Un an pe Fabrica de Glucoză

Într-o săptămână se împlinește un an de când am intrat în presă cu adevărat.

Adevărul. Ultima zi

Terminasem facultatea, iar norocul (adică Mădălina Bălășescu și Mihaela Dincă) m-au aruncat în hala dubioasă de la capătul Piperei, numită Adevărul. Secția Viața. Practică. Neplătită.

Am înconjurat bulevardul Dimitrie Pompeiu fără să știu cum să ajung la redacție, m-a întâmpinat Mihaela Dincă și m-a așezat la biroul lui Cezar Bădescu, atunci în concediu medical. Eram la un rând de secția în care se presupunea că muncesc. În timp, m-am apropiat, dar propriul meu birou l-am primit abia prin decembrie. În acea primă zi eram departe de oameni. Ştiu că am remarcat-o pe Ana Onisei de la cultură, cea care a rămas mica mea plăcere vinovată care-mi făcea dimineţile frumoase prin prezenţa ei.

Țin minte că prima mea știre a fost despre Facebook, într-un mod aproape predestinat. Am scris-o cu o frică uluitoare. Habar n-aveam ce pot. Nu cred că de atunci am mai scris cu o viteză atât de redusă.

Fără îndoială, oamenii au avut răbdare cu mine, iar acest text e mai puțin despre realizările mele cât despre oamenii care m-au adus în momentul acesta. Încet, încet, am luat la rând fiecare birou din secție, în căutarea unui scaun cu calculator. Prima lună toți colegii au fost câte o săptămână în concediu. Scriam știri secundare, știri de coloană, iar la prima știre de MAIN am crezut că sunt în extaz. Apoi a venit primul spread, material construit după o idee proprie și documentat. Mamă ce frică de telefon aveam! Transpiram în fața lui și în fața celor cinci blestemate de cifre care formau codul de sunat: #91385.

Am ajuns un lemn necizelat în redacție la Adevărul. Credeam că sunt printre zei, dar ei au devenit oameni în curând. Nu știu cum a reușit Mihaela Dincă să aibă atâta răbdare cu mine, dar cred că ea mi-a văzut cele mai mari greșeli, ea mi le-a suportat și m-a educat în primă fază. Iar Mihaela dădea impresia mereu că mai totul este posibil. Peste câteva luni aveam să aflu că nu este imposibil să fac două pagini într-o singură zi, așa cum se obișnuise ea din lipsa timpului. Ajungea prin redacție la 7 – 8, iar când ajungeam și noi era pe la mijlocul materialului. Apoi ne edita tuturor textele, avea răbdare și din corpul firav emana o forță teribilă. Recunosc, mie mi-a fost frică de Mihaela, dintr-un soi de respect format de la început.

Apoi a venit Pichi. Diana Opriță. Restructurările au transformat redacția Adevărul într-un fel de castron de la Loto, iar unii oameni au fost detașați la alte secții. În literatura internă perioada primelor două săptămâmi de când a venit Diana în secție este cunoscută ca „Războiul celor două roze“ sau „Războiul divelor” sau „Criza de autoritate”. Spuneţi-i cum vreţi. Era momentul dubios când nu ştiai la cine să te duci să semnezi pagina pentru BT sau cu cine să discuţi un subiect. Din ping pong-ul ăsta eu am ieşit bine.

Diana mi-a fost antipatică rău la început. Habar n-am de ce. Părea dură şi intransigentă, ceea ce mai târziu aveam să aflu că poate fi totuşi adevărat. Dar ea a avut inspiraţia de a mă responsabiliza. M-a trimis la DTP, m-a băgat în gura lupului. Înainte de a veni ea, pe fondul reorganizării, tehnologia şi internetul au ajuns în ograda secţiei Viaţa. Aşa am început să scriu despre ele. Diana îmi dădea de făcut o pagină întreagă în fiecare zi, iar eu eram încântat de lucrul ăsta.

Încă nu aveam salariu sau acte, dar lucrurile aveau să se schimbe rapid. Mulţumirile la capitolul acesta trebuie aduse din nou Mihaelei, Dianei şi unui personaj nou, dar vechi în poveste asta: Andrei Velea. Redactorul-şef adjunct care ne aducea mereu alune în glazură, nachos şi ciocolată, care părea că nu zâmbeşte niciodată şi că poate vorbi cu animalele datorită frecvenţei foarte joase a vocii sale. Voinţa celor trei mi-a adus primul contract în presă. Mihaela a fost cea cu efortul cumulat de-a lungul celor două luni jumătate, Diana a fost cea care a pus piciorul în prag, iar Andrei m-a susţinut deşi nu a spus-o niciodată. Pentru asta le sunt recunoscători.

A venit Omul Digital, minunata rubrică din Adevărul Weekend unde scriam două pagini despre tehnologie. O poveste frumoasă, care-mi place şi care merge mai departe şi acum. Infografii pe 10 coloane în fiecare săptămână! Mulţumesc Dana Donciu pentru creativitate şi răbdare. Am început atunci să scriu serios pe tehnologie şi curând paginile 36-37 sau pagina 26 erau acontate. La fel şi paginile 22-23 din Weekend. Am învăţat ce-s ăia gigahertzi, ce face un procesor şi de ce e mai bun un telefon decât altul. Am învăţat ce se întâmplă în fiecare minut pe internet, am căutat pornografie infantilă pentru documentare la un material sau m-am dus la protestele anti ACTA. Tot ultimul subiect mi-a adus şi prima mare gafă din carieră.

În timpul scandalului ACTA, chiar în prima zi, ratasem ştirea cu jumătate de oră faţă de concurenţă, aşa că am recuperat prin calitate şi cantitate. Doar că la ultima ştire pe tema asta din acea zi am dat-o în bară. Am dat votul din Parlamentul European fix pe dos. A doua zi drept la replică de la Renate Weber, iar la 8 dimineaţa m-au sunat de la matinalul Radio Guerilla unde am fost făcut cam de râs. Am stat la telefoane că Răzvan Ionescu, am intrat în pământ de ruşine şi am învăţat că poţi face rost de numere de telefon în cinci minute. Trebuie doar să vrei.

Timpul a trecut rapid la Adevărul. Nu voi vorbi aici despre problemele financiare. Din păcate, ele au fost o cauză minoră a exodului în masă. La nivel managerial bătaia de joc a atins uneori cote maxime, iar sentimentul că sunt într-un experiment social s-a acutizat. Salarii întârziate, articole cenzurate, articole servite, cămăşi roz care acopereau burţi pline, discursuri pline de empatie despre cum înţelege Ludovic dramele din familiile angajaţilor sau, spre final, salarii băgate în rate, ca la zilieri. Toate motivele de mai sus au dus la sentimentul că nimeni nu mai este respectat pentru munca lui, iar o reacţie naturală de jemenfichism total a apărut la toţi. Sporul nu a mai fost acelaşi, cheful aproape inexistent. Ajunsesem, dintr-o obişnuinţă dubioasă, să-mi fac o normă de 8 materiale pe zi pe site. Enorm şi o muncă în zadar de multe ori, dar mă ţinea treaz. În ultima săptămână la Adevărul am reînăţat ce înseamnă să nu scrii nimic într-o zi.

De ce am scris cronica aceasta prea scurtă pentru o experienţă marcantă? De trei săptămâni am plecat din Pipera, de pe Fabrica de Glucoză. O nouă provocare este la orizont, iar ea va fi tare interesantă şi potrivită pentru momentul acesta. Dar mă gândeam cum am ajuns să am responsabilităţi. Dacă mă uit la copilul nu de acum un an, ci de acum doi ani, nu-l mai recunosc. M-am schimbat tare mult. Dar mă întreb de ce au oamenii încredere în mine sau dacă fac bine ceea ce fac. Habar n-am. Spre deosebire de mulţi colegi, pe mine nu mă împinge de la spate talentul. Nu o zic cu răutate. Când am intrat în facultate credeam că sunt un creativ şi jumătate. Am învăţat rapid să îmi cenzurez această parte. Am învăţat că de fapt trebuie să munceşti mult, să fii un ocnaş al acestei meserii, dar nu unul umilit. Să munceşti mult pentru a ajunge la rezultate corecte şi concrete. Un Bănel Nicoliţă al jurnalismului. Cu el mă comparam de multe ori când lumea vorbea de secţia viaţa şi de „cuplul de cretini perfecţi, Andritescu şi Ionicea” – le mulţumim fanilor. Muncă, muncă şi iar muncă.

Profesorii de la Jurnalism aveau dreptate uneori. Jurnalismul e o artă de prea puţine ori. E mult minerit în schimb. Forezi adânc ca să ajungi la minereul tău. De multe ori faci şi gafe. Dacă ceilalţi ţi le iartă, tu eşti dator să nu le uiţi şi să nu le ierţi. Poate de asta eu nu aş avea încredere în mine, pentru că ţin minte fiecare greşeală pe care am făcut-o şi încerc să mi-o corectez. Sunt un ocnaş care de trei săptămâni îşi regăseşte entuziasmul. Mă lovesc de oameni pesimişti, de oameni necomunicativi şi de problemele inerente, dar mă poartă înainte dorinţa de a face din meseria asta pe care mi-am ales-o cel mai bun lucru. Poate nu voi fi la fel de talentat ca unii, nu la fel de incisiv ca alţii sau nu voi putea să dărâm Guverne sau să pornesc anchete. Dar îmi amintesc citatul lui Hemingway din Midnight in Paris (poftim cultură!): Yes. It was a good book because it was an honest book, and that’s what war does to men. Încerc să rămân onest şi umil faţă de mine în principal.

Uitându-mă în sus la text l-aş şterge pe tot pentru că nu are fluenţă şi nu curge cum trebuie. Dar astăzi, în momentul când am realizat câte responsabilităţi am şi câte încredere pot avea unii oameni în mine, cred că e potrivit să public aceste rânduri cu care eram dator faţă de mine de când am plecat de la Adevărul. Am mai încercat o dată să le trec pe hârtie, dar au ieşit la fel de prost.

Nu e un text despre cât de bun sunt eu. Nici pe departe. Este un text despre umilinţă, maturizare, ajutor, încredere şi minerit.

La final, ca la Oscar, mulţumirile de rigoare unor oameni care mi-au făcut viaţa mai interesantă în ultimul an, într-un fel sau altul: Mihaela Dincă, Andrei Velea, Diana Opriţă, Dorin Irimia, Ramona Dragomir, Răzvan Priţulescu, Iulian Ioncea, Alin Paicu, Mălin Bot, Mihaela Stoica, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu, Raluca Sofronie, Raluca Moisă, Andreea Marinescu, Dana Istrate, fetele de la sănătate, Raluca Dan, Eugen Ciufu, Lili Bartha, Dan Popescu, Dragoş Răduţ (ultimii trei fără de care multe pagini nu ar fi arătat atât de bine şi cu mulţumiri speciale pentru Lili care mi-a arătat atâta răbdare când eu eram la început), Dorel, Cristina, Anca, Gigi, Lili, Dana Donciu, Florian ,Doru, doamnele de la corectură. Pe final li s-au alăturat Georgiana Panca, Oana Racheleanu, Monica Krajnik, Noemi Varga, Alina Brebenel sau Raluca Salcudean. Probabil că din lista asta lipsesc unii care se vor simţi jigniţi, aşa că-i rog să se semnalizeze.

Lista neagră, căci există şi ea, îi include pe cei care în perioada grea din ultimul an şi-au bătut joc de munca unor jurnalişti oneşti, îi include pe toţi cei care şi-au primit salariile integral, atunci când subalternii lor dădeau reject la agenţii băncilor şi toţi cei care nu au crezut în oamenii buni.

Ţineţi aproape, în curând vor veni nişte materiale zdravene cu care mă voi putea mândri.

Cum m-au sedus cărţile, iar apoi le-am abandonat eu pe ele. O istorie cinică

Voi știți când ați început să citiți cu adevărați? Vă amințiți când cărțile au început să însemne ceva pentru voi? Eu știu. Sunt puțin obsesiv-compulsiv și cu o manie a organizării lucrurilor, așa că mi-am notat toate cărțile pe care le-am citit din 2006 până astăzi.

–-

De ce din 2006? Am început să citesc într-un moment de cumpănă al adolescenței mele. Începând din clasa a 9-a am intrat pe mIRC și am jucat trivia, un joc de cultură generală, care s-a transformat relativ rapid într-o mică obsesie. Intram des, jucam mult și îmi făceam relații multe cu cei de acolo, din mediul virtual. Era mai mult decât un joc și mai mult decât o lume virtuală. Era un Univers sui generis. Într-o zi a existat o mare ceartă la care am contribuit, deoarece am intrat pe mailul unui partener de joc şi am luat nişte documente de acolo. Pe 6 februarie 2006 lumea mea intra într-un mic colaps. Prietena mea de atunci, Maria, a decis că e timpul să o terminăm. Prietenii mei din mediul virtual m-au abandonat şi nimeni nu mai dorea să vorbească.

M-am trezit, după un an jumătate, singur pe lume, cu doar un prieten în viaţa reală, eternul Grigore. După câteva săptămâni de compătimire şi milă de sine, am decis că e cazul să schimb ceva. Nu ştiam cum să o fac, aşa că am ales cărţile. M-am dus la bibliotecă şi mi-am făcut un abonament. Mi-am luat o singură carte în ziua aceea, „Numele Trandafirului” de Umberto Eco.

Numele trandafirului a fost începutul

Am rămas uimit de lejeritatea cu care citeam şi de cum m-a prins cartea aceea, aşa că am decis să trec şi peste Pendulul lui Foucault. Cititul nu era aşa rău. Pur şi simplu nu mă interesase niciodată. Da, am citit câteva cărţi de copilărie, dar nu-mi amintesc nimic marcant înainte de 2006. Lecturile mele practic nu au existat. Educaţia mea nu fusese făcută din ele, nu-mi formasem caracterul, nimic. Cultura generală mi-am luat-o în copilărie de la televizor, din cărţile Alexandrei, sora mea, şi din enciclopedia Arborele Lumii. Apariţia cărţilor acum şase ani a fost o minune. Îmi dau seama, privind în urmă, că atunci când degetele mele atingeau primele pagini din „Numele Trandafirului”, eram total diferit de cel care sunt acum. Mi-e greu să-mi dau seama de o asemănare. Dar formarea a început atunci…dacă nu erau cărţile, nu existam acum, în forma aceasta strâmbă.

Am continuat să mă duc la bibliotecă şi să citesc industrial. Era perioada aceea când orice bucată de hârtie trebuie citită. Ai o misiune istorică! Nu aveam ce face altceva, chiar nu aveam. Pe internet nu mai aveam activitate. Cu prietenii nu puteam vorbi pentru că nu existau. Părinţii mei erau plecaţi. Eram singur acasă şi singurul meu program erau câteva ore la şcoală, timp în care stăteam plin de anonimat în ultima bancă, îmbrăcat cu nişte tricouri negre, fiind în perioada mea de metalist.

Silmarillion de Tolkien într-o singură noapte

De la o singură carte, am început să-mi organizez programul mai bine. Mă duceam în fiecare luni după şcoală, îmi luam patru cărţi, iar peste o săptămână reveneam pentru a le înapoia. Erau citite toate. Nu ratam nicio pagină. Am trecut prin Tolkien şi printr-o sesiune nebună a odiseei „Silmarillion”, rasă într-o singură noapte, până la şapte jumătate dimineaţa, moment când am închis cartea şi m-am dus la şcoală. Deşi eram un zombi mergător, simţeam o bucurie interioară incredibilă. Voiam să împart la toată lumea cât de mult mi-a plăcut cartea aceea, să vorbim despre Tărâmul de Mijloc. Evident, nu era nimeni cu care să fac asta, dar încântarea şi acea stare de high natural s-a păstrat.

Cărţile au curs, iar nopţile s-au dus şi ele în miros de foi de carte. S-au scurs sute de paginii, mii, zeci de mii. Îmi deschid agenda unde am notat cărţile şi-mi amintesc câte puţin din fiecare moment. Shakespeare (auzisem eu că dă bine să-l citeşti, dar m-am chinuit să înţeleg ceva), Istoria Loviturilor de Stat, Orwell, Camus (citit prea devreme, nu l-am perceput prea bine), Sofocle (să ne întoarcem şi la origini, zic), Flaubert (doamne, ce am făcut să merit să citesc o carte atât de îngrozitoare ca „Madame Bovary”?), Machiavelli, Frank Herbert (şi sentimentul acela magic al Dunei…). Primele 35 de cărţi au marcat şi prima etapă din istoria lecturilor mele. Le luam la întâmplare, fără niciun ghid, fără nicio căutare în prealabil. Mă plimbam printre rafturi şi aruncam mâna. La unele îmi plăcea coperta, la unele îmi atrăgeau atenţia autorii.

Steinbeck şi Kundera

Dar apoi au început să apară autorii care mi-au şlefuit preferinţele, care m-au făcut să visez şi care mi-au modelat gândurile. Arunc un ochi în dreapta mea pe agendă şi văd apariţia lui Steinbeck cu „Fructele mâniei”. Am stat fixat pe această carte două zile. Nu-l descoperisem pe Ennio Morricone încă, dar melodiile lui s-ar fi potrivit pentru starea de atunci. Eram închis în casă, calculatorul nu era pornit de câteva zile bune şi singurătatea din suflet se îmbina bine cu literele din cartea americanului.

Apoi, a apărut Kundera. Mulţi apreciază Kundera acum, dar pe vremea aia nu era luat niciodată de la bibliotecă. Judec acest fapt din prisma dimensiunii constante a raftului colorat cu cărţile cehului de la Humanitas. Dacă îl căutai pe Steinbeck, aveai şanse să găseşti raftul gol, dar Kundera era mereu acolo. Începând de la „Iubiri Caraghioase”, care mi-a deschis mintea în faţa diversităţii relaţiilor, mi-a spus că faţă de unele momente nu trebuie să fii pudic, că ciudăţenia şi fetişul sunt ok, au curs toate cărţile lui Kundera. Am citit tot ce se poate, până în momentul când au început să apară doar analize filosofice. Kundera analistul pur nu-mi place. Kundera – romancierul rămâne autorul meu de suflet, indiferent cât de la modă va deveni. Kundera mi-a spus că nimic nu este prea anormal, că oamenii trebuie acceptaţi în multe ipostaze, dar mi-a spus şi despre răutatea noastră şi despre glumele proaste pe care ni le face destinul. Câteva săptămâni la rând am luat două cărţi de Kundera şi alte două cărţi, doar ca să diversific. Aşteptam pe nerăsuflate următoarea luni ca să pot sa mai mănânc alte două cărţi ale lui.

Murakami şi Houellebecq

Nu o să mai lungesc povestea mai mult decât trebuie. După Kundera a venit Murakami, iar el mi-a deschis pofta către neobişnuit, către fantastic, către ciudat la modul absolut. Murakami era magic, absolut magic. Deschideam lampa şi sub căldura ei de deasupra mâinii răsfoiam paginile noaptea, lângă calorifer. Şi de la el am citit tot. Şi el a devenit la modă.

Prin mâna mea s-au mai perindat apoi Nabokov, Fowles, Ionesco, Marquez, Llosa, Hesse, Kadare, Welsh. M-am oprit apoi la un alt autor care mi-a marcat acei ani. Michel Houellebecq. Pe vremea aceea un necunoscut în România. Nu ştiu de ce am ales cărţile lui din raft. Pur şi simplu erau nou aduse la bibliotecă şi îmi plăceau cum arătau. În plus, nu erau foarte lungi. M-am lipit definitiv de stilul francezului şi chiar dacă ceea ce am citit de la el de atunci încoace nu se compară cu „Particulele Elementare” sau cu „Posibilitatea unei Insule”, Houellebecq rămâne în suflet.

M-am apucat de cărţi după ce am renunţat la viaţă. Am renunţat la cărţi când am început să retrăiesc

Au trecut ani. În 2008 am ajuns la Bucureşti, la facultate. Rutina mea cu biblioteca fusese afectată de Bacalaureat şi pur şi simplu, de viaţă. Îmi găsisem o nouă prietenă după o perioadă de singurătate, aveam mai mulţi oameni în viaţa mea. Dar renunţasem la cărţi, deoarece nu puteam susţine o relaţie în timpul rămas între pagini. A fost cumva o alegere normală, o alegere de viaţă. Cred acum, că în acel moment cărţile au înţeles şi nu mi-au purtat pică pentru că le-am părăsit. La un moment dat, trebuie să părăseşti ţinutul de ficţiune şi să ajungi în realitate, unde să te testezi pe tine, cel care ai devenit după acele lecturi.

Am devenit mai sociabil, dar am citit mai puţin. Ajuns la facultate nu mai aveam nici biblioteca dragă mie aproape. Citeam de pe la prieteni sau din biblioteca facultăţii. Mă mai duceam la Iaşi, şi mai împrumutam, dar mereu le dădeam după două luni, din cauză că nu ajungeam niciodată acasă. Şi-n plus, niciodată nu am putut găsi un spaţiu la fel de intim pentru citit cum era camera mea de la Iaşi şi sufrageria. Când mama a renovat-o am simţit un gol în stomac. A aruncat masa aceea clasică, ce se lungea pe toată sufrageria, pe care o foloseam eu în nopţile de Murakami.

Timpul s-au scurs, cărţile s-au împuţinat. Odată cu acest lucru a crescut şi activitatea mea socială. Am devenit un om mai bun, deoarece ştiu să interacţionez mai bine cu cei din jurul meu. Însă, uneori, mi-e dor de cărţile pe care le citeam atunci, de sentimentul acela de pustiu pe care-l aveam împreună cu paginile, parcă acompaniat de o muzică tragică de Armand Amar. Am câştigat la viaţă, dar am pierdut la cărţi. Noroc în dragoste, ghinion la cărţi şi invers.

Prezentul cu lipsă de respect faţă de cărţi

Acum, m-am angajat de aproape 8-9 luni. Cărţile au devenit un obiect de pe noptieră. Le am împrăştiate prin toată camera. Anul acesta am terminat doar două şi am început alte cinci. Cu toate astea, poate e şi vina lor, poate e şi vina mea. Nu ştiu dacă mai ştiu să le înţeleg ca altă dată. Dar…nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor mele, la nivelul acelor cărţi magice pe care le-am citit la 18-19 ani. Nu ştiu cum ar fi dacă aş lua din nou Steinbeck în mână.

Am citit două cărţi în 2012 şi este luna aprilie. În sufletul meu, aseară, când am descoperit lucrul ăsta, am suferit tare mult. Copilul din mine striga tare către Vlad cel matur, cu job şi cinism. Din cauza acestui copil interior mi-e frică mie să mă duc prea des acasă, la Iaşi. Noroc că tata şi mama sunt plecaţi. Când intru în casa aceea, totul redevine brusc ca înainte. Atmosfera e de pierdere de vreme, dar din aceea productivă, fără calculator. Patul e acel pat care a văzut pagini întregi de lecturi, bucătăria e cea care mi-a suportat fumul de Marlboro Roşu în nopţile când citeam, iar apoi, inspirat de vreun Cărtărescu sau Kundera, mă apucam să meşteresc la romanul pe care doream să-l scriu. Totul mă duce în trecut în acea casă, iar tentaţia e uriaşă. Nu vreau să stau mai mult de trei zile acolo.

Mi-e dor de cărţi şi nu ştiu când mă voi putea reîntoarce la ele. Probabil că pentru mine au fost doar o etapă, doar un motor care trebuie dat jos la 61 de kilometri pe orbită, pentru a ajunge apoi pe Lună. Şi cel mai mult, îmi lipseşte sentimentul acela magic în faţa lor, frica şi respectul. Acum le am aruncate prin sufragerie. M-am maturizat.

La final o statistică revelatoare a declinului

  • 2006 – 74 de cărţi
  • 2007 – 110 cărţi
  • 2008 – 60 de cărţi
  • 2009 – 54 de cărţi
  • 2010 – 37 de cărţi
  • 2011 – 5 cărţi
  • 2012 – 2 cărţi

Schiţă de distopie – Cap III – Îmbrăcaţii

N-am ajuns mai departe de capitolul ăsta. Aici se încheie schiţa mea de distopie. Talentul m-a ţinut vreo 10-12 pagini.

Ne-am pierdut tineretile uitand de noi si de ratiunea pe care o aveam. Daca pentru o clipa luminile s-ar fi inchis si sunetul s-ar fi oprit in toata tara s-ar fi auzit sunetul orgasmatic al semintei iesind din madulare barbatesti si aruncate pe covor, pe pat, pe pereti, pe abdomenul unor curtezane de lux sau pe fata curvistinelor ce tindeau spre maturitate.

Generatia mea s-a inecat in propria sperma. Rauri au curs ani la randul si am fost pedepsiti pentru ele. Litri, canistre, damigene de sperma puteau fi colectate de la barbatii tarii mele. Dar ei preferau sa se iroseasca zilnic, de doua ori pe saptamana sau din cand in cand…

Ce specie dementa eram. Nu suntem cu mult diferiti acum, doar ca ni s-a dat un alt rol. Vii intr-o lume moarta, fara putere de revolta, blocati in cea mai dura inchisoare inventata vreodata. Raurile pe care le-am varsat s-au intors peste noi si ne-au acaparat. Ne-am blocat picioarele si vointa in cleiul alb, puterea noastra de a ne ridica se diminua odata cu cantitatea iesita din noi. O tara care gafaia in timp ce se prabusea, o tara ce nu a incetat sa cheme lautarii, chiar si cand era aruncata pe jos. Ma uitam cu respect la animale, desi nu le iubeam. Aveau felul lor extrem de rational de a trai, fara complicatii, fara iesiri din matca. Doar noi, oamenii, am incercat sa fim mai mult, am vrut sa ne depasim limitele si am ajuns pana la punctul de dementa. Iar cand omul incearca sa invinga dementa…

Animalele ce nu varsau inutil samanta, ce nu fertilizau pamantul. Animalele ce puteau trai o viata fara sa faca altceva decat sa manance si sa bea apa, sa faca pui si sa dispara. Noi n-am vrut asta. Inteligenta, perseverenta dusa pana la absurd, gandire laterala. Dar nimeni nu ne-a spus ca pe margine e o prapastie – am gandit atat de lateral incat am cazut in ea. N-am stiut sa ne oprim in moralitatea relativa pe care o traiam. Reconstruiam tot ce invatam.

M-am intors acasa de la facultate. Oficial nu mai eram student. Eram al nimanui intr-un oras care nu ma cunostea. In jurul meu se etalau forme, se transpira si se varsa samanta. Am urcat pana la etajul 5 al blocului in care ma mutasem de vreo doua luni. Lucrul cel mai obositor era mutatul; ma saturasem sa imi schimb camera mereu si mereu. Cautand ceva mai bun si gasind tot timpul o problema. Sobolani sau igrasie, vecini care se cearta sau paturi rupte. Am decis sa-mi iau o camera simpla, fara mobila, fara nimic. Mi-am cumparat o lada mare in care mi-am infundat toate hainele, mi-am instalat un cort in camera, pe care il foloseam noaptea. In spatele lui mi-am asezat toate cartile, cele pe care le duceam regulat in orasul meu. Cumparam cate doua trei, le citeam si le puneam in valiza pentru a aglomera apoi biblioteca. Citeam pe un scaun negru, de piele, candva instalat intr-o masina veche. Avea un miros placut de benzina, dar vara nu puteai sa stai pe el. Scriam pe jos, fumam la geam si simteam ca imi gasisem locul. Pacat ca nu si scopul.

M-am intins pe jos si i-am sunat pe Mihai si pe Doru invintandu-i la mine. Dupa o ora erau la usa mea, impunatori, drepti si fara sa stie ca renuntasem la facultate. De fapt, nici nu mi-au spus mare lucru. Se asteptau ca mai devreme sau mai tarziu sa fac un pas de genul asta. Ii amenintam de la o vreme ca nu mai suport holurile alea de spital, ca nu mai suport senzatia de secta inspirata de facultate, lipsa de onoare, lipsa de logica. Totul era pe dos in tara mea si realizez acum ca nu multi isi dadeau seama. Treceam peste toate prin bascalie, medicamentul nostru national.

Stiti, erau cateva cuvinte intraductibile pentru mine in limba noastra. Nu stiu daca mai exista acum, oricum nu ar mai avea la ce sa fie folosite. Banuiesc ca acolo, afara, dupa geamul asta pe care-l privesc de peste 10 ani, vocabularul s-a redus simtitor. Subiectele nu mai sunt asa numeroase, unele parti ale gandirii au fost ucise cu totul. Discutiile inutile fusesera interzise cu cateva zile inainte sa fiu arestat. Puterea incepuse sa dicteze ceea ce trebuia sa gandim, dar extrem de organizat. Ce-au avut ei si nu au avut altii? Cred ca logica…Ma uimeau cu capacitatea de gandire pe termen lung, intr-un fel ii respect, poate si pentru ca din vina noastra au ajuns sa ne conduca. Termen lung…sunt de 10 ani in inchisoarea zamislita special pentru noi. Nu le-au trebuit ziduri, gratii sau subsoluri mizerabile. Au folosit ceea ce aveau la indemana…Nu au mai lasat loc de bascalie. Lehamitea s-a instalat. Iata, ce cuvant minunat, lehamite! Bascalia si lehamitea nu pot fi traduse. Ele sunt vinovate pentru randurile astea. Nu as fi scris niciodata ceva daca nu as fi fost adus aici…Bascalia si lehamitea impreuna cu nevoia de curaj ne-au dezbracat pe noi, Imbracatii…

 

Citeşte şi:

Partea I

Partea a II a

Schiţă de distopie – Cap II – Noapte bună Mihai. Noapte bună Doru.

Au venit cand aveam 23 de ani. La varsta mea un tanar onorabil ar fi trebuit sa termine facultatea si sa isi continue studiile superioare, poate sa se angajeze in domeniul pe care s-a specializat. Dar in anul al treilea de facultate am decis sa renunt. Studiam jurnalismul, iar perspectiva de a deveni un lucrator intr-o industrie promovand o vulgaritate dusa la extrem era un cosmar. Nu voiam sa fiu partas la asemenea evolutie a societatii, nu voiam sa influentez si sa spal pe creier. Am vrut sa fiu pur, ca multi tineri din generatia mea, cei ce am format rezistenta, ce ne-am luptat cu ei si pana la urma i-am adus la putere. Eram veniti din toate colturile tarii, studiasem in toate domeniile, dar nimeni nu terminase facultatea. Ne revoltasem pe sistemul in care doream sa intram si am stabilit ca obligativitate pentru inscriere renuntarea la facultate. Pe cei care nici macar nu s-au sinchisit sa o inceapa ii selectam foarte dur. Nu doream sa devenim o noua elita formata din ratati, nu doream sa semanam cu comunistii. Muncitori analfabeti ajunsi in fruntea statului.

Noi nici macar nu voiam puterea…

Sistemul ajunsese la o noua etapa cand trebuia schimbat. Nici un sistem nu rezista fara reforme, iar cel in care traiam avea nevoie de o implozie. Aveam 23 de ani si mi-era rusine sa ma uit in oglinda stiind ce se intampla in tara mea si amintindu-mi copertile ziarelor. Aveam 23 de ani si renuntasem la jurnalism ca sa imi urmez nevoile. Imi fusese atat de frica sa ma revolt. Eternul nemultumit, dar care nu se revolta niciodata. Ani buni am inghitit in sec erorile altora, le-am suportat platitudinea, am ras cu ei si simteam ca anii mei trec. Ma gandeam la un moment dat ca pana la urma voi ajunge in presa, nu voi fi asa de vulgar ca restul, dar nu voi fi nici prea pur. Ma vor murdari. Straniu sau nu, n-am rezistat si pana la urma nemultumirea mea interioara s-a transformat in revolta. Am trecut peste vorbele parintilor mei, eternii fricosi, renuntand la facultate. Nu m-am intors in orasul meu si am ramas acolo, adunand om dupa om intr-o miscare de eliminare a vulgaritatii din tara.

Parintii mei…daca mai traiesc au ajuns la 70 de ani. Dupa cum ii cunosc au rezistat. Oameni care s-au nascut cu gura inchisa, iar scurtele momente de libertate falsa au fost folosite in certuri stupide. Si-au trait dramele in liniste si disperare interna. Stiam, stiam prea bine ce traiesc, dar ajunsesem sa nu mai doresc sa ma implic. Muncind din greu ca sa ne plateasca noua scolile, dar niciodata incercand sa ne inteleaga. Ce greseala faceau parintii mei, ca multi altii de fapt…Incercau mereu sa acopere lipsa de dragoste cu o disperare financiara. Nu mai puteau sa ofere sentiment, caci si le-au consumat pe toate in ura ce si-o transmiteau. Ne ofereau bani, dar nu m-a multumit. Am renuntat la 23 de ani la facultate, devenind pentru ei o rusine. „Ce vor zice oare oamenii?” ma intrebau retoric pe cand vorbeam la telefon. Iar eu nu aveam raspuns. Incercam sa scap de ei cat mai rapid, doar ca sa nu le mai dau explicatii. Oricum nu puteam vorbi sincer niciodata. Le ofeream mici rezumate modificate ale vietii mele bucurestene, nu cu mult diferite de cele reale, dar mult mai convenabile pentru mine. De fapt eram un tip linistit si nemultumit…

„Dar, mama, eu am muncit pentru tine toti anii astia si tu acum arunci totul?”. Si n-a inteles ca nu mai credeam in ceea ce faceam. Nu li se parea decat un moft, caci ce e placerea sau credinta. Fa ceva ca sa traiesti, nu conteaza ce. Fa copii, fii nefericit si zbate-te pentru ei. De fapt, nu erau cu nimic diferiti de toti parintii pe care-i cunosteam: niste frustrati care voiau sa mai traiasca putin prin copiii lor. Voiau ca noi sa le bucuram viata, sa ne vada realizati ca nu cumva sa moara si sa nu fi lasat nimic de valoare. De fapt, nu-i nimic rau in asta, dar incepeau sa se bage in treburile noastre, iar eu nu accept sfaturi de la ratati.

Gandindu-ma acum, n-am mai primit un sfat de mult timp. 10 ani au trecut de la ultimul sfat. Il tin minte, nu va disparea niciodata. Costumul lui crem, atat de invechit, cu un nasture strans in dreptul burtii. Batista de moda veche in buzunar si ochelari fumurii. Imi zambea mereu, era atat de bine dispus in prezenta noastra si in mod ciudat, desi purta acelasi tip de costum zi si noapte, audiere dupa audiere, era mereu impecabil Cred ca acasa avea 20 de costume crem, invechite, cu 20 de batiste de moda veche la buzunar. Ne spunea, asezandu-si ochelarii mai bine: „Bai, eu va tratez ca niste domni. Ma imbrac elegant, vin parfumat, ma ferchezuiesc. Si voi? Uite, vezi costumul de pe mine? E facut in `90, ultimele costume bune din tara noastra! Dar lasa, refacem noi industria. Acum spune-mi…cine statea langa tine la protest?” Iar apoi isi deschidea costumul ce pocnea ca un arc desprins si imi tragea o palma. Se redresa, isi pocnea gatul in dreapta si isi inchidea sacoul. Domnul Marin. Un domn! El mi-a dat ultimul sfat. Cand m-au condamnat a venit la mine in celula. Intalnindu-ma mai des decat pe nevasta-sa grasa, incepuse sa ma simpatizeze. Mi-a dat batista lui de la piept si mi-a spus „Innebuneste cat mai ai timp, innebuneste rapid. Nebunia-i salvarea ta”. In furia mea de tinerete nu intelegeam cele spuse, nu vedeam intelepciunea unui domn. Diferente mari intre un tortionar si un domn tortionar nu sunt. Parfumu-i altul si imbracamintea. M-am ridicat si i-am intins mana. Un fotograf ar fi fost minunat atunci, o poza pentru istorie. Domnul Marin, la cele 120 de kilograme ale sale, intinzand mana catre mine, Victor, 40 de kilograme. Dar n-am ajuns sa ne atingem. Am dat drumul jetului de urina venit din ultimele rezerve de apa ale organismului. Mi-am dat drumul pe cracul lui stang si va jur ca tare bine se potrivea amestecul de costum crem cu urina de Victor. Calm, impasibil, cu privirea neschimbata, domnul Marin si-a desprins nasturele de la sacou si m-a pocnit, trantindu-ma de perete. Stia si el, simteam si eu, ca durerea nu mai era un lucru real pentru cei ca mine. Nu a vrut sa ma loveasca, ci doar sa se descarce. S-a intors si a plecat. Omul care mi-a dat ultimul sfat…

Aveam 23 de ani cand am inceput sa ma revolt si ziarele pe care le rasfoiau erau o colectie de femei dezbracate, scandaluri si violuri, crime odioase si vedete contrafacute. Vedetele nationale devenisera starurile porno, iar fetitele de 12 ani se futeau pe capete. Nu stiu daca m-am revoltat pentru ca fetele astea mici erau atat de incitante. Veneau la noi la facultate si se asezau la masa. Aveau fuste scurte si sanii abia se intrezareau. Intrau in vorba cu colegii mei, intrau in vorba cu mine, dar le tratam cu indiferenta. Barbatul instinctual din mine reactiona la vederea lolitelor astea degenerate. Ma gandeam la Nabokov de fiecare data cand eram abordat la o terasa de o fetita din asta. Lolita era o specie minunata, asa cum o vedea ruso-americanul. Cea pe care o aveam eu in fata era o masinarie de facut sex, ce se va sfarsi in cativa ani.

Unde sunt acum curvistinele astea mici? Se apropie toate de 27-28 de ani. Ceasul biologic le ticaie. Vor dori poate sa aiba copii, dar cine stie cate din ele mai pot face. Se ajunsese la o sexualitate atat de exagerata in tara mea incat fetele astea preferau sa fie infertile decat sa se protejeze. Practicile despre care am auzit ma faceau sa ma gandesc uneori ca am trait pe alta lume. Sexualitatea unui barbat de 23 de ani, normala, fara prea mari pretentii, era invinsa de povestiri cu fete de 12 ani si baieti de 14. Unde sunteti voi astazi? Cum supravietuiti?

Obisnuiau sa fie ca furnicile. Mici si enervante, piscau scurt si fugeau repede. Filmele porno erau un concept invechit daca ma gandesc mai bine. Realitatea tarii mele depasea cu mult imaginatia bolnava a oricarui producator. Ne luau mainile si le trageau intre picioarele lor. Erau nemultumite copilaros atunci cand le refuzam, de atatea ori brutal.

Nemultumiti erau destui. Discutam pe la terase, situatia parea normala. Deplangeam secolul in care traiam, a doua sau a treia revolutie sexuala exagerata, nebunia si absurditatea erei. Lucrurile ajunse normale pentru restul lumii, noua ne provocau ura.

Dar trebuie sa ma opresc din povestire ca sa va amintesc ca nu am fost eroi. Nu ne considerati niciodata eroi. Am gresit si am ajuns aici. Noi suntem fundatia, noi suntem cadavrele pe care pluteste tara. Eroii sunt in alta parte.

M-am trezit de dimineata hotarat sa imi incep lucrarea de licenta. Dar primele pagini m-au dus cu gandul la renuntare, iar dupa-amiaza eram la secretariat si imi retrageam dosarul. Tot ce am fost in acea facultate disparea in momentul ala: un dosar. Nimeni nu e mai mult, toti valoram acelasi lucru. Eram un dosar umplut cu hartii, alteori cu bani. Supravietuiam din intertie si cateodata credeam ca am putea schimba ceva la lumea in care traiam. Apoi reveneam in starea noastra naturala, ieseam la terasa si eram abordati de minore. Unii tipau la ele, le alungau, dar altii le dadeau un numar de telefon, iar a doua zi isi povesteau experientele.

In perioada aceea m-a surprins numarul mic de femei revoltate. Escaladarea vulgaritatii le folosea pe post de material didactic. Vedetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, succesul se masura in marimea sanilor, iar ideea de femeie de succes era asociata unor fufe fara creier care investisera in ele mii, sute de mii, pentru operatii. O lume de plastic si alte materiale peste care era pusa pielea. Si totusi, daca vreau sa-mi amintesc o femeie care s-a revoltat nu pot. Stiu c-au existat, dar v-am mai spus, au murit toate. E usor sa le uiti…

Era dupa-amiaza si ieseam cu un dosar din facultate. Cladirea aceea semanand cu un spital pe care o paraseam de data asta in calitate de vizitator. Ii sunt recunoscator pentru ca ne-a provocat furie, colegii de revolta venind de acolo. Mihai si Doru, cei pe care ii am acum in fata, fiintele astea tacute, ce imi raspund la buna dimineata si la noapte buna, ce au ales sa nu primeasca nici foaie, nici pix si nici sa deseneze, au fost oameni de baza in vremurile acelea. Ii vedeam mai curajosi decat mine, mai organizati si mai hotarati.Eu aveam avantajul ca am initiat grupul, dar ei erau baieti incredibili, de o inteligenta fantastica, scarbiti pana la fobie de lumea in care traiau. Cu ei devenise o placere sa stau la terasa. In timp ce eu eram furios si alungam urat si stingher fetiscanele venite langa mine, ei incercau sa vorbeasca cu ele, sa le predice. De multe ori ma gandeam ca le-ar fi stat mai bine in postura de apostoli ai binelui, pentru ca daca as spune reprezentanti ai Bisericii i-as jigni. Categoria cea mai pasiva din tara mea. O biserica oprimata inainte de nasterea mea, dar care a rezistat prin colaborationism si tacere, o Biserica primind putere dupa nasterea mea, dar care a acceptat vulgarizarea tarii fara sa intreprinda nimic. Vorbeau, vorbeau, dar la un moment dat situatia s-a escaladat atat de mult incat vorbele lor se pierdeau in mirosul de tamaie. Se agatau de practicile lor, de toate slujbele care nu se mai terminau, uitand ca lumea in care traiau cerea graba, cerea actiune. Credinciosii plecau si isi varsau nemultumirea in propriile case.

Mihai si Doru. De 10 ani dorm unul langa celalat, se sprijina cu capul pe umarul celuilalt. Candva poate au fost un androgin. Un androgin stricat, cu doua parti barbatesti, caci uitasem sa va spun ca Mihai si Doru erau orice, numai feminini nu. Inteligenta si rabdarea cu care vorbeau cu fetiscanele la terasa venea in contrast cu infatisarea lor dura. Barbati formati, spre deosebire de mine. Astazi, la 38 de ani si la 50 de kilograme, nu sunt foarte diferit de cel ce eram candva. 23 de ani si 56 de kilograme. Eram sanatos si energic. Mancam des si mult. Dar organismul refuza sa creasca. Impreuna cu ei faceam o echipa tare ciudata. 80 de kilograme si 1:90. Semanau perfect la corp, dar fetele ii separau. Mihai, brunet si inchis la ten, o fata distrusa de acneea adolescentina si urechi ascutite. Avea un ochi ce privea in alta parte ceea ce speria sau irita lumea, care avea impresia ca se uita insistent in directia lor. Doru, astazi chel si fara de sprancene. Insa atunci era blond si avea ochii verzi. Era pasionat de barba lui. Cand vorbea nu putea sa nu si-o mangaie, facea parte din discursul sau. O tundea cu foarfecul, ca nu cumva sa ramana fara ea in urma unui accident de barbierit. Avea fobie fata de lame si obiecte ascutite. Cand mancam nu folosea cutitul niciodata. Prefera sa se chinuie cu furculita, decat sa apeleze la obiecte ascutite. Zambea incredibil pentru vremurile alea, dar si tristetea lui era legendara. Avea doua extreme, pentru ca Doru nu putea sta niciodata in aceeasi stare. Il gaseai suparat sau fericit, furios sau calm. In timp ce scriu, ridic ochii de pe foaie si ma uit spre ei. Mihai si-a pastrat parul si fata sapata de acnee. A imbatranit. Ridurile s-au pus pe fata lui de om la 40 de ani. Doru e de nerecunoscut. A ramas fara par in cap si fara barba. Nu mai are ce sa mangaie si de asta a fost primul care a inceput sa taca. Nu se simtea in largul sau vorbind fara barba, imi aducea aminte de un fumator care nu poate vorbi daca nu are tigara in mana, doar pentru a gesticula. Doru a incetat sa mai existe inaintea noastra. El a pus primul capul pe umarul lui Mihai. De 10 ani mergem fata in fata, ne insotim. Nu cred ca ne mai gandim daca vom iesi de aici. Sa nu va lasati inselati de ceea ce scriu, nici eu nu mai intrevad o iesire din cercul asta in care suntem plimbati. Vedem aerul 15 minute pe zi. Prima data seara, a doua oara noaptea. Coboram in orasul ala fantoma. Dar n-am ajuns inca acolo…

Dosarul acela iesind din facultate a insemnat trezirea mea la viata. Nu mai aveam nici o organizatie in care sa ma pierd, nu mai aveam nici un obiectiv pe termen scurt. Impreuna cu Mihai si Doru am inceput sa ne petrecem zilele analizand societatea noastra si cautand solutii. De fapt erau zile in care incercam sa ramanem sanatosi, sa nu ne pierdem cu firea. Discutiile erau pentru noi portia zilnica de normalitate intr-o lume care se distrugea. N-am ajuns niciodata la o concluzie buna in perioada aia. Pana n-au venit Ei n-am stiut ce sa facem, n-am avut o aplicatie practica a celor vorbite in eternele ore petrecute pe scaune de plastic pe la terase. Am fost lideri ratati. Am putut sa ne manifestam doar atunci cand sustineam o cauza superioara. Apoi, cand am inceput sa ne revoltam impotriva ei am esuat din nou. Am devenit pietre de pavaj pe care calcau, am transformat strazire in sali de conferinte, eram vazuti ca niste lideri, dar in interiorul nostru stiam ca nu vom fi niciodata ceva asemanator.

Va scriu aici despre anti-eroi. Curajul, lupta oarba, astea nu sunt calitati. Romantismul unui secol le-a ridicat pe un soclu nemeritat. Fara strategie si ratiune, fara rezultate concrete, curajul ramane doar un concept romantic, iar cei invinsi si curajosi vor putea fi eroi doar in sport. Mereu mi s-a parut locul in care victoria nu insemna distrugerea celuilalt, in care invinsul putea sa-si pastreze gloria. Sportul pe care il urmaream si practicam, dadea iluzia de eroi invinsi. Noi…noi am fost ratati. De asta am ajuns aici, de asta va scriu pentru prima oara dupa 10 ani si cine stie unde vor ajunge foile astea…De asta Mihai si Doru se sprijina unul de celalalt si au ajuns sa cantareasca la fel ca mine. Pentru ca eroii nu rezista in conditiile astea.

„Innebuneste cat mai rapid” Domnul Marin avea dreptate. Puteam deveni erou daca innebuneam, dar in primele momente ale detentiei ne-am promis ca o sa ramanem sanatosi, ca o sa vorbim mereu, ca o sa ne tinem constiinta treaza unul celuilalt.

N-am innebunit, dar nici constiinta treaza nu exista. Buna dimineata si noapte buna au devenit momentele noastre de luciditate, dovada ca nu am innebunit ci suntem doar blocati in latenta detentiei astea de neinteles inventate de Putere. De ce vor sa cheltuiasca atat de multi bani cu noi, cand detentia normala ar fi mult mai ieftina? De la o vreme oricum nu mai simtim nimic. Cand acelasi peisaj ti se perinda prin fata ochilor el nu mai devine o miscare ci pur si simplu o colectie de tablouri pe care le-ai vazut iar si iar. Ca o excursie repetata la muzeu. Initial mi s-a parut dur, poate cea mai dura forma de detentie inventata de Putere si de umanitate. Nu ne-au torturat si ne lasau sa iesim afara o singura data pe zi. Era bine, fata de cele citite prin cartile adolescentei. Bataile noastre se limitau la palmele domnului Marin, dar rezistenta dosului de palma „marinesc” ne lasa cu fata contorsionata.

Iata-ne aici. Vii, fara sa fi innebunit. Niste epave care nu au fost sortite sa devina eroi niciodata. Aveam idei, aveam tinerete, dar nu am realizat ca nu putem invinge. Si daca nu i-am fi sustinut, si daca n-as fi renuntat la facultate, si daca nu ne-am fi revoltat? Prea multe intrebari, e deja noapte.

Noapte buna Mihai, Noapte buna Doru…

 

Citeşte şi:

Partea a III a

Partea I

Schiţă de distopie – Cap I – Revoltă-te acum, Victore!

Am scris treaba asta acum vreun an jumătate, plictisindu-mă într-un accelerat care ducea la Iaşi. N-am avut niciodată răgazul să o termin. Am mai scris o singură dată, în călătoria de întoarcere la Bucureşti. Povestea, în caz că nu e prea clară, stă în felul următor: mă gândeam atunci că cea mai diabolica închisoare ar fi într-un tren care merge în cercuri , care nu se opreşte în nici o gară. Mai rău decât să nu vezi ceea ce se întâmplă afară este să vezi, dar să nu poţi atinge. Să vezi schimbările, dar să nu le poţi trăi. Aşa că am creat un început, fără prea multă originalitate, de distopie. Una destul de contemporană. Lectură plăcută!

Dupa 10 ani au acceptat in sfarsit sa ne ofere hartie si pixuri. 10 ani fara nici un cuvant scris, fara o urma in lume, fara santurile acelea maniacale pe care le faceam in foile mele. 10 ani. Timpul ni se aminteste mereu, in mod repetat aflam cat e ceasul si in ce data suntem, sa nu cumva sa uitam de cat timp ne tin inchisi aici, de cand nu mai avem viata. La sfarsitul zilei ni se adauga si numarul de zile de cand au venit la putere. Prezentul e o formula exagerata pentru ei. In tara mea trecutul conteaza: de cand au venit la putere, de cand au construit palatul, de cand ne-au inchis. Se tem ca fundatia o sa se darame si lumea o sa uite de cand au ajuns in starea actuala. Se tem ca daca uitam si incepem sa traim in prezent ii vom da jos. Dar nici ei nu stiu cat de sleiti suntem. N-au realizat inca ce efect au avut asupra noastra, inca se mai tem, dar noi…noi am murit de mult, iar prezentul mai poate exista doar pentru el insusi, a trecut prea mult de cand nu mai e populat cu oameni.

Scriu de parca as fi afara, dar dupa atat de multa vreme am si uitat ce inseamna afara, ce inseamna inauntru. Care-i diferenta dintre a fi inchis si a fi liber, caci oare, cu cat sunt eu mai limitat decat cei de afara? A fost greu la inceput, nu intelegeam, nu puteam sa imi dau seama cum o sa rezist, dar apoi am inceput sa realizez ca de aici nu pot pleca, iar daca as incerca nu as nimeri decat intr-o tara distrusa, tara mea. Scriu la persoana I de parca as fi acolo si as mai avea putere, dar diferenta dintre mine si ei nu exista. Suntem amputati, tot ce era omenesc in noi a disparut, iar nimeni nu indrazneste sa faca ceva. Ca in orice poveste, pe undeva printr-un colt de tara sau in exil sau poate in subteran exista si rezistenti, dar cred ca de la un punct sentimentul de om ii paraseste si pe ei. De fapt nu este uman sa rezisti prea mult. Lasitatea se afla in esenta noastra, de ce am forta lucrurile cand ele sunt atat de clar aranjate? Am fost si eu partizan. Sau rezistent. Sau Imbracat. Asa ni se spunea pe vremuri, la inceputuri: Imbracatii. Poate pentru ca eram singurii care aveam curajul sa purtam haine. La ce ne-a folosit? Cei care au mai ramas, daca mai traiesc, sunt pierduti si fara curaj de a iesi la lumina. Puterea nu accepta hainele, sunt interzise…Am rezistat o perioada, am protestat discret, dar energic. Apoi m-au prins. Si m-au inchis in cea mai cruda inventie pe care a putut-o zamisli regimul asta. Suntem o societate de oameni. Puterea e la fel de lasa ca si populatia. Noi am renuntat usor, iar ei…ei sunt atat de tematori incat inventeaza cele mai abjecte si absurde pedepse crezand ca astfel ne inventeaza frica si ne scot putinta de protest din noi.

Care frica?

Care protest?

Nu-si dau seama oare ca opera lor este completa? Nu ne mai este frica, dar nici nu mai putem protesta. Nu mai simtim mare lucru. Am putea iubi, dar la ce ne foloseste? Am putea uri, dar de ce am face asta cand nu ajungem nicaieri? Isi continua insa represiunea folosind tehnica medicala pentru tratarea autismului. Transforma viata in instinct, ne induc actiuni repetitive, de 15 ani ni se aminteste ca rutina inseamna evolutia tarii.

Nu ne intereseaza. Mai degraba ni se rupe. Dar ei nu vor sa vada asta, nu-i intereseaza nuantele. Cat timp ne conformam repetarii unor actiuni zile dupa zile, an dupa an, puterea continua sa existe. Imbracata in straiele de gala, acaparand productia textila a tarii, locuind in singurele cladiri care mai au jaluzele si pereti. Tara noastra se uita le ei fara sa simta nimic. Privirea dusmanoasa a murit, iar cea calda nu mai stie sa existe.

Ne-am trezit azi dimineata cu un reprezentant al conducerii, imbracat in clasicul costum bleumarin, iesit din productie acum vreo 16 ani, plini de petice si cu cascheta avand cozorocul rupt in 3 bucati, care l-ar fi facut un personaj hilar, daca am mai sti ce inseamna rasul si amuzamentul. Venind de 10 ani incontinuu, in fiecare zi, pentru a ne anunta ceva sau pur si simplu pentru a face prezenta, de parca n-ar fi stiut ca nimeni nu va parasi locul asta. Azi ne-a zis: „Statul va ofera caiete si pixuri de scris, foi si culori de pictat. Cine doreste, sa se anunte atunci cand trec pe langa el”.

Am uitat sa va spun ca suntem numai barbati. Femeile care li s-au opus au fost pur si simplu omorate. Nu au avut mila. In fond, nici noi nu o ducem mai bine. Uneori ma gandeam ca le-a fost mila de ele ca sa le bage in spatiul asta si au preferat sa le omoare. N-am auzit de brutalitati. Orice vulgaritate fusese interzisa de regim, inclusiv crimele spectaculoase. Asa ca le impuscau in inima sau le calcau cu masinile. In fiecare zi ne mai murea cate o femeie. Ramaneam barbati intre barbati si simteam presiunea cum creste. Nu mai avea cine sa ne calmeze, nu mai aveam cu cine sa ne consultam, iar unii nu mai aveau la cine sa tipe sau ce sa bata. Asa eram noi, niciodata sfinti. Barbati obisnuiti ai secolului nostru. Unii cu drame familiale, altii fericiti in caminul lor, cei mai multi satisfacuti ca pot ajunge acasa, iar acolo ii va astepta o femeie. De la o vreme se implicasera si ele. Renuntasera la statul acasa si veneau cu noi, ne ajutau in organizare. Cele mai dure proteste de strada erau cele ale femeilor.  Ce aveau ele si ce n-aveam noi, asta nu voi afla poate niciodata, dar mergand in grup compact, cate cinci sute – sase sute reuseau sa atraga inca pe atatea femei…Noi ieseam la actiuni brutale, eram mereu doar noi. Barbatii ramasi in tara nu ne suportau, poate pentru ca eram singurii care mai faceau ceva. Dar, ajuns aici, nu-mi vine sa ma laud…

Am acceptat pixul si foile. Nu stiam sa desenez, dar pe langa mine am vazut colegi, tacuti, caci dupa 10 ani ne stim povestile perfect, care au luat foile si culorile. Prieteni nu suntem. Langa mine stau doi parteneri din rezistenta. Pe vremuri eram tineri si printre cei mai buni prieteni. Ne bucurasem, ne intrigasem, votasem si dupa ce ne-am asumat vina asupra Puterii, ne-am revoltat, simtindu-ne tradati. Apoi am ajuns aici. De vreo 3 ani ne spunem „buna dimineata” si „noapte buna”. Ne impartim cate o tigara, din cand in cand, si ne sprijinim unul de celalalt cand dormim. Cuvintele nu ne mai folosesc prea mult in perioada asta. Simplul fapt ca avem un umar murdar pe care sa punem capul ne ajuta, iar in fond, de ce am avea nevoie de suportul reciproc? Stim ca de aici nu vom pleca prea devreme. Stim ca am fost barbati puternici, iar acum nu mai suntem nimic. Lipsa de activitate fizica si celebrala se simte, o vedem pe chipurile noastre.

Sunt zeci de barbati aici carora le tremura mana tinand pixul. Nici eu nu scriu mai bine, dar vad ca, spre deosebire de partenerii mei, sunt singurul care a inceput sa vorbeasca-n scris. Nu, sa nu ma considerati curajos. Ne lasa liberi in scris. Au promis ca vom putea pastra foile in geamantanele noastre, iar cand mai avem nevoie sa mai cerem. Puterea are grija de noi, chiar daca noi am tradat-o miseleste. Puterea se uita la cetatenii ei cei mai abjecti. Caci asa se inverseaza rolurile in lume. Cei mai curajosi odata invinsi devin demonii supremi, poate pentru ca au fost singurii care au stat in calea unei Puteri asa-zise divine. Oamenii de bine devin victime. Tinerii…reeducati. Asta-i povestea oricarei Puteri. Nu au avut nevoie de noi decat atunci cand trebuiau sa-si impuna forta, cand isi aratau posibilitatile. Am fost victimele clasice pe care se construieste orice Putere. Vazuta de un ochi divin lumea noastra pluteste. Nu pe lava, cum invatam in cartile de geografie pe vremuri, ci pe sange si carne. Cadavrele ramase in starea initiala de dupa moarte se pun la temelia fiecarei civilizatii. Statele plutesc pe teste de tineri crapate in doua, palatele Puterii sunt asezate pe piloni construiti din jachete manjite de sange. Iarba creste acum deasupra tinerilor cu madulare taiate si infipte in gura…Iar despre noi…mai suntem vii, dar nu am mentionat defel ca fundatia nu poate exista si din cadavre vii. Noi suntem astia. Sustinem Puterea desi ne-am opus la inceput. Eram tineri si nu am realizat ca astfel se legitimeaza, ca o provocam sa-si arate muschii. Noi, cei care de 10 ani mergem pe acelasi traseu, auzim aceleasi zgomote si vedem aceleasi peisaje, coborand in aceleasi locuri, noi am creat haosul asta. Candva, poate vom fi eroi, dar nu vreau sa fim amintiti asa. Probabil asta-i motivul pentru care scriu. Vreau sa stie toti cat am fost de inocenti si prosti. Cum am crezut in ei, iar apoi cum am crezut ca ne vom putea revolta impotriva lor. Cei ce conduc tara mea sunt doar niste japite fara creier. Daca nu eram noi, mureau in anonimatul existentei lor triste. Dar au profitat, au fost mai inteligenti decat noi, au avut o strategie mai buna. De fapt inteligenta nu are nici o legatura cu creierul. Nu conteaza cat de destept esti, cate studii ai…Au navalit cu pudibonderia lor peste ceea ce sustineam noi.

Iata-ma aici…

Zeci de barbati care isi tin pensonul in mana si se uita la o foaie alba. Ce exercitiu malefic mai e si asta? Sa le dai unora care 10 ani nu au facut nimic, care au stat amortiti, fara de imaginatie si fara de putere, pensule si pixuri. Gandul mi-e limpede insa. Mi l-am mentinut prin exercitiu: in fiecare zi incercam sa gandesc ca si cum lumea de afara era la fel ca inainte, incercam sa ma revolt in cap, voiam sa imi provoc activitate, caci daca ma gandeam la starea actuala intram in apatie. Toti stim ca nu mai e nimic de facut. V-am avertizat ca prezentul nu mai exista in noi. Ne gandim la trecut. Am scris poezii proaste in minte, iar dragoste am facut la fel. Am o viata separata in mintea mea. 10 ani diferiti de cei stati. Nici acolo nu sunt erou. De fapt, nu pot cataloga nimic acolo. E utopia creierului meu, imperfecta, la fel ca cei ce au fost candva oameni.

Nu mai au idei. Nu mai au imaginatie. Au facut greseala de a incerca sa traiasca prezentul, sa reziste, dar nu isi dau seama ca prezentul e o boala, ca mori din prezent, ca te sugruma incet pana uiti totul…Ii vad si mi-i amintesc. Unii erau tineri de perspectiva la Universitatile de Belle Arte de prin tara, sperante, oameni cu crezuri. Astazi au pensonul in mana dupa 10 ani si nu pot realiza nimic. Cred ca voiau sa vada care mai este viu si care nu, dar in prostia lor nu isi dau seama ca toti suntem apatici, ca toti suntem trecut. Degeaba mai scriem. Nu stiu daca o sa-mi citeasca randurile astea si in fond ce mi se mai poate intampla. Tot ce am putut trai si gresi am gresit si am trait. Un exercitiu al unei Puteri plictisite. E liniste. Atat de liniste in jur incat probabil se intreaba si ei daca nu li se pregateste nimic. Stati linistiti, am facut o treaba buna. Ne-am revoltat atat de bine si puternic incat distrugerea e de lunga durata. Am consumat noi energia tarii, iar acum voi traiti pe un desert uscat. Nu o duceti rau, fiti linistiti, dar asumati-va plictiseala.

La doua randuri in fata mea aud un penson atingand foaia, dar culorile au ramas intacte. Se fac teste, cu pensonul se atinge fata si nu pot discerne daca e placere carnala sau incercarea de reamintire a unei senzatii fetisite din trecut. Da, multi pictori aveau placeri din acestea. Femeile se plangeau ca in loc sa le satisfaca le puneau sa ia pensoanele si sa-i manjeasca pe madulare, iar ei se sculau si putin amortiti dupa intarirea culorii incepeau sa picteze pe abdomenele lor. Schimbau femeile rapid, iar uneori mai si plateau pentru satisfacerea placerilor. Improscau intr-un final abdomenul cu samanta rasarita din corpul lor, pe care o intindeau … Spuneau despre ei ca sunt creatori de arta divina, ca din tablourile de pe abdomen se vor naste viitorii lor copii, dar femeile se duceau sa faca dus, dadeau drumul la apa fierbinte, se opareau, numai ca sa scape de mancarimile provocate de culori. Samanta disparea. Se evaporea sau se ducea prin canale. Cine stie cati copii nu s-au nascut dintr-o teava fertilizata cu sperma de pictor. Nimeni n-a verificat de multa vreme subteranele…

Barbati nehotarati in fata foilor. Scriu, scriu pentru ca m-am pastrat pentru momentul asta. Daca pana acum in gand am trait o alta viata, aici voi scrie amintirile vietii mele traite. Sau murite. Nu mai facem diferenta oricum. Voi pleca sau nu de aici…cel mai probabil nu. Va citi vreodata cele scrise de mine aici, probabil ca da. Nu sunt invataturi de tras si nici eroi de urmat. Nu as da lectii de morala si de revolutie, ci as indemna pe oricine sa nu ma urmeze. Asa eram si pe vremuri. Niciodata ramas fara companie, dar mai mereu singur. Nu puteam sa incep sa predic in fata unei audiente , nu puteam sa ma transform pe mine in iluzia unui erou. N-am fost niciodata asta. Un las care a incercat sa se suporte revoltandu-se si iata ce unde a ajuns.

Revolta-te acum, Victore!

 

Citeşte şi:

Partea a II a

Partea a III a