Cum m-au sedus cărţile, iar apoi le-am abandonat eu pe ele. O istorie cinică

Voi știți când ați început să citiți cu adevărați? Vă amințiți când cărțile au început să însemne ceva pentru voi? Eu știu. Sunt puțin obsesiv-compulsiv și cu o manie a organizării lucrurilor, așa că mi-am notat toate cărțile pe care le-am citit din 2006 până astăzi.

–-

De ce din 2006? Am început să citesc într-un moment de cumpănă al adolescenței mele. Începând din clasa a 9-a am intrat pe mIRC și am jucat trivia, un joc de cultură generală, care s-a transformat relativ rapid într-o mică obsesie. Intram des, jucam mult și îmi făceam relații multe cu cei de acolo, din mediul virtual. Era mai mult decât un joc și mai mult decât o lume virtuală. Era un Univers sui generis. Într-o zi a existat o mare ceartă la care am contribuit, deoarece am intrat pe mailul unui partener de joc şi am luat nişte documente de acolo. Pe 6 februarie 2006 lumea mea intra într-un mic colaps. Prietena mea de atunci, Maria, a decis că e timpul să o terminăm. Prietenii mei din mediul virtual m-au abandonat şi nimeni nu mai dorea să vorbească.

M-am trezit, după un an jumătate, singur pe lume, cu doar un prieten în viaţa reală, eternul Grigore. După câteva săptămâni de compătimire şi milă de sine, am decis că e cazul să schimb ceva. Nu ştiam cum să o fac, aşa că am ales cărţile. M-am dus la bibliotecă şi mi-am făcut un abonament. Mi-am luat o singură carte în ziua aceea, „Numele Trandafirului” de Umberto Eco.

Numele trandafirului a fost începutul

Am rămas uimit de lejeritatea cu care citeam şi de cum m-a prins cartea aceea, aşa că am decis să trec şi peste Pendulul lui Foucault. Cititul nu era aşa rău. Pur şi simplu nu mă interesase niciodată. Da, am citit câteva cărţi de copilărie, dar nu-mi amintesc nimic marcant înainte de 2006. Lecturile mele practic nu au existat. Educaţia mea nu fusese făcută din ele, nu-mi formasem caracterul, nimic. Cultura generală mi-am luat-o în copilărie de la televizor, din cărţile Alexandrei, sora mea, şi din enciclopedia Arborele Lumii. Apariţia cărţilor acum şase ani a fost o minune. Îmi dau seama, privind în urmă, că atunci când degetele mele atingeau primele pagini din „Numele Trandafirului”, eram total diferit de cel care sunt acum. Mi-e greu să-mi dau seama de o asemănare. Dar formarea a început atunci…dacă nu erau cărţile, nu existam acum, în forma aceasta strâmbă.

Am continuat să mă duc la bibliotecă şi să citesc industrial. Era perioada aceea când orice bucată de hârtie trebuie citită. Ai o misiune istorică! Nu aveam ce face altceva, chiar nu aveam. Pe internet nu mai aveam activitate. Cu prietenii nu puteam vorbi pentru că nu existau. Părinţii mei erau plecaţi. Eram singur acasă şi singurul meu program erau câteva ore la şcoală, timp în care stăteam plin de anonimat în ultima bancă, îmbrăcat cu nişte tricouri negre, fiind în perioada mea de metalist.

Silmarillion de Tolkien într-o singură noapte

De la o singură carte, am început să-mi organizez programul mai bine. Mă duceam în fiecare luni după şcoală, îmi luam patru cărţi, iar peste o săptămână reveneam pentru a le înapoia. Erau citite toate. Nu ratam nicio pagină. Am trecut prin Tolkien şi printr-o sesiune nebună a odiseei „Silmarillion”, rasă într-o singură noapte, până la şapte jumătate dimineaţa, moment când am închis cartea şi m-am dus la şcoală. Deşi eram un zombi mergător, simţeam o bucurie interioară incredibilă. Voiam să împart la toată lumea cât de mult mi-a plăcut cartea aceea, să vorbim despre Tărâmul de Mijloc. Evident, nu era nimeni cu care să fac asta, dar încântarea şi acea stare de high natural s-a păstrat.

Cărţile au curs, iar nopţile s-au dus şi ele în miros de foi de carte. S-au scurs sute de paginii, mii, zeci de mii. Îmi deschid agenda unde am notat cărţile şi-mi amintesc câte puţin din fiecare moment. Shakespeare (auzisem eu că dă bine să-l citeşti, dar m-am chinuit să înţeleg ceva), Istoria Loviturilor de Stat, Orwell, Camus (citit prea devreme, nu l-am perceput prea bine), Sofocle (să ne întoarcem şi la origini, zic), Flaubert (doamne, ce am făcut să merit să citesc o carte atât de îngrozitoare ca „Madame Bovary”?), Machiavelli, Frank Herbert (şi sentimentul acela magic al Dunei…). Primele 35 de cărţi au marcat şi prima etapă din istoria lecturilor mele. Le luam la întâmplare, fără niciun ghid, fără nicio căutare în prealabil. Mă plimbam printre rafturi şi aruncam mâna. La unele îmi plăcea coperta, la unele îmi atrăgeau atenţia autorii.

Steinbeck şi Kundera

Dar apoi au început să apară autorii care mi-au şlefuit preferinţele, care m-au făcut să visez şi care mi-au modelat gândurile. Arunc un ochi în dreapta mea pe agendă şi văd apariţia lui Steinbeck cu „Fructele mâniei”. Am stat fixat pe această carte două zile. Nu-l descoperisem pe Ennio Morricone încă, dar melodiile lui s-ar fi potrivit pentru starea de atunci. Eram închis în casă, calculatorul nu era pornit de câteva zile bune şi singurătatea din suflet se îmbina bine cu literele din cartea americanului.

Apoi, a apărut Kundera. Mulţi apreciază Kundera acum, dar pe vremea aia nu era luat niciodată de la bibliotecă. Judec acest fapt din prisma dimensiunii constante a raftului colorat cu cărţile cehului de la Humanitas. Dacă îl căutai pe Steinbeck, aveai şanse să găseşti raftul gol, dar Kundera era mereu acolo. Începând de la „Iubiri Caraghioase”, care mi-a deschis mintea în faţa diversităţii relaţiilor, mi-a spus că faţă de unele momente nu trebuie să fii pudic, că ciudăţenia şi fetişul sunt ok, au curs toate cărţile lui Kundera. Am citit tot ce se poate, până în momentul când au început să apară doar analize filosofice. Kundera analistul pur nu-mi place. Kundera – romancierul rămâne autorul meu de suflet, indiferent cât de la modă va deveni. Kundera mi-a spus că nimic nu este prea anormal, că oamenii trebuie acceptaţi în multe ipostaze, dar mi-a spus şi despre răutatea noastră şi despre glumele proaste pe care ni le face destinul. Câteva săptămâni la rând am luat două cărţi de Kundera şi alte două cărţi, doar ca să diversific. Aşteptam pe nerăsuflate următoarea luni ca să pot sa mai mănânc alte două cărţi ale lui.

Murakami şi Houellebecq

Nu o să mai lungesc povestea mai mult decât trebuie. După Kundera a venit Murakami, iar el mi-a deschis pofta către neobişnuit, către fantastic, către ciudat la modul absolut. Murakami era magic, absolut magic. Deschideam lampa şi sub căldura ei de deasupra mâinii răsfoiam paginile noaptea, lângă calorifer. Şi de la el am citit tot. Şi el a devenit la modă.

Prin mâna mea s-au mai perindat apoi Nabokov, Fowles, Ionesco, Marquez, Llosa, Hesse, Kadare, Welsh. M-am oprit apoi la un alt autor care mi-a marcat acei ani. Michel Houellebecq. Pe vremea aceea un necunoscut în România. Nu ştiu de ce am ales cărţile lui din raft. Pur şi simplu erau nou aduse la bibliotecă şi îmi plăceau cum arătau. În plus, nu erau foarte lungi. M-am lipit definitiv de stilul francezului şi chiar dacă ceea ce am citit de la el de atunci încoace nu se compară cu „Particulele Elementare” sau cu „Posibilitatea unei Insule”, Houellebecq rămâne în suflet.

M-am apucat de cărţi după ce am renunţat la viaţă. Am renunţat la cărţi când am început să retrăiesc

Au trecut ani. În 2008 am ajuns la Bucureşti, la facultate. Rutina mea cu biblioteca fusese afectată de Bacalaureat şi pur şi simplu, de viaţă. Îmi găsisem o nouă prietenă după o perioadă de singurătate, aveam mai mulţi oameni în viaţa mea. Dar renunţasem la cărţi, deoarece nu puteam susţine o relaţie în timpul rămas între pagini. A fost cumva o alegere normală, o alegere de viaţă. Cred acum, că în acel moment cărţile au înţeles şi nu mi-au purtat pică pentru că le-am părăsit. La un moment dat, trebuie să părăseşti ţinutul de ficţiune şi să ajungi în realitate, unde să te testezi pe tine, cel care ai devenit după acele lecturi.

Am devenit mai sociabil, dar am citit mai puţin. Ajuns la facultate nu mai aveam nici biblioteca dragă mie aproape. Citeam de pe la prieteni sau din biblioteca facultăţii. Mă mai duceam la Iaşi, şi mai împrumutam, dar mereu le dădeam după două luni, din cauză că nu ajungeam niciodată acasă. Şi-n plus, niciodată nu am putut găsi un spaţiu la fel de intim pentru citit cum era camera mea de la Iaşi şi sufrageria. Când mama a renovat-o am simţit un gol în stomac. A aruncat masa aceea clasică, ce se lungea pe toată sufrageria, pe care o foloseam eu în nopţile de Murakami.

Timpul s-au scurs, cărţile s-au împuţinat. Odată cu acest lucru a crescut şi activitatea mea socială. Am devenit un om mai bun, deoarece ştiu să interacţionez mai bine cu cei din jurul meu. Însă, uneori, mi-e dor de cărţile pe care le citeam atunci, de sentimentul acela de pustiu pe care-l aveam împreună cu paginile, parcă acompaniat de o muzică tragică de Armand Amar. Am câştigat la viaţă, dar am pierdut la cărţi. Noroc în dragoste, ghinion la cărţi şi invers.

Prezentul cu lipsă de respect faţă de cărţi

Acum, m-am angajat de aproape 8-9 luni. Cărţile au devenit un obiect de pe noptieră. Le am împrăştiate prin toată camera. Anul acesta am terminat doar două şi am început alte cinci. Cu toate astea, poate e şi vina lor, poate e şi vina mea. Nu ştiu dacă mai ştiu să le înţeleg ca altă dată. Dar…nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor mele, la nivelul acelor cărţi magice pe care le-am citit la 18-19 ani. Nu ştiu cum ar fi dacă aş lua din nou Steinbeck în mână.

Am citit două cărţi în 2012 şi este luna aprilie. În sufletul meu, aseară, când am descoperit lucrul ăsta, am suferit tare mult. Copilul din mine striga tare către Vlad cel matur, cu job şi cinism. Din cauza acestui copil interior mi-e frică mie să mă duc prea des acasă, la Iaşi. Noroc că tata şi mama sunt plecaţi. Când intru în casa aceea, totul redevine brusc ca înainte. Atmosfera e de pierdere de vreme, dar din aceea productivă, fără calculator. Patul e acel pat care a văzut pagini întregi de lecturi, bucătăria e cea care mi-a suportat fumul de Marlboro Roşu în nopţile când citeam, iar apoi, inspirat de vreun Cărtărescu sau Kundera, mă apucam să meşteresc la romanul pe care doream să-l scriu. Totul mă duce în trecut în acea casă, iar tentaţia e uriaşă. Nu vreau să stau mai mult de trei zile acolo.

Mi-e dor de cărţi şi nu ştiu când mă voi putea reîntoarce la ele. Probabil că pentru mine au fost doar o etapă, doar un motor care trebuie dat jos la 61 de kilometri pe orbită, pentru a ajunge apoi pe Lună. Şi cel mai mult, îmi lipseşte sentimentul acela magic în faţa lor, frica şi respectul. Acum le am aruncate prin sufragerie. M-am maturizat.

La final o statistică revelatoare a declinului

  • 2006 – 74 de cărţi
  • 2007 – 110 cărţi
  • 2008 – 60 de cărţi
  • 2009 – 54 de cărţi
  • 2010 – 37 de cărţi
  • 2011 – 5 cărţi
  • 2012 – 2 cărţi
Anunțuri

Zero to Hero. Hero to Zero.

Ai ieşit din liceu. Dumnezeu ştie cum ai rezistat în jungla aceea numită „liceu de elită”. Nimeni nu ştia sau nu voia să afle ce se întâmplă în spatele imaginii frumoase pe care o păstra oraşul asupra liceului. Acolo sus pe Copou, în temniţa aia frumos ornată, numită Negruzzi, mulţi am supravieţuit, nu învăţat. Mulţi am plecat împăcaţi. Mulţi ne-am întoarce să punem o bombă în zidurile ei sau am întoarce timpul să facem lucrurile diferit. Dar ultima variantă nu există decât în imaginaţia noastră. Imaginaţia celor care am crescut şi ne-am deşteptat, celor care am învăţat să nu închidem gura.

Am plecat din liceu din postura de underdog. Eram copilul slab, timid, cu visuri mari, dar care nu a arătat nimic. În clasă stătea ascuns prin banca, spre ultimele locuri. Învăţa bine pe hârtie, dar se descurca din copilul plin de cultura generală care fusese cândva. Iar în afara clasei era o victimă sigură. Nu a încasat-o. Să nu ne victimizăm. O bătaie din care am fost salvat de prietenul meu Grigore şi un moment când am fost dat cu capul de peretele cantinei, doar pentru că am îndrăznit să ating unul din „zeii” informali ai liceului pe picior, din greşeală, cu vârful adidasului meu. Nu aveam pic de încredere în mine şi nu prea mult respect. De ce să nu fiu sincer. Am plecat din liceu fiind un nimeni. În Negruzzi, liceul de elită al oraşului Iaşi, eu, Vlad Andriescu, am fost un anonim privit ciudat, un tip slab care se îmbrăca în cămăşi ciudate, incapabil să comunice prea bine.

Dar am ajuns la facultate. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Facultatea m-a eliberat. Vechea mea prietenă Gioni spunea cândva că toţi avem momentele noastre particulare când erupem. Pentru unii liceul e vulcanul. Pentru alţii facultatea. Alţii mai aşteaptă…

Nu ştiu ce s-a întâmplat în facultate, dar după două săptămâni deveneam şef de grupă. Nimic important, ci mai mult administrativ. Întâlnirea cu prietenul, pe atunci doar colegul, Vladimir, mi-a provocat dorinţa de a vorbi mereu, de a contrazice, de a avea o părere. De a arăta că gândesc. Nu-l suportam pe Vladimir. Am început să deschid gura pentru mine, pentru că doream să demonstrez ceva profesorilor încă de la început, dar şi pentru că nu suportam să-l aud pe Vladimir. Dumnezeu ştie cum am devenit buni prieteni.

Am devenit şef de grupă pentru că undeva în adâncul meu ştiam că pot să mă folosesc de funcţia asta imaginară pentru a câştiga încrederea profesorilor. Important, am învăţat rapid, e să-ţi cunoască numele. Nu numai să te recunoască ca student, ci să îţi ştie numele. Primii doi ani…am câştigat respectul colegilor de grupă. Am funcţionat într-adevăr pe principiul „să nu învăţăm prea mult, dar să ne descurcăm.” Când venea timpul să arăt ceea ce ştiu, în domeniul pe care l-am iubit toată viaţa mea, jurnalismul, o făceam. Şi am făcut-o mereu bine. Nu mi-a fost niciodată ruşine. Chiar şi pentru reportajele făcute pe braţe sau interviurile luate în ultima noapte. Nu mi-a fost ruşine. Atunci eram apreciat. Profesorii vedeau ceva în mine.

Anul III a fost apogeul pentru mine. Am schimbat grupa. Am mai rămas câţiva colegi şi ne-am cuplat cu cei de la grupa de franceză. Am vrut, de data asta cu hotărâre, să fiu şef de grup. Responsabilităţile îmi plăceau. Incursiunile la secretariat. Mailurile către profesori. Coordonarea administrativă a grupei. Oamenii veneau la mine şi mă întrebau. Da, nu era foarte complicat. Dar era o poziţie de lider pe care mi-am cultivat-o şi în ultimul an de facultate. O să-mi amintesc cu plăcere cum am coordonat o echipă de 21 de oameni pentru a realiza o emisiune radio. Da, era niţel haotică, dar conţinutul şi ideea era foarte bună. Iar coordonarea aceea, stresul, responsabilitatea, încercarea permanentă de a face oamenii să nu se certe, mulţumirile după răspunsuri, zâmbetul de la final…toate astea m-au făcut să am o încredere debordantă în mine. Am fost un lider bun.

Eram printre egali. Aveam aceeaşi vârstă şi aceeaşi experienţă. Am reuşit să-mi folosesc o doză de charismă ca să îmi câştig respectul lor. Cred că l-am câştigat. Am ajutat când am putut, i-am  făcut părtaşi într-o luptă comună.

La licenţă nu am putut să mă bucur pentru mine, căci unii nu au trecut. Nici acum nu mă bucur pentru licenţa mea. Eu încă simt responsabilitatea pentru toţi cei care nu au trecut şi care erau prietenii şi colegii mei. Îi voi ajuta la momentul din februarie, când sper că vor trece toţi, pentru a bea o bere apoi.

Nu mi-a fost teamă de profesori. Am protestat, am trimis scrisori deschise. Împreună cu Gege am învins Metrorexul. Tot cu ea am reuşit să ne opunem nedreptăţilor din facultate, fără să dorim să schimbăm sistemul,ci doar să amendăm problemele, atunci când au apărut. Unii ne-au condamnat, dar în noaptea aceea am fost mândru de noi.

Am fost tare în facultate. Mi-o voi aminti ca momentul exploziei mele. Am arătat ce pot. Am fost apreciat şi de profesori şi de colegi.

Iar acum…Acum pot spune că lucrez, chiar dacă fără bani. Am intrat în domeniul pe care mi l-am dorit de 3 ani. Lucrez voluntar, sunt intern cum s-ar zice, în presă. Şi numai Dumnezeu ştia, până acum, cât de frică îmi era şi îmi este în continuare. Căci mediul s-a schimbat. Nu mai sunt printre egali. Nu mai au aceeaşi vârstă sau experienţă. Stau între oameni mai mari ca mine, mai experimentaţi. Ştiu că pot ajunge la fel de buni ca ei, apoi mai bun. Cred în mine. Dar îmi este frică.

Pentru că mediul ăsta e nou pentru mine. E pentru prima oară când funcţionez în afara bulei protectoare a egalităţii inegale. Acum vin de pe poziţie inferioară. M-am descris de multe ori ca un calorifer de fontă: „mă încălzesc greu, dar şi când o fac”. Acum sunt în faza de încălzire. Sunt ca un motor de Dacie pe timp de iarnă. Am tras şocul şi sper să pornesc bine. Luni îmi va apărea primul material complex, realizat de mine, cap-coadă. 3 pagini de ziar. Mândria nu va fi a mea, ci mai mult a părinţilor mei. Pentru ei voi păstra două ziare. Să vadă că băiatul scrie la ziar la Bucureşti. Dar mie îmi va fi în continuare frică.

Pentru că, deşi nu doresc să mă victimizez, mă adaptez greu. Îmi văd evoluţia, dar e lentă. Ştiu că pot să scriu. Văd în fiecare zi cum trec pe lângă fricile mele de comunicare cu oamenii. Îmi place să mă văd luând telefonul în mână fără jenă. Îmi place să vorbesc cu oameni necunoscuţi care mă ascultă şi îmi răspund. Dar e atât de greu în afara  bulei protectoare.

Mă săturasem de adolescenţa protectoare a facultăţii. Nu aş putea să mă înscriu la altă facultate, să fiu iar student în anul I. Nu ştiu cum o pot face alţii. Eu nu cred că pot. Mă săturasem. Dar şi cât de grea e maturitatea dură, fără-de-bulă, a vieţii. Căci trebuie să fii tare. Trebuie să treci pas cu pas peste frici. Nu mai e nimic care să te protejeze.

Mai am, cei drept, ajutorul financiar venit de la părinţi. Va mai trece o perioadă până voi renunţa la el. Dar el nu îmi oferă decât responsabilitate. Căci vreau să trec pe bani rapid. Vreau să demonstrez. Vreau să se spună despre mine că pot.

Pentru mine e un joc straniu. Venit din poziţie de lider, am coborât înapoi în lume. O lume în care trebuie să mă adaptez, să mă impun, să construiesc de la nul. Nu poţi înmulţi cu 0. Poţi doar aduna. Faci mişcări ca ale regelui din şah. Nu poţi sări trepte.

Mă simt vinovat pentru unele mici stări depresive acum. Nu mai am adolescenţa să mă scuze. Era dreptul meu la 18 ani să am depresii. E în fişa postului. Dar la 22 de ani nu mi-o mai scuz. Acum fiecare mică depresie e o depresiune adâncă. E o vinovăţie. E un moment de confesiune ca cel al lui Mihai din „Liceenii” în faţa oglinzii.

Mi-e dor de protecţia anilor care au trecut peste mine.

Îmi doresc libertatea şi responsabilitatea anilor fără prezervativ ce vor veni. Până atunci mai trebuie să urc nişte etape, să am răbdare, să nu mă confrunt cu mine şi mai ales să cred în ceea ce fac. Să cred măcar un sfert din cât cred alţii în mine. Voi vedea. Promit ca atunci când mai urc voi mai scrie aici să vă mai povestesc.

Noapte bună copii, adolescenţi şi viitori adulţi.