Un an pe Fabrica de Glucoză

Într-o săptămână se împlinește un an de când am intrat în presă cu adevărat.

Adevărul. Ultima zi

Terminasem facultatea, iar norocul (adică Mădălina Bălășescu și Mihaela Dincă) m-au aruncat în hala dubioasă de la capătul Piperei, numită Adevărul. Secția Viața. Practică. Neplătită.

Am înconjurat bulevardul Dimitrie Pompeiu fără să știu cum să ajung la redacție, m-a întâmpinat Mihaela Dincă și m-a așezat la biroul lui Cezar Bădescu, atunci în concediu medical. Eram la un rând de secția în care se presupunea că muncesc. În timp, m-am apropiat, dar propriul meu birou l-am primit abia prin decembrie. În acea primă zi eram departe de oameni. Ştiu că am remarcat-o pe Ana Onisei de la cultură, cea care a rămas mica mea plăcere vinovată care-mi făcea dimineţile frumoase prin prezenţa ei.

Țin minte că prima mea știre a fost despre Facebook, într-un mod aproape predestinat. Am scris-o cu o frică uluitoare. Habar n-aveam ce pot. Nu cred că de atunci am mai scris cu o viteză atât de redusă.

Fără îndoială, oamenii au avut răbdare cu mine, iar acest text e mai puțin despre realizările mele cât despre oamenii care m-au adus în momentul acesta. Încet, încet, am luat la rând fiecare birou din secție, în căutarea unui scaun cu calculator. Prima lună toți colegii au fost câte o săptămână în concediu. Scriam știri secundare, știri de coloană, iar la prima știre de MAIN am crezut că sunt în extaz. Apoi a venit primul spread, material construit după o idee proprie și documentat. Mamă ce frică de telefon aveam! Transpiram în fața lui și în fața celor cinci blestemate de cifre care formau codul de sunat: #91385.

Am ajuns un lemn necizelat în redacție la Adevărul. Credeam că sunt printre zei, dar ei au devenit oameni în curând. Nu știu cum a reușit Mihaela Dincă să aibă atâta răbdare cu mine, dar cred că ea mi-a văzut cele mai mari greșeli, ea mi le-a suportat și m-a educat în primă fază. Iar Mihaela dădea impresia mereu că mai totul este posibil. Peste câteva luni aveam să aflu că nu este imposibil să fac două pagini într-o singură zi, așa cum se obișnuise ea din lipsa timpului. Ajungea prin redacție la 7 – 8, iar când ajungeam și noi era pe la mijlocul materialului. Apoi ne edita tuturor textele, avea răbdare și din corpul firav emana o forță teribilă. Recunosc, mie mi-a fost frică de Mihaela, dintr-un soi de respect format de la început.

Apoi a venit Pichi. Diana Opriță. Restructurările au transformat redacția Adevărul într-un fel de castron de la Loto, iar unii oameni au fost detașați la alte secții. În literatura internă perioada primelor două săptămâmi de când a venit Diana în secție este cunoscută ca „Războiul celor două roze“ sau „Războiul divelor” sau „Criza de autoritate”. Spuneţi-i cum vreţi. Era momentul dubios când nu ştiai la cine să te duci să semnezi pagina pentru BT sau cu cine să discuţi un subiect. Din ping pong-ul ăsta eu am ieşit bine.

Diana mi-a fost antipatică rău la început. Habar n-am de ce. Părea dură şi intransigentă, ceea ce mai târziu aveam să aflu că poate fi totuşi adevărat. Dar ea a avut inspiraţia de a mă responsabiliza. M-a trimis la DTP, m-a băgat în gura lupului. Înainte de a veni ea, pe fondul reorganizării, tehnologia şi internetul au ajuns în ograda secţiei Viaţa. Aşa am început să scriu despre ele. Diana îmi dădea de făcut o pagină întreagă în fiecare zi, iar eu eram încântat de lucrul ăsta.

Încă nu aveam salariu sau acte, dar lucrurile aveau să se schimbe rapid. Mulţumirile la capitolul acesta trebuie aduse din nou Mihaelei, Dianei şi unui personaj nou, dar vechi în poveste asta: Andrei Velea. Redactorul-şef adjunct care ne aducea mereu alune în glazură, nachos şi ciocolată, care părea că nu zâmbeşte niciodată şi că poate vorbi cu animalele datorită frecvenţei foarte joase a vocii sale. Voinţa celor trei mi-a adus primul contract în presă. Mihaela a fost cea cu efortul cumulat de-a lungul celor două luni jumătate, Diana a fost cea care a pus piciorul în prag, iar Andrei m-a susţinut deşi nu a spus-o niciodată. Pentru asta le sunt recunoscători.

A venit Omul Digital, minunata rubrică din Adevărul Weekend unde scriam două pagini despre tehnologie. O poveste frumoasă, care-mi place şi care merge mai departe şi acum. Infografii pe 10 coloane în fiecare săptămână! Mulţumesc Dana Donciu pentru creativitate şi răbdare. Am început atunci să scriu serios pe tehnologie şi curând paginile 36-37 sau pagina 26 erau acontate. La fel şi paginile 22-23 din Weekend. Am învăţat ce-s ăia gigahertzi, ce face un procesor şi de ce e mai bun un telefon decât altul. Am învăţat ce se întâmplă în fiecare minut pe internet, am căutat pornografie infantilă pentru documentare la un material sau m-am dus la protestele anti ACTA. Tot ultimul subiect mi-a adus şi prima mare gafă din carieră.

În timpul scandalului ACTA, chiar în prima zi, ratasem ştirea cu jumătate de oră faţă de concurenţă, aşa că am recuperat prin calitate şi cantitate. Doar că la ultima ştire pe tema asta din acea zi am dat-o în bară. Am dat votul din Parlamentul European fix pe dos. A doua zi drept la replică de la Renate Weber, iar la 8 dimineaţa m-au sunat de la matinalul Radio Guerilla unde am fost făcut cam de râs. Am stat la telefoane că Răzvan Ionescu, am intrat în pământ de ruşine şi am învăţat că poţi face rost de numere de telefon în cinci minute. Trebuie doar să vrei.

Timpul a trecut rapid la Adevărul. Nu voi vorbi aici despre problemele financiare. Din păcate, ele au fost o cauză minoră a exodului în masă. La nivel managerial bătaia de joc a atins uneori cote maxime, iar sentimentul că sunt într-un experiment social s-a acutizat. Salarii întârziate, articole cenzurate, articole servite, cămăşi roz care acopereau burţi pline, discursuri pline de empatie despre cum înţelege Ludovic dramele din familiile angajaţilor sau, spre final, salarii băgate în rate, ca la zilieri. Toate motivele de mai sus au dus la sentimentul că nimeni nu mai este respectat pentru munca lui, iar o reacţie naturală de jemenfichism total a apărut la toţi. Sporul nu a mai fost acelaşi, cheful aproape inexistent. Ajunsesem, dintr-o obişnuinţă dubioasă, să-mi fac o normă de 8 materiale pe zi pe site. Enorm şi o muncă în zadar de multe ori, dar mă ţinea treaz. În ultima săptămână la Adevărul am reînăţat ce înseamnă să nu scrii nimic într-o zi.

De ce am scris cronica aceasta prea scurtă pentru o experienţă marcantă? De trei săptămâni am plecat din Pipera, de pe Fabrica de Glucoză. O nouă provocare este la orizont, iar ea va fi tare interesantă şi potrivită pentru momentul acesta. Dar mă gândeam cum am ajuns să am responsabilităţi. Dacă mă uit la copilul nu de acum un an, ci de acum doi ani, nu-l mai recunosc. M-am schimbat tare mult. Dar mă întreb de ce au oamenii încredere în mine sau dacă fac bine ceea ce fac. Habar n-am. Spre deosebire de mulţi colegi, pe mine nu mă împinge de la spate talentul. Nu o zic cu răutate. Când am intrat în facultate credeam că sunt un creativ şi jumătate. Am învăţat rapid să îmi cenzurez această parte. Am învăţat că de fapt trebuie să munceşti mult, să fii un ocnaş al acestei meserii, dar nu unul umilit. Să munceşti mult pentru a ajunge la rezultate corecte şi concrete. Un Bănel Nicoliţă al jurnalismului. Cu el mă comparam de multe ori când lumea vorbea de secţia viaţa şi de „cuplul de cretini perfecţi, Andritescu şi Ionicea” – le mulţumim fanilor. Muncă, muncă şi iar muncă.

Profesorii de la Jurnalism aveau dreptate uneori. Jurnalismul e o artă de prea puţine ori. E mult minerit în schimb. Forezi adânc ca să ajungi la minereul tău. De multe ori faci şi gafe. Dacă ceilalţi ţi le iartă, tu eşti dator să nu le uiţi şi să nu le ierţi. Poate de asta eu nu aş avea încredere în mine, pentru că ţin minte fiecare greşeală pe care am făcut-o şi încerc să mi-o corectez. Sunt un ocnaş care de trei săptămâni îşi regăseşte entuziasmul. Mă lovesc de oameni pesimişti, de oameni necomunicativi şi de problemele inerente, dar mă poartă înainte dorinţa de a face din meseria asta pe care mi-am ales-o cel mai bun lucru. Poate nu voi fi la fel de talentat ca unii, nu la fel de incisiv ca alţii sau nu voi putea să dărâm Guverne sau să pornesc anchete. Dar îmi amintesc citatul lui Hemingway din Midnight in Paris (poftim cultură!): Yes. It was a good book because it was an honest book, and that’s what war does to men. Încerc să rămân onest şi umil faţă de mine în principal.

Uitându-mă în sus la text l-aş şterge pe tot pentru că nu are fluenţă şi nu curge cum trebuie. Dar astăzi, în momentul când am realizat câte responsabilităţi am şi câte încredere pot avea unii oameni în mine, cred că e potrivit să public aceste rânduri cu care eram dator faţă de mine de când am plecat de la Adevărul. Am mai încercat o dată să le trec pe hârtie, dar au ieşit la fel de prost.

Nu e un text despre cât de bun sunt eu. Nici pe departe. Este un text despre umilinţă, maturizare, ajutor, încredere şi minerit.

La final, ca la Oscar, mulţumirile de rigoare unor oameni care mi-au făcut viaţa mai interesantă în ultimul an, într-un fel sau altul: Mihaela Dincă, Andrei Velea, Diana Opriţă, Dorin Irimia, Ramona Dragomir, Răzvan Priţulescu, Iulian Ioncea, Alin Paicu, Mălin Bot, Mihaela Stoica, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu, Raluca Sofronie, Raluca Moisă, Andreea Marinescu, Dana Istrate, fetele de la sănătate, Raluca Dan, Eugen Ciufu, Lili Bartha, Dan Popescu, Dragoş Răduţ (ultimii trei fără de care multe pagini nu ar fi arătat atât de bine şi cu mulţumiri speciale pentru Lili care mi-a arătat atâta răbdare când eu eram la început), Dorel, Cristina, Anca, Gigi, Lili, Dana Donciu, Florian ,Doru, doamnele de la corectură. Pe final li s-au alăturat Georgiana Panca, Oana Racheleanu, Monica Krajnik, Noemi Varga, Alina Brebenel sau Raluca Salcudean. Probabil că din lista asta lipsesc unii care se vor simţi jigniţi, aşa că-i rog să se semnalizeze.

Lista neagră, căci există şi ea, îi include pe cei care în perioada grea din ultimul an şi-au bătut joc de munca unor jurnalişti oneşti, îi include pe toţi cei care şi-au primit salariile integral, atunci când subalternii lor dădeau reject la agenţii băncilor şi toţi cei care nu au crezut în oamenii buni.

Ţineţi aproape, în curând vor veni nişte materiale zdravene cu care mă voi putea mândri.

Atât am putut?

Dedicată tuturor celor care încă mai visează la maşini zburătoare.


Facebook,  Twitter, un robot de bucătărie şi un iPOD, un cuptor cu microunde lângă un laptop cu diagonală mai mică decât lungimea palmei unui bărbat de 2 metri.

Atât am putut? Am impresia că suntem la finalul unui ciclu şi ne îndreptăm către o lungă perioadă de plictiseală în care nimic nu ne va mai impresiona, iar nici o descoperire nu va mai merita spusă copiiilor. Mă gândesc că va veni momentul când voi scrie, iar în camera de alături va dormi un băiat sau o fată de 4-5 ani. Voi deveni tată sau unchi sau pur şi simplu o bonă de împrumut pentru prietenii familişti plecaţi la o petrecere. Ce le voi povesti despre trecut? Ce magie a făcut lumea în care am trăit eu? Vor şti deja să mânuiască toată tehnologia. Cum li se va părea lumea mea?

Era o vreme când invenţiile mă alimentau cu energie. Eram un copil, citind tot felul de enciclopedii şi reviste de cultură populară, iar poza unui avion de vânătoare mă făcea să visez. Erau clipele când îmi spuneam că vreau să devin un pilot. Iar apoi citeam despre radio-uri şi deşi nu am ştiut niciodată fizică, mi-ar fi plăcut să le fi descoperit. Dar am 21 de ani, iar radio-ul este un elefant pe moarte, un fost mamut plin de colţi, dar care a rămas cu o trompă atârnândă. Avionele de vânătoare sunt imaginea unor invadatori însetaţi de putere şi petrol. În plus, nici măcar nu sunt ecologice.

De ce am ajuns aici?

Când a încetat lumea asta să viseze? Când s-au transformat roboţii vorbitori şi cu inteligenţă proprie în maşini industriale alungându-ne din fabrici, producând maşinării perfecte, scutite de erorile umane. Când a devenit benzina şi mirosul ei un simbol al decadenţei lumii în care trăim, un simbol al distrugerii pe care o poate face omul? Asta-i tot ce putem?

Mă uit în jurul meu şi mă întreb. Tot ce am putut da mai bun în cursa aceasta pentru tehnologia cât mai bună a fost un hard-disk minuscul, o reţea de socializare sau un ecran 3D, care nici măcar nu mai poate impresiona pe nimeni. Am văzut un film 3D şi nu am crezut în el. Nu am fost în el. Imagini care păreau că vin spre mine. Asta-i tot ce putem?

Roboţii aceia miraculoşi şi extrem de periculoşi în cultura populară s-au transformat în reţele de socializare care ne ţin aprinşi 24 de ore pe zi. Tot ce putem da mai bun din nou sunt doar câteva linkuri pe zi? Asta am vrut? Să comunicăm între noi până ajungem să nu mai comunicăm deloc? V-aţi salutat vreodată pe stradă cu un necunoscut care v-a lăsat un comentariu pe Facebook? Eu nu. Am colegi de facultate cu care interacţionez destul de mult pe reţelele de socializare şi cu care, totuşi, nu mă salut pe holuri. Ceva e lipsit de natural. Asta-i tot ce putem?

O lume întreagă stătea în faţa televizorului urmărind o aterizare pe Lună. Reală sau nu, o lume întreagă, departe de graniţele comunismului sau ale capitalismului, visa. Omul cucerea un lucru total nefolositor, Luna. Nu am găsit resurse şi aproape ştiam asta, nu am găsit nimic ce ne-ar fi putut dezvolta. Dar totul era atât de frumos. De altfel, nu vreau să mă întreb dacă Neil Armstrong a aterizat pe Lună. Stiţi de ce? Pentru că, indiferent de realitate, revăzând acele imaginile îmi spun doar atât: „Cât de frumos!”. Asta-i tot ce contează. Şi de asta, trecând peste problemele de etică, iubesc America pentru că ne-a oferit frumosul. De asemenea, ea ne-a oferit şi canalele de ştiri, sitcom-urile şi televiziunea care prosteşte. Dar înainte de toate astea, a fost frumosul. Iar ăsta e lucrul pe care lumea mea l-a pierdut. De asta nu aş putea povesti copiiilor mei despre trecut. Nu le-aş putea forma o imagine idilică.

Numiţi-mă înapoiat, dar deunăzi stăteam într-o casă veche, căutând prin lucrurile unor bătrâni. Am descoperit acolo filme fotografice făcute de Azomureş, casete şi plăci cu Phoenix. Apoi mi s-au arătat două aparate de fotografiat sovietice. Mecanice, fără să poţi să îţi dai seama dacă ai făcut zoom cât trebuie, cu derulare manuală. Toate setările se făceau după ureche, după multe încercări. Era un hobby scump, distrugător de nervi, dar ştiţi ce gândeam în momentele acelea, când mâinile mele au început să miroasă a metal sovietic? „Cât de frumos!”. Toată maşinăria aceea atât de simplă era incredibil de frumoasă. Ştiţi care-i ironia? Pot să descompun un calculator, să-l pun la loc, chiar să-l repar pe alocuri, dar în faţa acelor două aparate de fotografiat eram trei oameni, toţi cu vârste între 20 şi 21 de ani, şi ne chinuiam să le înţelegem. Ne-a luat minute bune de pigulit ca să ne „prindem” cum stă treaba.

Iar apoi mă uit în jur şi mă întreb. Atât am putut?

Unde au murit roboţii? Unde a dispărut cursa spaţială? Era un timp al frumoşilor nebuni, producând şi visând la lucruri frumoase. Gândiţi-vă numai la maşinile zburătoare. De ce am avea nevoie de o maşină care să zboare? De ce am aştepta să se aglomereze la semafor ca să ne luăm zborul? De ce nu am zbura tot timpul? Răspunsul la maşina zburătoare e simplu: elicopter. Dar nu vreau lucruri practice. Acei visători ce în mintea lor zburau cu maşina nu căutau practicul, ci frumosul. Era ideea sublimă a unui drum de ţară, parcurs cu maşina, iar apoi decolarea, numai ca să vezi împrejurimile. Maşina zburătoare nu va exista niciodată în producţia de masă, dar numai gândul ce mă duce la ea mă face să strig: „Cât de frumos!”.

Atât am putut? Unde au murit visurile? Zilele trecute cineva mă întreba de ce îmi place Alfa Romeo, ea fiind posesoare de Kia Cee’d. Nu i-am răspuns atunci, dar gândindu-mă, răspunsul e simplu: e o maşinărie frumoasă, făcută cu suflet. E un mic vis pe care şi-l poate permite lumea. E o tehnologie imperfectă ce se poate strica de fiecare dată.

Unde a murit Concorde-ul? Şi de ce nu avem o menajeră robot?

Atât am putut?

Rutină – Prologul experimentului "Ten Years Gone – Turn me Off"

Viata noastra e o rutina. De fapt nu o sa va invinuiesc si pe voi. Viata mea e o rutina. Ma trezesc, dar niciodata dimineata si fac aceleasi lucru, intocmai ca un autist. Nu reusesc sa dorm noaptea decat cel mult 2 ore pe care le recuperez dupa-amiaza dupa facultate si pe la miezul noptii, cand ma mai culc o ora-doua.

Primul lucru pe care-l vad cand ma trezesc este…soc…laptopul. Versurile acelea cu patul unei femei frumoase sunt duse demult. Astazi ne trezim toti imbratisand laptopul. Macar e cald. Il deschid si primul lucru pe care il fac e sa imi verific mail-ul de pe yahoo. Acolo primesc 3 sferturi de umplutura si nimic important. Alerte de pe Facebook, intrebari de pe grup, newslettere. Singurul lucru important pe care-l fac acolo e sa sterg. Multa cantitate de informatie de care nu intreaba nimeni, care nu capata nici o importanta, care nu va exista niciodata. Asta-i amuzant la ziare si la materialele de hartie. Macar te simti vinovat aruncandu-le. Ai deplinatatea lor fizica. Un ziar mototlit devine mai mare. O carte rupta e o nenorocire la aspirat. Pe mail nu te intreaba nimeni. Tu te-ai intrebat vreodata unde se duc informatiile sterse din Recycle Bin? De fiecare data cand ii dau „empty” ma simt ca in fata mortii. Nu, nu sunt calaul. Eu doar ma intreb…unde se duc? Dimensiunea de nimic si cea a mortii totale. Ambele in fata unui ecran de cativa inci. Simt ca am intrebari de anii 70, dar pe mine inca ma macina chestii din astea.

Sa merg mai departe cu rutina. Dupa mailul de pe yahoo urmeaza cel de pe gmail, iar acolo de cele mai multe ori nu gasesc nimic important. Intr-adevar e mailul „bussines”. Il folosesc in relatia mea cu profesorii si cu toate chestiunile importante. Dar gmail-ul are talentul de a te dezamagi. Stii ca acolo nu vine nimic obisnuit. Invitatii la concursuri…acolo le primesti, mail-uri cu note, tot pe gmail. Dar de cele mai multe ori nu vezi nimic. Esti in fata ecranului gol.

Dupa rutina mail-urilor continua rutina de internet. Imi deschid Speed Dials de pe Opera pe care am 20 de site-uri si incep sa le butonez pe fiecare. Incep cu Facebook, merg mai departe cu site-urile de stiri,  trec si pe la ziare. Apoi urmeaza scurta documentare legata de ciclism pentru a trece doar peste titluri. Un videoclip, doua si nici nu imi dau seama cand au trecut vreo 90 de minute din zi.

Pot deschide televizorul si sa pierd si acolo timp, desi ma plictiseste si mai am rabdarea din copilarie cand stateam in pat, puneam televizorul pe Europsort si stateam acolo pana cand eram chemat de mama la mancarea de pranz. Norocul meu pe atunci era ca telecomanda se stricase de vreo doi ani si obiceiul incontrolabil al zappingului, in cautare de ceva mai bun, era redus. Trebuia sa ma duc pana la televizor si sa dau din butoane. La un moment dat au cazut si butoanele si foloseam o andrea de cusut ca sa ating butonul interior. Puneam pe un post si nu ma plictiseam. E uimitor ce efect poate sa aiba o simpla telecomanda, un instrument de alegere, asupra mintii unui om. Ma fascineaza lipsa de consistenta a credintelor si preferintelor. Televizorul mai are si alt dezavantaj. „It’s the idiot’s box”. Programele sunt asa de … dispensabile, incat nimeni n-are regretul schimbarii.

Imi folosesc telefonul destul de mult in decursul unei zile. Dau cel putin 3 mesaje pe zi la care de obicei nu primesc raspuns. Dau vreo cateva telefoane, de cele mai multe ori in scopuri administrative. O iesire in oras, o tema…Rare mai sunt persoanele cu care vorbesc de „agrement”. Cu Monica obisnuiam sa fac asta des si mai stam si acum cateodata vreo 20 de minute la telefon, desi mai rar. Domnul Grigore mai converseaza cu mine cate 10 minute despre una, despre alta. Mai e si Aura din cand in cand cu care lungesc conversatia pana se termina bateria mea, evident. De multe ori imi vine sa ies fara telefon in buzunar. Nu din pornirea sociopata, strange as it may seem, ci dintr-un motiv „ikea”. Daca ies fara geanta, sa am un telefon in buzunar imi face paltonul sa arate ingrozitor in partea dreapta, pentru ca doar in buzunarul drept imi tin telefonul. Singura solutie e sa tin mana in buzunar si sa-l tin si pe el, dar mi se incalzeste. In buzunarele de la pantaloni, daca nu sunt blugi cu buzunare mai mari, nu suport sa am telefoane. L-as lasa acasa si nu mi-ar pasa de el. Dar tocmai atunci cand ma hotarasc sa-l las incep sa ma sune oameni. Ma intorc si vad 10-15 apeluri ratate, 2-3 mesaje disperate, de parca ar fi asa de greu de inteles ca nu am telefonul la mine. Problema-i ca atunci cand vad atatea apeluri ratate imi vine sa-l inchid, nu sa sun la loc sa vad ce-i cu urgenta asta…

Rutina continua cu facultatea, venirea, shaorma zilnica, poate o pizza de la supermarket.

Subiectul postului vine abia acum. Voi incerca timp de o saptamana sa renunt la rutina asta. De vinerea aceasta, dupa ce voi posta Intimitatile publice, voi renunta la internet, calculator, televizor pe alt post decat TVR 1, supermarket-uri si hipermarket-uri, shaorme, KFC, McDonalds, Springtime. Ma voi intoarce in timp cu aproape 10 ani sau poate chiar mai mult. Nu am pretentia de a iesi o chestie perfecta, dar tin sa experimentez asta. Va trebui sa anunt lumea, mai ales pe mama. Ar fi in stare sa vina in Romania daca nu-i raspund la telefon doua zile, iar tata ar face atac de cord prin Elvetia. Nu voi scrie la laptop, ci voi reinvata sa tin stiloul si sa zgarii foaia. Singurul meu contact cu tehnologia va fi scanarea acelor foi, postarea lor pe blog si inchiderea laptopului. E un contact pe care doresc sa-l fac cat mai scurt. In timpul deschiderii laptopului nu voi accesa nici un alt site in afara de blogul meu si nu voi folosi nici o alta aplicatie in afara de fereastra browserului deschisa pe <<noaptedeganduri>>. Muzica voi asculta doar la radio. Nu am insa radio, iar mp3 player-ul nu pot sa-l folosesc. Probabil ca-mi voi cumpara un mic radio. Voi sta cu foile de la facultate, cartile si hartiile in fata. Daca voi dori sa contactez pe cineva ma voi uita la capatul agendei pentru a-i gasi numarul, iar apoi voi cobori pana jos ca sa sun de la o cabina telefonica. Ce-i mai important…programul de somn va fi asa cum era acum peste 10 ani. Ma voi culca la ora 11, cel tarziu si ma voi scula la 6 jumatate. Va fi doar o alta rutina, dar simt nevoia acestui experiment…dupa ani in care internetul mi-a fost prieten apropiat, iar zapping-ul frate.

Asadar…de vineri fiti pregatiti.

Incepe experimentul „Ten Years Gone – Turn Me Off”.