Zero to Hero. Hero to Zero.

Ai ieşit din liceu. Dumnezeu ştie cum ai rezistat în jungla aceea numită „liceu de elită”. Nimeni nu ştia sau nu voia să afle ce se întâmplă în spatele imaginii frumoase pe care o păstra oraşul asupra liceului. Acolo sus pe Copou, în temniţa aia frumos ornată, numită Negruzzi, mulţi am supravieţuit, nu învăţat. Mulţi am plecat împăcaţi. Mulţi ne-am întoarce să punem o bombă în zidurile ei sau am întoarce timpul să facem lucrurile diferit. Dar ultima variantă nu există decât în imaginaţia noastră. Imaginaţia celor care am crescut şi ne-am deşteptat, celor care am învăţat să nu închidem gura.

Am plecat din liceu din postura de underdog. Eram copilul slab, timid, cu visuri mari, dar care nu a arătat nimic. În clasă stătea ascuns prin banca, spre ultimele locuri. Învăţa bine pe hârtie, dar se descurca din copilul plin de cultura generală care fusese cândva. Iar în afara clasei era o victimă sigură. Nu a încasat-o. Să nu ne victimizăm. O bătaie din care am fost salvat de prietenul meu Grigore şi un moment când am fost dat cu capul de peretele cantinei, doar pentru că am îndrăznit să ating unul din „zeii” informali ai liceului pe picior, din greşeală, cu vârful adidasului meu. Nu aveam pic de încredere în mine şi nu prea mult respect. De ce să nu fiu sincer. Am plecat din liceu fiind un nimeni. În Negruzzi, liceul de elită al oraşului Iaşi, eu, Vlad Andriescu, am fost un anonim privit ciudat, un tip slab care se îmbrăca în cămăşi ciudate, incapabil să comunice prea bine.

Dar am ajuns la facultate. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Facultatea m-a eliberat. Vechea mea prietenă Gioni spunea cândva că toţi avem momentele noastre particulare când erupem. Pentru unii liceul e vulcanul. Pentru alţii facultatea. Alţii mai aşteaptă…

Nu ştiu ce s-a întâmplat în facultate, dar după două săptămâni deveneam şef de grupă. Nimic important, ci mai mult administrativ. Întâlnirea cu prietenul, pe atunci doar colegul, Vladimir, mi-a provocat dorinţa de a vorbi mereu, de a contrazice, de a avea o părere. De a arăta că gândesc. Nu-l suportam pe Vladimir. Am început să deschid gura pentru mine, pentru că doream să demonstrez ceva profesorilor încă de la început, dar şi pentru că nu suportam să-l aud pe Vladimir. Dumnezeu ştie cum am devenit buni prieteni.

Am devenit şef de grupă pentru că undeva în adâncul meu ştiam că pot să mă folosesc de funcţia asta imaginară pentru a câştiga încrederea profesorilor. Important, am învăţat rapid, e să-ţi cunoască numele. Nu numai să te recunoască ca student, ci să îţi ştie numele. Primii doi ani…am câştigat respectul colegilor de grupă. Am funcţionat într-adevăr pe principiul „să nu învăţăm prea mult, dar să ne descurcăm.” Când venea timpul să arăt ceea ce ştiu, în domeniul pe care l-am iubit toată viaţa mea, jurnalismul, o făceam. Şi am făcut-o mereu bine. Nu mi-a fost niciodată ruşine. Chiar şi pentru reportajele făcute pe braţe sau interviurile luate în ultima noapte. Nu mi-a fost ruşine. Atunci eram apreciat. Profesorii vedeau ceva în mine.

Anul III a fost apogeul pentru mine. Am schimbat grupa. Am mai rămas câţiva colegi şi ne-am cuplat cu cei de la grupa de franceză. Am vrut, de data asta cu hotărâre, să fiu şef de grup. Responsabilităţile îmi plăceau. Incursiunile la secretariat. Mailurile către profesori. Coordonarea administrativă a grupei. Oamenii veneau la mine şi mă întrebau. Da, nu era foarte complicat. Dar era o poziţie de lider pe care mi-am cultivat-o şi în ultimul an de facultate. O să-mi amintesc cu plăcere cum am coordonat o echipă de 21 de oameni pentru a realiza o emisiune radio. Da, era niţel haotică, dar conţinutul şi ideea era foarte bună. Iar coordonarea aceea, stresul, responsabilitatea, încercarea permanentă de a face oamenii să nu se certe, mulţumirile după răspunsuri, zâmbetul de la final…toate astea m-au făcut să am o încredere debordantă în mine. Am fost un lider bun.

Eram printre egali. Aveam aceeaşi vârstă şi aceeaşi experienţă. Am reuşit să-mi folosesc o doză de charismă ca să îmi câştig respectul lor. Cred că l-am câştigat. Am ajutat când am putut, i-am  făcut părtaşi într-o luptă comună.

La licenţă nu am putut să mă bucur pentru mine, căci unii nu au trecut. Nici acum nu mă bucur pentru licenţa mea. Eu încă simt responsabilitatea pentru toţi cei care nu au trecut şi care erau prietenii şi colegii mei. Îi voi ajuta la momentul din februarie, când sper că vor trece toţi, pentru a bea o bere apoi.

Nu mi-a fost teamă de profesori. Am protestat, am trimis scrisori deschise. Împreună cu Gege am învins Metrorexul. Tot cu ea am reuşit să ne opunem nedreptăţilor din facultate, fără să dorim să schimbăm sistemul,ci doar să amendăm problemele, atunci când au apărut. Unii ne-au condamnat, dar în noaptea aceea am fost mândru de noi.

Am fost tare în facultate. Mi-o voi aminti ca momentul exploziei mele. Am arătat ce pot. Am fost apreciat şi de profesori şi de colegi.

Iar acum…Acum pot spune că lucrez, chiar dacă fără bani. Am intrat în domeniul pe care mi l-am dorit de 3 ani. Lucrez voluntar, sunt intern cum s-ar zice, în presă. Şi numai Dumnezeu ştia, până acum, cât de frică îmi era şi îmi este în continuare. Căci mediul s-a schimbat. Nu mai sunt printre egali. Nu mai au aceeaşi vârstă sau experienţă. Stau între oameni mai mari ca mine, mai experimentaţi. Ştiu că pot ajunge la fel de buni ca ei, apoi mai bun. Cred în mine. Dar îmi este frică.

Pentru că mediul ăsta e nou pentru mine. E pentru prima oară când funcţionez în afara bulei protectoare a egalităţii inegale. Acum vin de pe poziţie inferioară. M-am descris de multe ori ca un calorifer de fontă: „mă încălzesc greu, dar şi când o fac”. Acum sunt în faza de încălzire. Sunt ca un motor de Dacie pe timp de iarnă. Am tras şocul şi sper să pornesc bine. Luni îmi va apărea primul material complex, realizat de mine, cap-coadă. 3 pagini de ziar. Mândria nu va fi a mea, ci mai mult a părinţilor mei. Pentru ei voi păstra două ziare. Să vadă că băiatul scrie la ziar la Bucureşti. Dar mie îmi va fi în continuare frică.

Pentru că, deşi nu doresc să mă victimizez, mă adaptez greu. Îmi văd evoluţia, dar e lentă. Ştiu că pot să scriu. Văd în fiecare zi cum trec pe lângă fricile mele de comunicare cu oamenii. Îmi place să mă văd luând telefonul în mână fără jenă. Îmi place să vorbesc cu oameni necunoscuţi care mă ascultă şi îmi răspund. Dar e atât de greu în afara  bulei protectoare.

Mă săturasem de adolescenţa protectoare a facultăţii. Nu aş putea să mă înscriu la altă facultate, să fiu iar student în anul I. Nu ştiu cum o pot face alţii. Eu nu cred că pot. Mă săturasem. Dar şi cât de grea e maturitatea dură, fără-de-bulă, a vieţii. Căci trebuie să fii tare. Trebuie să treci pas cu pas peste frici. Nu mai e nimic care să te protejeze.

Mai am, cei drept, ajutorul financiar venit de la părinţi. Va mai trece o perioadă până voi renunţa la el. Dar el nu îmi oferă decât responsabilitate. Căci vreau să trec pe bani rapid. Vreau să demonstrez. Vreau să se spună despre mine că pot.

Pentru mine e un joc straniu. Venit din poziţie de lider, am coborât înapoi în lume. O lume în care trebuie să mă adaptez, să mă impun, să construiesc de la nul. Nu poţi înmulţi cu 0. Poţi doar aduna. Faci mişcări ca ale regelui din şah. Nu poţi sări trepte.

Mă simt vinovat pentru unele mici stări depresive acum. Nu mai am adolescenţa să mă scuze. Era dreptul meu la 18 ani să am depresii. E în fişa postului. Dar la 22 de ani nu mi-o mai scuz. Acum fiecare mică depresie e o depresiune adâncă. E o vinovăţie. E un moment de confesiune ca cel al lui Mihai din „Liceenii” în faţa oglinzii.

Mi-e dor de protecţia anilor care au trecut peste mine.

Îmi doresc libertatea şi responsabilitatea anilor fără prezervativ ce vor veni. Până atunci mai trebuie să urc nişte etape, să am răbdare, să nu mă confrunt cu mine şi mai ales să cred în ceea ce fac. Să cred măcar un sfert din cât cred alţii în mine. Voi vedea. Promit ca atunci când mai urc voi mai scrie aici să vă mai povestesc.

Noapte bună copii, adolescenţi şi viitori adulţi.