Javaneze, bohemiene şi diamante nebune

Dansând javaneza pe uliţă

E 1962. Sunt păpuşa din mâinile mamei mele de opt ani, care se joacă pe uliţele pline de noroi ale unei toamne tarkovskiene din judeţul Iaşi. Serge Gainsbourg compune „La Javanaise”. Muza? Superba Juliette Greco. Ascult la radio, mă uit la televizor. Gainsbourg e încă o figură neplăcută, o figură sănătoasă. Serge în perioada de tinereţe nu mă atrage defel. Sunt păpuşa uitată pe uliţa satului. Apa murdară de noroi vibrează fin în faţa acordurilor line ale tânărului francez.

1988. Sunt planul părinţilor  mei. Sunt embrionul ce creşte în burta mamei, aşteptând momentul februarie 1989. E mai, un spermatozoid întâlneşte un ovul, iar atunci apar eu. Încet, Gainsbourg dispare. Cântă „La Javanaise” transpirând, dar fumând cu exactitate o ţigară „Gitanes”. Vechile obiceiuri nu se uită. Trei, patru, chiar cinci pachete pe zi sunt aruncate pe apa sâmbetei, fumul gudronat îi atacă plămânii deja pulbere. În timpul ăsta eu  mă dezvolt liniştit. Plâng, acolo în interiorul mamei, emoţionat de geniul unui artist care se stinge. Vocea abia îl mai ţine, acordurile nu mai sunt la fel ca altă dată. Totul devine un monolog trist, al unui slujitor al poeziei.

1989. Sunt ţipătul ce o trezeşte dimineaţa pe mama disperată. Sunt coada de noapte la care stă tata ca să prindă lapte praf. Sunt jumătatea de portocală împărţită cu sora mea. A mai trecut un an peste Serge. Dacă aş fi fost în public la emisiunea „Victoires de la musique” aş fi plâns în timp ce râdeam în hohote. Serge se apropia de moarte, eu mă apropiam de cuvinte. În acest timp, cu plămânii prăjiţi, Serge mai avea puterea de a flirta cu o prea tânără Vanessa Paradis. Vârsta nu a fost niciodată o problemă pentru Gainsbourg, iar cuvintele lui făceau să roşească orice femeie. Ele erau icoanele vieţii lui, pictate în culori gri, de fum de Gitanes.

2011. Sunt omul matur ce s-a angajat. Gainsbourg a murit de multă vreme. În urma lui a rămas muzica, fetele şi Jane Birkin, consoarta-i fidelă-n faţa aventurilor sale legendare. Bătrână, dar cu frumuseţea ce odată sfida timpurile încă la vedere, Birkin se lansează într-o campanie de strângere de fonduri pentru victimele cutremurului din Japonia. Transformă turneul într-un omagiu adus lui Serge. Îi cântă melodii de care nu s-a atins niciodată. Fără o voce minunată, transmite mai mult decât o octavă perfectă. Ajunge la Bucureşti unde o privesc de departe, din sală. Undeva, acolo sus, Serge ne salută pe toţi. Nu l-am văzut niciodată în concert, dar prezenţa-i este electrizantă pentru cei care l-au iubit. Mă culc cu capul pe scaunul din faţă şi o privesc pe Jane. În spate, rămân umbre: Birkin în rochii transparente, apărând pe covorul roşu din Paris, Serge, fumând cu  nesaţ dintr-un Gitanes fără filtru, Serge tânăr…


Un prezent cu păr alb în care un indian nu s-ar fi potrivit

1986. Sunt motivul inexistent pentru viitorul relaţiei părinţilor mei. Sunt o gură-n plus de hrănit inexistentă pe harta concepţiei. La Londra, stadionul Wembley se umple ochi. Zeci, sute de mii de oameni se înghesuie pentru a vedea furnicile de pe scenă. Freddie Mercury e îmbrăcat într-un trening şi un maiou cu Betty Boop. Ia o înghiţitură de bere din paharul de pe pian şi-şi începe magia. Scoate dinţii uriaşi la înaintare şi o rapsodie bohemiană cum nu a mai fost şi nu va mai fi cântată vreodată. Nicicând nu a văzut lumea o reprezentaţie mai apropiată de perfecţiune a acestei piese, parcă marcând începutul declinului, finalul unei ere. Din inexistenţa mea ridic braţele în aer împreună cu sutele de mii de colegi de pe stadion şi ţip cât pot de tare „Mama, I just killed a man”. Mama era prea departe de stadionul acela.

1992. Sunt copilul noii democraţii. Devin ultima generaţie comunistă. România învaţă lecţia libertăţii, iar lumea învaţă drama morţii lui Freddie Mercury. Pe 24 noiembrie 1991, Freddie murea de la o pneumonie care nu a putut fi tratată din cauza SIDA. Pe Wembley, locul care a văzut minunile lui Freddie, se adună să-l plângă cântând o mână de geniali. Basistul John Deacon, cel care a stat mereu în umbra trupei, dar a avut o influenţă colosală, cântă pentru ultima oară cu Brian May şi Roger Taylor. O mână de geniali îi aduc un omagiu lui Mercury. O mână de nume care spun prea multe: Elton John, Roger Daltrey, David Bowie, James Hetfield, George Michael, Seal, Annie Lennox, Lisa Stansfield, Robert Plant, Axl Rose şi Slash, Liza Minnelli. De la mii de kilometri depărtare, simt curentul cum intră prin crăpătura geamului. Peste ani, efectul fluture avea să provoace o furtună în interiorul meu muzical la descoperirea concertului.

1998. Sunt în clasa a treia. Nu descoperisem muzica bună. Ea aştepta în interiorul meu. În acelaşi timp, interiorul unui studio din Londra se umple de istorie. John Deacon, Brian May şi Roger Taylor se strâng iar pentru a înregistra „No one but you”. Viaţa mergea mai departe şi fără Freddie, dar doar cei buni mor mai rapid. Sunt şapte ani de la moartea lui, dar sufletul, vocile şi instrumentele foştilor colegi îl simt aproape. Abia peste 14 ani, întâmplarea face să dau peste înregistrare şi să lăcrimez ca un prost în interiorul unei redacţii.

2010. Realitatea mea descoperise Queen. Plânsesem de prea multe ori pentru că nu am ajuns să-i văd niciodată. Tot la Londra, la „Prince’s Trust Rock Gala”, Brian May şi Roger Taylor mai aduc un tribut unui fost coleg şi prieten care nu a fost niciodată uitat. Din când în când, ne ducem viaţa fără ca gândurile noastre să fie colorate de acordurile care ne-au ridicat părul de pe mână la un moment dat. Dar important e momentul acela când realizezi cât timp a trecut. Fără Freddie, fără Queen. Timpul s-a scurs. Părul alb s-a depus şi parcă Freddie nu s-ar fi potrivit într-un asemenea aranjament. Cei doi cântă „These are the days of our lives”, una dintre ultimele piese înregistrate de Freddie, în timp ce îşi aştepta moartea. Cu pături termice pe el şi aproape incapabil să se ţină pe picioare. Îşi încheie cariera muzicală cu versul „I still love you”.

Prea laş ca să port un Floyd roz

1980. Sunt scaunul în plus din bucătăria mamei mele. Sunt gândul ei imposibil. Sunt viitorul ei pe care nu-l percepe. Urechile mele de lemn primesc acordurile unor melodii de 13 minute, coborâte din Rai. După cum spunea un internaut, „sper că Dumnezeu, acolo sus, mi-a pregătit nişte Pink Floyd. Altfel, râurile de lapte nu au niciun sens”. Cei patru membri ai unei formaţii cu începuturi în acorduri dubioase reuşesc să îmbine electronicul, chitările, vocea prea dură a lui Roger Waters cu cea prea sensibilă a lui David Gilmour şi scot o muzică extraterestră. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o armonie atât de bună. Beethoven râde mulţumit acolo sus. Mozart devine brusc un Salieri în faţa geniilor de pe scenă. Finalul secolului XX aduce speranţă în viitorul umanităţii. Muzica nu moare, deşi Pink Floyd se despart la trei ani înainte de naşterea mea. Poate m-am născut prea târziu, dar nu destul de târziu. Am ajuns la timp ca să-i ascult, atâta vreme cât lumea încă-i va mai ţine minte. Mă bazez pe faptul că Mozart încă se mai aude şi după câteva sute de ani.

2005. Sunt elevul ciudat din ultima bancă. Am plete şi cămăşi din materiale îndoielnice. La 200 de kilometri de mine stă colega mea Georgiana. Deschidem televizoarele şi aşteptăm să înceapă reuniunea Pink Floyd. După 19 ani. Sunt bătrâni, iar vocea îl mai ţine doar pe Gilmour, care şi-a păstrat aceeaşi capacitate de a reuşi să adoarmă un copil, ca într-un cântec de leagăn suprarealist şi să recite poezie pe scenă. Tata doarme în pat, iar eu stau în genunchi în faţa televizorului. Patru melodii pentru eternitate. „The pigs have flown. Pink Floyd reunited” scria pe bannerul unei tinere. Porcii au zburat. Să nu mă contrazică nimeni.

2011. Sunt studentul în ultimul an de facultate de aşteaptă licenţa. Sunt fanul Pink Floyd care-şi cumpără bilet la concertul Roger Waters. Sunt frustratul care află că examenul este în aceeaşi zi cu Waters. Sunt laşul care vinde biletele. Pe arena O2 din Londra Roger Waters pune din nou în scenă „The Wall”, o variantă mai modernă şi cu un zid hi-tech. Comfortably Numb este cântată în faţa spectatorilor. La minutul 1.28 Waters zâmbeşte, ridică ochii spre cer, iar luminile se aprind. De departe, de pe zid, David Gilmour îşi respectă pariul pierdut în faţa lui Waters. A venit să cânte într-unul din concertele sale. E vară, iar eu văd concertul în redacţie. Mă blochez vreme de opt minute timp în care nu-mi dau seama cum să reacţionez. Am avut vârsta potrivită pentru a mai vedea aşa ceva, dar am dat cu piciorul ocaziei. N-am avut vârsta potrivită pentru a putea fi liniştit că voi mai vedea vreodată aşa ceva. Totul a fost o reprezentaţie divină. Gilmour coborând din ceruri. Pentru mine Mesia a venit. Cuvintele sunt mari, emoţiile de nescris. Ultima ocazie de a-i vedea la lucru pe aceşti artişti dispare în neant şi rămâne pe YouTube. Un ecran ne desparte.

Un ecran m-a despărţit de toţi. Serge Gainsbourg, Pink Floyd sau Queen. Idolii mei muzicali. Oamenii care m-au făcut să plâng mai des decât orice fată. Cei care mi-au dat încredere în umanitate, regrete pentru prezent şi adoraţie pentru trecut. Cei care m-au făcut să mulţumesc cerului că am fost destul de inteligent încât să-i descopăr, dar destul de ghinionist că n-am fost mai rapid la ovulul acela.

Aceasta a fost o odă trecutului şi prezentului. O mulţumire pentru muzică. Un regret pentru sincronizare. O lumină aprinsă celor care stau în întuneric.

Mulţumesc Serge.

Mulţumesc Freddie, Brian, Roger şi John.

Mulţumesc Roger, David, Richard, Nick şi Syd.

Anunțuri

Samoća sau Un brânci cu graţie

Motto:

I look around, I see these young faces and I think, I mean, I’ve made every wrong choice a middle-aged man can make. I’ve pissed away all my money, believe it or not. I chased off anyone who’s ever loved me. And lately, I cant even stand the face I see in the mirror.

M-am trezit aruncat in lumea asta pe cand afara se oprise ninsoarea. Era februarie si in jur era liniste. Toti erau la serviciu, orasul era gol. Am venit si eu ca sa le stric linistea.

Nu am reusit sa controlez parasuta prea bine. M-am lovit urat de tot. In spatele unui tomberon, am ramas agatat cu picioarele in spitele unei biciclete Pegas rupte in doua. Aveam sa ma indragostesc de obiectul ala, dar cazatura mi-a distrus orice sansa de a o folosi asa cum as fi vrut.

Am reusit sa imi scot membrele de acolo si sa pornesc in excursia mea. M-am introdus in niste papuci de casa, masura 42, si intr-o camasa lunga, in carouri.

Pe langa primul bloc pe care l-am vazut am vazut munti de gunoaie lasate. De la etaj fusesera aruncate carti si placi de vinil. Cartile fusesera arse in prealabil, dar vinilurile inca mai erau intregi. Nu stiam ce sa fac cu toate obiectele astea noi, dar am luat doua placi cu mine. Circularitatea lor m-a fascinat, la fel ca si liniile ce se incapatanau sa ramana perfecte dimprejurul vinilului. Habar n-aveam ca in mana il tineam pe Duke Ellington, alaturat albumului „Animals” de la Pink Floyd.

Curgeau bucati de ziare din cer. Sute de mii de bucati, prea marunte pentru a fi citite, ma loveau. M-a fascinat mirosul acela de tus si mizeria ce ramanea pe degete. Cu toate astea, era atat de fina…Fara sa le inteleg, cuvintele aratau ca un cod secret, un mesaj catre ceva mai inalt. Am incercat ani la randul sa imi construiesc scara, cuvant dupa cuvant. Un lego urias care nu mi-a reusit. De fiecare data nimeream cate un C deasupra unui colt de A, iar scara se prabusea…Dar a ramas mirosul…

Cu cele doua discuri si mirosind a tus industrial, adaugat pe hartie de proasta calitate, mi-am continuat drumul. Din tomberon in tomberon, descopeream lumea prin lucrurile non-naturale pe care le gaseam. Natura nu ma fascina, contextul nu ma interesa. Ceea ce era scos din el ofera fascinatia. In mijlocul bulevardului, in mijlocul furtunii acelea de ziare, ca intr-o poezie dadaista (aveam sa descopar mai tarziu), am vazut o racheta de tenis pe linia intrerupta. Prea grea pentru mine si rupta la mijloc. Mi s-a parut insa folositoare si mi-am ocupat mana stanga cu ea.

Langa o statuie am intalnit o fata. Era de varsta mea si arata atat de diferit. Cu parul cret si fata rumena, inspirand fericire, dar si pericol. Eram in fata unei creaturi noi. Aveam cateva ore pe Pamant, detineam o racheta de tenis rupta si doua discuri de vinil, desi nu stiam ca asta-i denumirea lor, iar acum ma gaseam in fata unei creaturi ciudate. Toate obiectele de pana atunci s-au topit in mintea mea. Furnalul memoriei a lucrat puternic. Fiinta asta nu mai era doar niste linii perfecte trase in jurul unui disc de vinil sau o racheta uitata. Fiinta asta avea pericol, piele si mirosea diferit. Parul ei era o poveste mult mai complicata decat simpla linie. Era o opera de arta, desi nu stiam ce-i aia opera de arta. La vremea aceea nu gandeam in termenii astia. Nu m-am dezvoltat prea mult, dar am inceput sa car saci plini de cuvinte. Din cand in cand, ma opresc sa le combin. In curand va trebui sa-mi cumpar tir. Prea multe cuvinte…Pacat ca unele sunt uitate pe fundul sacilor si lipsa de vointa le lasa in putrefactie.

Ne-am uitat si ea a inceput sa scoata sunete. In afara de vantul de afara, ziarele lovindu-ma si zgomotul pasilor, erau primele acorduri cu care ma intampina Pamantul. O voce plina de sine, cu o nota grava, dar totusi inocenta. N-am auzit din prima, dar nu am stiut sa-i zic ceva. Nu stiam de unde pot vorbi, de unde ii vine ei capacitatea asta. N-am reusit multa vreme sa articulez nimic. Limba imi era blocata, iar peste ore, zile, luni, pe cand timpul nu era masurabil, primele sunete au fost stangace. Imi lipseau doua consoane, iar toate cuvintele imi sunau neserios. In vitrinele sparte ale Revolutiei, cu gloantele si mirosul de senile trecandu-mi pe langa nas si urechi, imi exersam discursul. Ma uitam incruntat, eram un dur…Iar apoi vorbeam si totul se naruia. Peste ani am devenit scump si simpatic, dar anii mi-au demonstrat sa nu ai incredere in cuvintele care incep cu „S”. O litera serpuitoare, ce se unduieste pervers pe langa tine, intepandu-te cand ti-e lumea mai draga. O litera ce nu se termina niciodata, ce se poate cameleoniza. O simpla linie ce nu si-a acceptat conditie. Un infinit ce a decis ca e prea plictisitor sa fie infinit. S-a ridicat in picioare si a devenit „S’.

Mi-a propus sa jucam un joc. A fost un tenis social. Puteai sa gasesti multe lucruri la colt de strada. A aparut dupa doua minute cu o racheta de tenis in mana. A ei era mai mica, dar avea toate corzile la locul lor. Cu a mea se putea juca doar pe lateral, in centru fiind distrusa. „Fiecare punct castigat inseamna dreptul la o propozitie”. Un joc al comunicarii, al descoperirii. Cautand mingea, am ajuns pe un santier prafuit, plin de zgura. Am tras liniile terenului, am salutat un public inexistent si am vrut sa comunicam. A servit prima si incercarea mea stangace de a lovi mingea m-a invatat primul esec. Mingea a trecut prin rupturile rachetei, iar ea a avut prima propozitie. Sprijinindu-se cu barbia de manerul rachetei, cu doua suvite acoperindu-i ochiul drept, mi-a spus numele ei. Nimic mai mult. Si-a dat o identitate, desi nu intelegeam prea bine cum sta treaba asta. Eu cum ma numeam? Eu cine eram?

Jocul a continuat in ritmul initial. Cele mai reusite lovituri ale mele erau cele cu lemnul rachetei, scancete ancestrale scoase de un material ce era la limita ruperii. Nu reuseam sa incheg o propozitie, nu reuseam sa-i spun ceea ce-mi trecea prin cap in momentele acelea. Jocul trebuia respectat. Iar eu nu stiam daca stiu sa vorbesc. Gandul meu imi vorbea, dar vocea m-ar fi ascultat? Mi-a povestit viata ei pana cand am cazut obositi, sprijinindu-ne de statuia langa care am revenit. A plecat. Eu nu-i vorbisem. Nu eram un partener de joaca placut. Trebuia sa invat singur sa-mi repar racheta. Am plecat mai departe impreuna cu bucata mea de ruina si cele doua discuri.

Pe cand Piata Universitatii era plina de oameni liberi, eu spargeam un magazin de muzica de pe Calea Victoriei si imi ascultam discurile. Am descoperit atunci o fata noua a lumii. Pana si obiectele ce ma fascinat devenisera futile. Acordurile lui Duke Ellington si chitara floydiana…nu puteau sa fie din lumea asta. Suferinta inspirata de fiecare nota diferite, simpla schimbare a degetelor provoca o lume noua. Si toate astea dintr-un disc rotund. Pocniturile discrete ale vinilului, acul ce se mai ingloda din cand in cand…Cate se intamplasera inaintea mea? I-am alaturat muzica si  asta m-a ghidat in viata. S-urile parului ei si sunetul floydiano-ellingtonian…

Am jucat tenis incontinuu. Ma fortam, suferind, sa invat propozitiile. Treptat, am invatat limbajul, dar v-am spus deja problemele. Jocul meu avea caracteristici speciale. Trebuia sa joc mai fin, trebuie sa evit loviturile puternice. Taceam mult, gandeam loviturile, lasam mingea sa se duca pana in fundul terenului. Loveam cu lemnul sau cu bucata de material ramasa. In timp, din materiale gasite pe jos, am incropit o racheta functionala. Stramba si stranie, era oglinda mea. Stilul meu de joc a trebuit adaptat mereu, dar niciodata nu reuseam sa performez asa cum voiam. Ma blocam in fata noilor lovituri, imi trebuiau zile intregi ca sa pot sa joc de la egal la egal jocul comunicarii prin tenis. Ma obisnuiam greu cu oamenii noi. Elementul surpriza nu a fost niciodata de partea mea. Eram suspect si niciodata nu reuseam sa servesc de prima data. Procentajul meu era jalnic. Eram un Ilie Nastase in fata unei lumi pline de Nadali si surori Williams. Eram speriat, iar artificiile mele nu erau apreciate de multe ori.

Am revazut-o zilele astea. Intre timp am invatat sa joc, dar mi-e frica sa arunc mingea spre oameni. Mingile ma lovesc, dau retururi decente si joc din adancime foarte bine. Daca picioarele mi-au fost distruse de cazatura initiala intre spitele bicicletei, mainile au ramas intacte. Car cu ele sacii de cuvinte si racheta pusa deasupra lor. Din cand in cand, atunci cand o scot, o duzina de cuvinte cad pe jos si se pierd pentru totdeauna. Tot mergand, cuvintele devin anonime, nu mai conteaza. Vin in sacii mei, pleaca…Uit de unde le-am capatat, le uit si sensul. Am invatat doar sa le lipesc stramb, fara talent.

Am revazut-o si nu reuseam sa lovesc in minge.

Atunci cand jocul nu-mi iese, ma inchid pe terenul meu si joc cu peretele. Gandul imi este partenerul cel mai bun de antrenament. Dar niciodata nu te poti antrena pentru situatiile neprevazute. In fanteziile antrenamentelor, jocul iese la perfectiune. In fata reverurilor subtile, replic cu putere. Scurta la fileu e trimisa inapoi printr-un slice elegant. In realitate, scurtele ma anihileaza. Raman pe fundul terenului, incapabil de a fugi spre fileu.

Stiti…nu v-am spus, dar dupa ce a plecat, atunci la prima noastra partida de tenis pe propozitii…am dormit noaptea langa o vitrina. Era un magazin de televizoare si casete video. Dupa 15 ani am aflat ce am vazut in acea prima noapte pe Pamant. Dar nu am tinut neaparat la asta. Am retinut doar o fraza…

Loneliness has followed me my whole life. Everywhere. In bars, cars, sidewalks, stores. Everywhere. There’s no escape. I’m God’s lonely man.

Viata mi-a dat un branci cu gratie.

Asa-i in tenis.

4 perechi de şosete şi o cafea la Capitol

Orasul se adaposteste in scorbura noptii ca un urs maret si rece. Deasupra lui viscoleste zapada de cateva ore bune. Intrarea e deja blocata, iar dimineata va trebui sa isi faca loc cu labele…

E noapte cu viscol in Bucuresti, iar in spatele unui bloc de pe 13 septembrie doi caini se joaca in zapada uitand de frigul de afara.

La blocul de vis a vis sta aprinsa aceeasi lumina de brad pornita acum 3 saptamani de cei mai nerabdatori oameni din oras.

Sunt doua urme de cauciucuri pe zapada proaspata rapid acoperite. Incearca sa respiri prin viscol si vei fi inchis la loc in universul fara de oxigen.

Intr-o camera la etajul 7, ascuns sub plapuma si cu laptopul in brate, un tanar sta si asculta Cymbaline de la Pink Floyd. Depresia il cuprinde incet, dupa cum curge si prea putin cunoscuta melodie.

E 3 si 18 minute dimineata, iar pe Strada Sebastian, langa intersectia cu Calea Rahovei si Calea Ferentari o femeie doarme pe niste scari cu fata inclestata. In picioare are 4 perechi de sosete, dar papucii i-a pus sub cap. Inca o noapte si inca o lupta. Cand se va termina?

Abia a inceput sa ninga acum 23 de ore cand un tanar a iesit de pe stradutele intunecate la bulevard si a cumparat o shaworma in toiul diminetii. Nu se intrevedea haosul.

Orasul e un leu caruia i se simte respiratia doar daca te asezi bine si asculti. Orasul e animalul care asteapta sa sara pe o gazela de cauciuc si sa o ucida intre falcile lui. De dimineata incepe atacul si mii de zebre de metal sunt inconjurate. Orasul respira mai greu, e mai gras, ii loveste zapada in urechi.

E 2 si jumatate dimineata, iar la balconul din fata geamului din care se vad luminitile unui brad se aprinde o tigara ce rezista frigului 5 minute.

Cartarescu e citit la 1 jumatate si provoaca depresii asa cum a stiut sa faca mai mereu, dar tot timpul pare sa se potriveasca anotimpului asta. O iarna calda, petrecuta in casa, langa calorifer, cu fulgi lovind geamul.

Ieri la ora 7 jumatate, imbracat in paltonul obisnuit si purtand palarie pe cap, intra pe usa barului Capitol de vis a vis de Hotel Cismigiu. Barul era pur si sincer, nu se voia mai mult decat ar putea fi vreodata. 20 de mese cu 4 scaune repartizate fiecareia. Scaunele prea mici fata de mese, dar caloriferele frig, iar la televizorul cocotat e neata cu razvan si dani. Dupa multa vreme ceri pur si simplu o cafea. Nu lunga, nu machiatto, spumatto, fumatto.

O cafea va rog.

Ti se aduce o cescuta destul de mare, iar dupa 45 de minute descoperi pe fundul ei zatul. N-ai mai vazut niciodata zat la o cafea comandanta in oras. E un bar sincer. A rezistat timpurilor.

S-ar putea sa devin client fidel.

E 3 si 28 cu Goodbye Blue Sky in spate doar ca sa nu cazi in depresie. Doar ca sa nu adormi pentru ca la 9 este test la etica. Nu intelegi, nu iti stii iesirile si intrarile. De ce ai cazut asa usor atunci cand citeai „Stelute in genele ei”? Nu empatizezi cu poezie, dar starea transmisa o cunosti bine.

De ce scrii?

De ce cititi?

De unde lamentarea continua si incercarea de linistire prin scris?

Ai regasit un prieten drag. Ai regasit literele si le insiri cu pofta, aproape cu lacomie, ai vrea sa iti umple ecranul. O mare de cuvinte pe care sa le scoti in imprimanta si sa le tai bucata cu bucata. Apoi sa le arunci intr-o cada plina cu apa si sa te scufunzi. Infuzie cu litere, ceai de lexic. Pacat ca harul nu poate intra prin infuzii.

Mai sunteti aici?

Ma intreb uneori la timp de  noapte ce fac ceilalti. Stiu cel putin o persoana care nu doarme, dar restul?

Daca ar fi mai aproape m-as duce pe Kiseleff la plimbare asa cum am facut-o anul trecut la prima ninsoare viscolita.

E noapte, iar sub palaria de la intrarea in Cismigiu doarme un cersetor. Cine stie cati oameni locuiesc acum sub zapada asternuta peste canalele vietii lor.

E iarna de metal si ai vrea sa stii sa incepi o discutie. You gotta start with hello, dar ce zici mai incolo? Te uiti cu uimire la cei care pot sa vina spre necunocuti si sa-i abordeze cu lejeritate. Atatea prejudecati si atatea frici.

Afara viscoleste si dimineata vom trai haosul. Bucura-te de urmatoarele 4 ore.

„Drumuri lungi in departari duc zapezile din gari”

Georgianei sau Vara floydiana a lui 2005

Iti amintesti Georgiana cum ne uitam impreuna, eu la Iasi, tu la Berezeni, la ultimul concert Pink Floyd?  Live 8-ul din 2005 de la Londra. Mi se ridica parul de pe mana si acum cand ma gandesc la el. Eram inca tineri…15 ani, eh, ce vremuri. De abia ne descoperisem ca prieteni, era vara cand indraznisem sa vorbesc cu cineva mai indeaproape. Intr-un fel sau altul ai fost prima fata de care m-am apropiat.

Welcome to the Machine si Time au fost primele doua piese floydiene ascultate. Se intampla la finalul lui 2004 si mi-am virusat calculatorul din cauza lor. Pentru ca nu auzisem de Youtube sau media sharing eu le cautam pe google: „pink floyd free”. Le-am gasit pe un site rusesc. Le multumesc rusilor si virusilor pentru ca m-au initiat. N-am stiut ce-i muzica pana la Bob Marley si Elvis Presley (2003). N-am stiut ce-i divinul pana la Welcome to the Machine si Time. Iar apoi Grigore mi-a pus toata discografia pe doua cd-uri si asa a inceput aventura.

Era vara lui 2005 si asteptam concertul asta de la Londra ca pe ultimul lucru pe care vreau sa-l fac in viata. Stateam in camera, cu tata dormind in spatele meu si vremea era atat de proasta…Tocmai plouase, era furtuna, iar transmisiunea era un chin. Minute in sir a fost intrerupta. Schimbam 2-3 canale cautand semnalul, dar el nu mai venea. Se apropia ora Floydului Roz…Apoi s-a intamplat minunea. Una din putinele miracole pe care le-am simtit in viata mea. Daca Divinitatea exista, atunci ea a vrut sa vad momentul cand divinul va reveni pe pamant. Trecusera ani de cand nu mai erau impreuna. Singuri sunt superbi, chiar si astazi in 2009, dar impreuna ating perfectiunea. Au fost imperfecti si s-au certat, doua caractere imposibile daca erau confruntate, doua viziuni despre text si despre muzica, dar totusi…Geniul creator al lui Waters si miracolul muzical pe care il producea Gilmour. Iar apoi sa nu uitam de cei din linia a doua. Mason si Wright. Discreti, dar esentiali. Iar apoi, inca in fata televizorului, mai era Syd. Cel care a parasit primul scena, asa cum a iesit si din trupa.

Ne sunam si ne intrebam care-i treaba cu semnalul, printre ingrijorarea asta imi mai povesteai problemele tale sentimentale. Mai spuneai de un show, de cum te-ai dus langa el, de cum era sa va sarutati. Astazi nu mai stiu sa ascult, nu mai am rabdare.

4 piese pentru eternitate. Am inchis telefoanele si am plans auzind sunetele. Am plans si pielea mi-era dura. Simteam ca toata energia din mine, toata emotia de care e capabil un om incerca sa iasa prin piele. Mai era putin pana cand de pe varful firelor de pe mana incepeau sa se scurga lacrimi.

NO MORE EXCUSES scria deasupra scenei.

Iar apoi Wright si cu Gilmour si-au atins chitarele. Iar Waters a vorbit. „It’s actually quite emotional, standing up here with these 3 guys after all these years. Standing to be counted for the rest of you…Anyway…we’re doing this for everybody who’s not here and particularly of course for Syd”. Iar apoi a venit Wish you were here. Au urmat Comfortably numb, Money si Breathe…Fara regret pot sa spun ca nu ma suparam daca muream atunci. Eram perfect impacat cu lumea. N-a contat varsta lor, rugina depusa pe corzile vocale,  parul alb inca lung al lui Waters si chelia lui Gilmour.

Te-am sunat si totul era minunat. Nu stiu ce am spus, nu-mi mai amintesc. Stiu doar ca am plans inainte de telefon…Am plans si simteam frisoane in tot corpul. Am sperat de atunci sa pot sa vad o noua reuniune Pink Floyd. Speram sa nu se duca.

A plecat Syd, iar apoi Rick l-a urmat. Au mai ramas Mason, Gilmour si Waters.

Atunci eram noi trei. Am evoluat incet impreuna pana cand am venit aici. Problemele mele, ale voastre, varsta ne-au departat. Suntem mai aproape decat la Iasi, dar ce ironie, mai departe in spirit. El nu tine cont de spatiul geografic. Ce conteaza ca distanta dintre Rahova si Colentina e de 10 lei cu taxi-ul. Spiritul nu merge cu Taxi Pelicanul. Imi reprosez doar mie toate zilele cand n-am vrut sa raspund la telefon, cand nu am vrut sa ies in oras sau cand eram prea nervos pentru a te asculta. Nu ti-am zis, dar ultima oara cand ne-am vazut, acum vreo luna, simteam ca e ceva special in aer. Da…Balonia extinsa traieste inca putin.

NO MORE EXCUSES. Nu, nu mai trebuie sa imi gasesc scuze pentru mizeria pe care am tot imprastiat-o in jurul meu. Vorba lui Al Pacino din „Any Given Sunday”…”I chased away anyone who’s ever loved me and lately I can’t even stand the face I see in the mirror”.

Georgiana, nu stiu cand vei citi articolul asta, dar sa stii ca vreau sa avem o noapte cu vin bun, tigari fine si Pink Floyd. Ca-n….vremurile bune.  Pentru ca nu vreau sa las timpul sa ne manance.

Il ascult pe Waters pe Wish You Were Here. Vocea imbatranita… Lumea arata azi ca vocea lui. Asa se aude respiratia ei. Ragusita si batrana.

I turned to look but it was gone..I cannot put my finger on it now..

The child is grown, the dream is gone…I…have become comfortably numb…

Sau poate nu, ce zici?