Despre umbre

Într-o zi te vei întreba de ce ai rămas singur. Va fi târziu, vei fi bătrân, iar timpul nu va mai avea răbdare cu tine. Nu știu dacă vei înțelege atunci, așa cum nu știu ce înțelegi și astăzi.

Ați implantat sămânța neîncrederii, ați pus o graniță între părinți, una care nu ar fi trebuit să existe niciodată. Dar viața nu e un film fericit de la Hollywood. Nu mai știu care e bun și care-i rău. Nu știu dacă sunteți buni. Ați reușit să transformați un creier într-o schizofrenie. Pe cât de mult vă apreciez individual, pe atât de mult vă detest luați împreună. Pentru că voi sunteți exemplul de ce este mai rău într- relație care nu mai funcționează, voi sunteți răspunsul la „cât de rău poate fi?“.

Tu…nu ai înțeles atunci când ți-am spus că nu înțelegi ce înseamnă să ai 12 ani și să stai între doi părinți, cu pumnii șuierând pe la ureche. M-ai privit fără să înțelegi, te-ai simțit lovit și atacat, ca întotdeauna. Cum pot să te respect pentru omul care esti, atunci când te plimbi prin Europa, și să cred că ești cea mai anostă persoană în cuplu?

Mai țineți minte atunci când îmi doream să rămân la școală pentru că știam ce-i acasă? Poate, poate ar fi trebuit să rămân pentru totdeauna. Doar ca să deschideți ochii.

Ați ajuns la anii bătrâneții. Sunteți în război de când mă știu eu, dar nu ați reușit să vă separați. Nu știu ce vă mai ține împreună, ce vă reține. Eu știu sigur că nu vreau să fiu un motiv pentru o experiență atât de murdară. Sunteți ca o substanță periculoasă lăsată în Soare. Nu puteți sta unul lângă celalalt mai mult de 5 minute fără să țipați, să înjurați, să…

Mă întreb de multe ori…cum de am putut ieși doi copii atât de buni dintr-un mediu atât de rău? Mă gândesc că în orice râu poluat mai există o bacterie care rezistă și se dezvoltă. Peste milioane de ani, evoluția o va transforma în ceva mai bun. Ce aș fi devenit într-o familie perfectă? Poate mai rău. E ciudat, am momente când vă privesc conflictul ca pe un avantaj în formarea mea. Am devenit mai puternic, dar voi nu știți cu ce preț. Căci nu mai are rost să vă zic. Nu ați înțelege.

Dacă ați fi înțeles ați fi plecat de multă vreme. Ați vrut să mă transformați în mesagerul furtunii, iar în momentul când am spus că nu mă interesează ați sărit jigniți. Dar voi nu pricepeți…conflictul vostru nu mai e al meu de prea mult timp. Da, banii voștri îmi alimentează încă viața. Munca voastră individuală mă răsplătește, iar pentru asta vă sunt recunoscător. Individual. Dar sufletul vostru, sentimentele, dacă le aveți, sfaturile…zboară de prea multă vreme pe lângă mine.

Aș fi vrut de multe ori să pot să fug. Să vă las singuri. Să vă uitați unul la altul, iar după o ceartă din aceea de 10 ore să vă uitați în jur și să nu mă găsiți. Să înțelegeți mai târziu unde am plecat. Să înțelegeți că nu mai sunt acolo. Să vă uitați unul la celălalt și să nu mai vedeți vreun sens. Să lăsați capul jos. Rușinea face minuni, spune un vers. Ar fi trebuit să facă și în cazul vostru.

E straniu. Cum spuneam și mai sus, nu sunt acuzații individuale, căci respectul meu va fi etern. Mama, tata, acestea sunt cuvinte importante. Părinți? Mă mai gândesc…

Dacă într-o zi v-aș da înregistrarea retinei mele, să vedeți ce am văzut eu. Iar apoi înregistrarea urechii. Să auziți ce am auzit eu. Ar trebui să plecați departe, ar trebui să vă retrageți, căci ați fi prea jenați. Pentru că nimeni nu are voie să trăiască așa și nimeni nu are voie să fie mai matur decât părinții la 16 ani. Nimeni nu are voie să-și fie propriul exemplul.

Noi doi ne-am dus pe drumuri. Ne vom întoarce acasă rar. Să nu rămâneți singur. Ar fi păcat.

Tu…îmi spui că trebuie să o respect și nu-mi spui unele lucruri pe care se presupune că le știi. Dar nu înțelegi că respectul se câștigă prin informație și sinceritate. Am două părți ale aceleiași piese de șah, dar nu știu de unde să iau regele. Nu știu cum să abordez informația. Oricât de bun jurnalist voi deveni pe viitor, investigația asta mă va depăși. Sau pur și simplu îmi va fi rușine să o scriu, să o fac. Probabil că ar fi una interesantă, cu multe neadevăruri și informații false primite de-a lungul vremii. Pentru a mă proteja sau pentru a vă proteja.

Cine știe.

Imaginați-vă, voi doi, ce nu veți citi acest text, că vă va prinde 80 de ani și vă veți uita, dar voi fi departe. Sper să nu vă prindă vârsta asta împreună. „Împreună“…ce cuvânt penibil în contextul ăsta. Ce face doi oameni să fie împreună? Faptul că-i unesc doi copii și o casă mică de două camere? Nu sunteți mai uniți decât doi străini. Măcar ei nu se bagă în seamă. O să vă scoateți ochii unul altuia până când o să obosiți.

Veți obosi vreodată?

Eu știu că am ajuns în punctul ăsta de câțiva ani, iar fiecare moment pe care-l petrec cu voi doi, motiv obișnuit de a fi bucuros, e un drum prin Iad. Mă face să mă depărtez încet, încet, ca un ciclist ieșit într-o evadare tristă. Voi schimba drumul și voi dispărea pe dealuri. Nu ați înțeles că deveniți doar niște umbre mâncate de ura pentru celălalt, iar eu devin un spectator care a mai văzut spectacolul. Din umbre…veți deveni invizibili, iar eu…eu voi fi departe. Mult prea departe și mult prea obosit pentru a vă accepta prostiile.

Mă uitam în seara asta la televizor și vedeam cazul polițistului care și-a împușcat nevasta. Un gând macabru mi-a trecut prin minte pentru câteva ore bune. M-ar surprinde să trăiesc așa ceva din perspectiva fiului? Știți ce-i trist? Că nu… Iar atunci tristețea se va transforma de fapt în furie, în cuvinte nespuse și în amintiri neplăcute. Iar totul va deveni doar un breaking news lipsit de piper.

Deveniți umbre și dacă rândurile de mai sus au părut cumva lipsite de sentimente…nu sunt. Mă depărtez de niște umbre care redevin lumină atunci când sunt în prezența individuală a fiecăruia. Nu uit ce a făcut fiecare pentru mine. Orice zi, orice secundă petrecută departe știu că vă doare. Dar vă apropiați amândoi, ajungeți la aceeași masă și redeveniți umbre.

N-o să uit vara noastră…cea în care am stat o lună în aceeași cabină a vechii cisterne. Nu o să uit autobazele, salamul Campofrio mâncat pe lada camionului. Nu voi uita armata de snacks-uri cumpărate și cum îți citeam din ziarul „Național“. Nu voi uita cuvintele simple, sfaturile, discuțiile despre politică, analizele tale surprinzător de profunde pentru un om care privește de la televizor. Nu voi uita aventurile tale în Marea Britanie și cum ai salutat-o tu pe regină în fața Palatului Buckingham.

N-o să uit cum ai plecat în clasa a 8-a pentru a ne fi mai bine. Nu o să uit lunile în care a trebuit să mănânci din spatele supermarketurilor. Nu o să uit primul pachet primit, primii bani, primele bucurii pe care le-ai avut acolo. Nu o să uit când am fumat prima țigară împreună. Nici că ai îmbătrânit acolo și ți-ai făcut vânătăi doar pentru a sta bine noi. Nu o să uit cum făceai goblenuri pentru a aduce bani – voi vedea mereu combina muzicală și mașina de spălat luate din carourile acelea pline de bobine de ațe. Nu o să uit cum aduceai mazăre de la țară pentru că nu aveam ce mânca.

Dar nu voi uita niciodată nopțile de neliniște, visul acela când el se arunca de la etaj, nu o să uit amenințările pe care le aruncați între voi și telefoanele nervoase pe care le primeam. Nu o să uit cum voiați să fiu un mesager între ura voastră. Nu voi uita că vă acuzați pe teme financiare. Voi ține minte mereu cum a venit Poliția și cum am rămas atunci singur în casă. Nu o să uit înjurăturile și certurile la 10 minute după ce v-ați întâlnit anul ăsta, chiar de ziua mea. Nu mă mai văzuseți de 10 luni…

Horațiu Mălăele – Mama

Timpuri Noi – Tata