Schimbare sau Despre bărbatul privind la copil

Aseară, într-un moment de linişte şi de timp liber, am decis să încep să trec pe calculator o poveste romantică pe care am scris-o începând din clasa a 11-a. E o poveste pe care o numeam de multe ori roman. E o poveste care mi-a fost dragă şi într-un fel îmi mai este şi acum.

Nu am recitit-o niciodată, iar rescriind acum rămân şocat şi uneori surprins. De ce? Şocat pentru că m-am schimbat atât de mult. Surprins? Pentru că uneori ideile pe care le rescriu acum sunt bune şi nu ştiu de unde au apărut.

Pe vremea aceea citeam mult. Aveam timp să fac asta. Uneori am şi acum, dar nu mai am aceeaşi tragere. Nu cred că mă mai poate ajuta foarte mult. Atunci cititul era o salvare. Nu aveam foarte mulţi oameni în jurul meu şi nici foarte multă experienţă. Trebuia să învăţ din cele scrise de alţii. Acum pot să învăţ din experienţele mele.

Mă uimeşte. Au trecut cinci ani de atunci. Copilul care scria pe vremea aceea nu avea coerenţă foarte multă sau concizie. Acum m-au acaparat regulile jurnalistice. Corectez cu duritate ceea ce scriam atunci. Dar copilul a crescut şi realizez că a crescut bine. Nu puteam să merg mai departe cu atitudinea aceea. Â

Visam mult. O mai fac şi acum, dar cu realism. Ştiu că viaţa nu e o excursie onirică, ci una foarte realistă. Una în care îţi iei şuturi, în care te vei lovi de probleme, iar ceea ce trebuie să faci este să îţi câştigi o anumită independenţă. Copilul de atunci a murit de mult, iar cimitirul lui se află în interiorul meu. Mai poţi vedea nişte trăsături fizice şi uneori nişte gânduri pasagere. Dar în jurul mormântului lui s-a clădit omul de acum. Un om care îşi duce de multe ori moştenirea în spate şi mai intră în perioade negativiste, dar care se luptă mereu pentru mai bine. Care are curajul să ridice capul şi să privească viaţa în faţă.

Mai am mult de învăţat despre viaţă. Dar am devenit mai decent decât eram atunci. Dădeam lecţii şi scriam despre lucruri neştiute. Astăzi nu aş mai putea face asta. Când lucrurile mă depăşesc tac. Dacă nu am făcut un lucru bine, nu am să vorbesc teoretic despre cât de bine trebuie făcut acel lucru. Copilul a crescut, iar începutul de bărbat are o decenţă proprie care îl trimite mai departe.

Am învăţat să las în urmă oameni şi să fiu mai dur cu unii. Ca să fiu bine trebuie să ştiu să triez. Am început să pun mai mare accent pe respectul pe care mi-l oferă ceilalţi. Dar am învăţat că ceea ce dai tu, nu poate reveni cu aceeaşi viteză. Legile fizicii şi legile vieţii interzic acest lucru. Forţa de frecare e dură. Iar obiectul nu se va întoarce cu aceeaşi viteză. Ştiu astăzi că nu primeşti ceea ce dai. Iar pentru asta trebuie să triezi.

Am învăţat să fiu mai curajos decât pe vremea aceea. Copilul ruşinos şi-a mai păstrat unele frici, dar acum, privindu-mă ca într-o „out of body experience” zilele trecute, mă vedeam pe scaunul din redacţia Adevărul, punând mâna pe telefon şi vorbind cu persoane necunoscute, fără nici o problemă. Un copil de acum 5 ani nu ar fi putut face asta. Îi era teama de necunoscuţi. Iar astăzi, mergând pe stradă, într-o zi liberă, m-am surprins sunând un om ca să-i mulţumesc pentru faptul că mi-a trimis nişte răspunsuri la întrebări pe mail şi fiind atât de natural. Copilul nu şi l-ar fi imaginat pe Vlad în postura asta. O postură mai matură, mai stăpână.

Mă uimesc pe zi ce trece şi îmi place de mine. Am schimbat copilul de atunci cu un început de bărbat mai stăpân pe el. Mă lovesc lucruri şi astăzi, dar un anumit cinism mă face să trec peste ele. Unii îmi spun că nu sunt Vlad atunci când vorbesc cinic, dar atunci sunt stăpân pe mine.

Încă mă întreb dacă este bine să dai omenie. Am dat multă. Am avut exemplul tatei. Atât de om şi atât de batjocorit apoi sau uitat. Am dat omenie şi rareori am primit-o înapoi. Pot număra oamenii pe degete. Ei se ştiu şi lor le mulţumesc. Pentru că atunci când mi se întoarce comportamentul omenesc, cred că viaţa poate fi aşa cum mi-o imaginez eu. O lume mai bună, în care pot primi bine la fel de mult pe cât îl dau. Cu unii îmi va fi imposibil. Încet, încet…vor dispărea.

Mă întorc la rescris. Să mai râd puţin de Vlad la 17 ani, să mă mai uimesc şi să văd cât de mult m-am schimbat.

Whatever Works – Basarab

Vine timpul să mă mut. Voi părăsi Basarabul meu drag. Curând, parcă mult prea curând. Ceea ce a început ca o aventură exotică, ca o relaţie dintre un intelectual şi o fată de la ţară, s-a transformat, ca în filmele lui Woody Allen într-o ciudată poveste de dragoste. Puţin romanţat, la apus de soare, trebuie să-mi aduc onorul Basarabului meu drag.

Te-am urât la început şi mi-am blestemat zilele în care te-am ales. Îmi ofereai o cameră umilă, puţin incomodă. Aveai balcon, e drept. Balcon mare, răcoros şi în care visam mult. Dar aveai şi boscheţi, cocoşi dimineaţa care mă sculau din somn şi vecini cu manelele în suflet. Nu mă puteam duce la cumpărături fără să fiu abordat de băieţi ca să mi se ofere o curvă. Am fost tare. Am refuzat un an întreg cu aceeaşi diplomaţie din prima zi.

Am ajuns să le respect pe curve şi chiar şi pe peşti. Faţă de oamenii de pe stradă, ţăranii de pe la scările blocului, ei nu au comentat niciodată urât. Nu au zis o vorbă în plus. I-am acceptat în zonă, erau la fel de iminenţi ca şi asfaltul topit vara. „Băiatu`, îţi dau o fată?” şi mereu am zis „Nu, mulţumesc” sau cel mult „Prietene, mulţumesc, dar mă grăbesc şi nu am bani”. Unul nu a întins mâna după mine, unul nu m-a forţat. Îşi vindea marfa tristă, dar nu exagera. L-aş fi angajat la call center în momentul acela. Iar ele…fetele fără nume de pe străzile Fluviului şi Afluentului. Ele au o tristeţe scoasă din cărţile proaste şi triste, dar una pe care le-am respectat-o mereu. Când mergeam în pantofi şi sacou pe acolo mă abordau mereu, cu speranţa unui ban în plus. Le refuzam. La un moment dat una din fete m-a luat în braţe şi a mai insistat. Atent la buzunare, am luat-o pe după umăr şi i-am explicat că mă grăbesc şi că, cel mai important pentru ea, nu am destui bani. A renunţat zâmbitoare. Iar seara, întorcându-mă acasă, deja noapte afară, m-a abordat iar. M-a recunoscut, a zâmbit şi a exclamat „Ah, tot tu eşti”, bătându-mă pe piept. I-am urat spor la muncă şi am şters-o mai departe. Şi aşa e cu fetele din Basarab. Hărţuite de peşti, părinţi şi poliţie, ele oferă un respect pe care vânzătoarele din Carrefour nu ştiu să ţi-l ofere. De câini m-am ferit mai mult, nu de fete. Prima pălărie mi-o scot în faţa lor.

Te-am iubit Basarabe, în nopţile de vară când era linişte sau se auzeau doar certurile intime are vecinilor ţigani. Am prins luni pline şi ploi torenţiale. Petreceri cu manele, dar şi poveşti fascinante prin misterul lor. Nu mai departe de aseară a fost o petrecere. A fost aniversat vecinul de vis-a-vis, intitulat Raimond. Grătarul a înfumurat cartierul, pomul uriaş din faţa mea era sa ia foc pentru că micii se preparau sub el, iar manelele zguduiau pereţii. Mi-a fost repetat că Steaua e numai una, în acordurile lui Salam sau cine Dumnezeu cântă piesa. Pe la două o ceartă monstruoasă a început. Am ascultat-o vag din curiozitate jurnalistică. Niciodată nu am ştiut dacă aşa vorbesc vecinii mei sau se ceartă mereu. Ei ţipă unii la alţii tot timpul. O fi surzi. „Eu ţi-am zis ceva când ai futut-o pe fiică-mea?”. Nu ştiu dacă a zis ceva…Misterul va rămâne. Jurnalistul din mine ar vrea să afle, dar omul parcă doreşte să păstreze misterul. Petrecerea s-a liniştit, dar astăzi am auzit un sunet nou. O vioară răsuna puţin dezacordată. Şi ştiţi, dragi cititori plini de răbdare, ce cânta omul meu la vioară? God Save the Queen. Nu va ajunge niciodată un Paganini, dar lucruri din astea îţi fac ziua mai frumoasă.

Nopţile…nopţile au fost ale noastra Basarabe. Am trăit îndrăgostiri şi adevărate poveşti de dragoste la adăpostul tău. Am făcut unii oameni să te aprecieze în simplitatea ta. Tu nu ai vrut să pari mai mult decât eşti. Nopţi la rând am învăţat în balcon. Povestea şi scârba se îmbină perfect aici. Cândva trecea pe stradă un bărbat, cu un copil mic în braţe şi nevasta la un metru în spate. Tatăl îi arăta cerul copilului. „Uită-te tată la stele. Uite, aia e mai strălucitoare! Şi o vezi pe cea de acolo? Abia se vede”. „Uită-te tată, se uită şi mama cu noi”. Iar scârba a început brusc după poveste. Se întoarce către nevastă şi ţipă: „Uită-te fă la stele!”…

Gangul din faţa balconului meu, parte a parcării subterane a unui mic bloc de birouri corporatiste care nu au mai fost ocupate de un an, a fost scena dragostei carnale dintre mulţi pasageri grăbiţi spre Gara de Nord şi fetele Basarabului. Mica fericire a lor, mica tristeţe a lor, s-a rezolvat sub ochii mei, la doi paşi de mine. Discret, dar ştiut de toată lumea.

Pentru că ăsta e Basarabul. Toată lumea se forţează să uite ce-i aici, dar în acelaşi timp au lucrurile astea întipărite în minte…

Îmi iubesc vecinul de vis a vis, despre care am mai scris. Stăm la 50 de metri unul de celălalt şi fumăm ţigara de dimineaţă împreună. Nu ne vorbim, căci nu putem, nu schimbăm prea multe priviri. Dar e o intimitate stranie între noi…

Unii colegi mi-au spus că Basarabul e bun ca experiment, dar nu ca loc unde să trăiască. Dar nu…eu îi contrazic. Basarabul mi-a fost cel mai bun loc de trăit de până acum din Bucureşti. Degeaba aş fi stat pe Calea Victoriei, dacă nu întâlneam poveştile. Pentru că ele mă fac să-mi amintesc de propriile mele poveşti. Altfel îţi aminteşti de un loc dacă ţi-a ajuns în suflet.

Scârbă…

În mijlocul Bucureştiului, la doi paşi de Gara de Nord am întâlnit oameni care îşi rezolvau problemele intestinale MARI între două maşini, în faţa scării. M-a supărat? Da…m-am intrigat, am ţipat în casă despre cât de rahat e ţara mea, oraşul meu adoptiv. Dar…dar acum îmi amintesc râzând.

Basarabul nu-mi păstrează numai dragostea, ci şi toate persoanele care mi-au trecut pragul conacului meu mic şi cu care m-am simţit împăcat cu viaţa. Nebunii scurte, iubiri transformatoare de vieţi, posibilităţi de noi insule de iubire. Ele aparţin memoriei mele, adunate în dulapul „Basarabul meu iubit”.

Dacă am învăţat ceva în trei ani de facultate, a fost să nu mai am preconcepţii. Să nu mai judec oamenii. Să-i accept aşa cum sunt, mai mult sau mai puţin. Şi am învăţat să fiu fascinat de locurile stranii şi oamenii pe care-i refuzi din preconcepţie. Dacă jurnalismul poate fi rezumat pe scurt, zic că jurnalismul e despre povestea oamenilor pe care-i încastrăm în preconcepţii. Despre care zicem „nu ai ce scrie despre ei”. Dar dacă stai să-i priveşti mai profund, descoperi o poveste frumoasă, tristă, interlopă, spectaculoasă…

Mi s-a terminat talentul. În curând mi se va termina Basarabul. Şi-mi va lipsi.

Îmi va fi dor de întrebarea „Fratele meu, vrei un non stop?” Nu… „Dar o fată vrei?”…

Cine-mi va mai cânta la 10 dimineaţa, la acordeon, pe stradă, Puşca şi cureaua lată?