebuie dat jos la 61 de kilometri pe orbită, pentru a ajunge apoi pe Lună. Şi cel mai mult, îmi lipseşte sentimentul acela magic în faţa lor, frica şi respectul. Acum le am aruncate prin sufragerie. M-am maturizat.

La final o statistică revelatoare a declinului

  • 2006 – 74 de cărţi
  • 2007 – 110 cărţi
  • 2008 – 60 de cărţi
  • 2009 – 54 de cărţi
  • 2010 – 37 de cărţi
  • 2011 – 5 cărţi
  • 2012 – 2 cărţi

Ce vei alege?

Pe patul de moarte, legenda ciclismului, francezul Jacques Anquetil, de cinci ori câştigător al Turului Franţei, l-a avut alături pentru câteva momente pe marele său rival, Raymond Poulidor. Ani la rând  s-au bătut pe culmile Franţei. Poulidor a sosit mereu al doilea. De la el, francezii au creat un nou concept, o nouă modalitate de a numi defetismul sau pur şi simplu ratarea: poulidorism. Cei doi nu s-au suportat în timpul vieţii. Poulidor spunea că prefera să nu stea aproape de Anquetil. Ei bine, la bătrâneţe, cei doi au ajuns în aceeaşi cameră, dar Anquetil se pregătea să piardă lupta cu viaţa. Bătrânul Jacques a avut însă timp să fie poet, aşa cum nu era pe bicicletă, unde devenise faimos pentru regularitatea sa. În acea lună rece de noiembrie 1987, i-a spus lui Raymond:

„Cancerul ăsta e atât de dureros, încât e ca şi cum m-aş căţăra pe Puy de Dome toată ziua, în fiecare oră, în fiecare minut. Prietenul meu, iar vei sosi al doilea, după mine”

De ce am ţinut să fac întroducerea asta? Pentru că vreau să vorbesc un pic plecând de la ideea de poulidorism. De la ideea locului doi. Povestea e că Raymond nu şi-a dorit niciodată victoria. Sau cel puţin aşa spune el. Poate că la un moment dat s-a obişnuit. Eternul loc doi. Cel mai frumos dintre învinşi.

Aşa ajungi şi în unele momente din viaţă. Ajungi să fii Poulidor şi să-ţi accepţi condiţia de etern loc secund. Are şi avantaje, fără îndoială. Ca şi în povestea noastră, unde Poulidor era iubit de francezi, aşa şi în realitate. Chiar dacă nu câştigi, ajungi să fii apreciat mai mult atunci când soseşti pe locul doi.

Locul doi e o înfrângere. Oricum ai privi-o, asta e. Nu ai cum să schimbi situaţia. Poţi doar să te mai lupţi puţin, ca în anumite „curse” să fii primul. Poate nu vei câştiga „Turul Franţei”, dar o cursă de o zi poate fi accesibilă. Locul doi nu e o victorie. Spun o banalitate. Îl accepţi aşa cum accepţi fiecare înfrângere. Ca să poţi merge mai departe. Ca să îţi poţi spune ţie: data viitoare o să fie mai bine.

În viaţă ajungi să îţi priveşti prietenii de la „înălţimea” locului secund. Chiar dacă pe moment realitatea te poate contrazice, îţi poate da impresia că eşti în fruntea cursei, viitorul te va schimba. Din plutonul care aşteaptă să apară, să fie întâlnit, vor evada unii şi îţi vor fura locul întâi. Poziţia de frunte e doar un moment în viaţă. Ştii că nu vei rezista acolo. Când junii vor începe să erupă, spaţiul tău de respiraţie se va limita. Vei fi nevoit să te joci pe un teren mult mai redus. Întâlnirile vor deveni mai rare, poate mai scurte. Telefoanele la orice oră din zi sau noapte vor dispărea. Discuţiile vor fi la fel de plăcute, spectatorii te vor aclama. Profunzimea va rămâne, doar forma se va dilua. Te vei întreba sau te vei convinge că locul secund e la fel de bun ca primul loc. Că e mai simplu aşa. Că … măcar nu ai terminat în pluton, anonim.

Te aşteaptă locul secund. Vei privi din depărtare vieţile prietenilor tăi. Totul va avea un curs. Ca apa, va curge într-o singură direcţie, pe traseul cel mai scurt. Oamenii care îţi sunt apropiaţi vor rămâne acolo, doar că tu nu vei mai avea poziţia primă. Nu… Vei termina la mică distanţă, epuizat, pe locul secund sau poate mai adânc, în primul grup de atacanţi. Pentru ei vei însemna mult, dar tu nu vei fi niciodată complet.

Te lupţi între două teorii de viaţă. Pe de o parte eşti un Poulidor. Îţi spui, aşa cum spunea bătrânul Raymond… „Mă gândeam mereu că ceea ce mi se întâmplă e destul de frumos deja. Nu mă gândeam la victorie. Niciodată, absolut niciodată nu m-am trezit dimineaţa cu gândul la victorie”.

Dar nu uita de cele spuse de Senna, pilotul de Formula 1: „Dacă nu foloseşti un spaţiu de depăşire, atunci când el este disponibil, nu eşti un pilot de curse”.

Te-ai ghidat o perioadă după ultima frază. Ai fost un pilot de curse. Ai destabilizat puţin ceva teritorii de care nu ai fi îndrăznit altădată să te apropii. Ai depăşit, ai accelerat, dar ai fost oprit rapid. Cauciucurile ţi se uzaseră. Sau cel puţin aşa ţi s-a spus. Comisarii ţi-au luat mâna şi au dat-o deoparte. Ce ai câştigat? Ai câştigat doar dacă devii un Poulidor. Doar aşa poţi să te bucuri de victoria locului secund. Altfel … te vei înfuria, ve protesta. Te vei urca în maşină şi vei forţa la maximum. Şi poate la primul viraj vei ieşi în decor şi cariera ţi se va termina.

Ai de ales. O viaţă de Poulidor sau o cursă eternă ca Senna. Poulidor încă trăieşte…

Vei fi un Poulidor. Asta simţi acum. Îţi va cânta în minte mereu „Cheers Darlin” de la Damien Rice. La nunţile ce vor veni vei bea paharul de vin într-un colţ, zâmbitor. Vei fi bucuros pentru cei victorioşi, vei fi bucuros că acea „cursă” a găsit un învingător meritoriu. Dar tu vei fi locul secund. Nu va fi o bucurie completă. Căci fiecare evadat din pluton ce va dori să ajungă pe primul loc va fi o mică ameninţare pentru tine, chiar dacă tu joci pentru locul doi.

Vei zâmbi, vei închina paharul de vin şi vei trece mai departe. Va merita? Eşti încă tânăr. Nu ştii.

Aştepţi cursa în care tu vei fi învingătorul clar. Cursa ce te va aştepta mereu la start. Cursa ce va dori să fie câştigată de tine.

Pentru că pentru toţi există curse şi curse. În majoritatea cazurilor suntem nişte Poulidori. Dar ne rugăm toată viaţa să fim Anquetil…pentru o singură cursă.