Declaraţie de…foarte pace

Scriam rândurile de mai jos undeva prin iulie, în prag de licenţă. Multe lucruri s-au schimbat de atunci încoace, dar în principal motivaţia mea în privinţa relaţiilor interumane. Pe atunci eram în cadrul unui asalt, forţam nota de câte ori aveam ocazia şi nu mi-a ieşit. Pe oglinda camerei aveam vorbele lui Ayrton Senna: „If you’re no longer going for a gap that exists, you’re no longer a racing driver”. Mă gândesc acum că ceea ce zice Senna e foarte frumos, dar încerc să aplic vorbele lui în alte domenii, să  nu-mi pierd vremea în războaie pentru oameni, să bat pe la porţile destinului aşteptând ca el să deschidă.

Viaţa şi războaiele, cuceririle şi dezvoltarea…au mai multe aspecte. Cred că momentan sunt blocat în dezvoltarea mea profesională. Avem de construit autostrăzi şi de remediat o economie personală care vreme de 22 de ani a fost formată din împrumuturi nerambursabile de la Fondul Monetar Părintesc. Trebuie să eliminăm datoriile externe şi să trăim pe picioarele noastre.

Iar în ecuaţia asta, deoarece pun prea multă pasiune în lucrurile făcute, nu poate fi şi un război personal de cucerire. Adevărul este că de când ne-am retras din Stalingrad (vezi mai jos) nu am mai plecat la nici un război. Poate existau posibilităţi de alianţe paşnice, poate unele graniţe se puteau deschide, dar nu am avut energia necesară. Nu am avut încrederea că maşinăria mea de război sau de alianţe diplomatice mai poate să o ia din loc şi să reziste acolo. Aş fi ajuns probabil să părăsesc teritorii cucerite, m-aş fi retras în ţara mea.

Ei bine, în ţara mea construiesc. Dar uit şi mă declar învins de orice posibilitate de a stabili alianţe diplomatice sau de a pleca la război. Nu mai sunt de mine astea. Nu reuşesc să le duc la capăt şi nici nu am încredere în capacitatea de a dezvolta terenul atunci când ajungi acolo. Degeaba ai pus tancul peste o ţară dacă nu ştii să plantezi. Din jocul acesta diplomatic eu m-am retras şi probabil voi sta retras o bună perioadă de timp. Frica se simte. E peste tot. E o anumită stranietate permanentă care nu se manifestă în prezenţa celor cunoscuţi.

Am evoluat. Nu vom mai închide graniţele tuturor. Vom păstra relaţiile pe care le avem deja stabilite, dar nu avem energia de a strânge oamenii şi de a trece hotarele. Ţara o duce bine. Ar putea să o ducă şi mai bine spun alţii, ar putea fi mai entuziastă, cu o viziune de viitor în privinţa anexării unor terenuri necunoscute. Dar ceea ce am acum mă mulţumeşte. În ce va să vină pe plan personal nu am încredere.

Şi probabil nu o să vină prea curând.

Vă las să citiţi, în premieră, textul scris în iulie. Disclaimer: Este foarte criptic.

Stalingrad, mon amour

Tot fiind prins cu licenţa în ultima vreme, m-am depărtat de scrisul fără griji. Duminica asta am chef să scriu pentru mine, să mă uit în interiorul meu şi să uit de foile care mă aşteaptă lângă. Să aberez, să curgă rândurile.

Iresponsabil? Poate. Uneori de saturi de responsabilitate.

Ştiţi, dragii moşului ce-i cel mai greu? Să te porneşti la război şi apoi să ţi-o încasezi neaşteptat. M-am pornit la război ca Germania în Al Doilea Război Mondial şi am înşirat victorii după victorii pe frontul Europei de Est. Am atins graniţe pe care nu mi le imaginam posibile. Panzerele au funcţionat perfect şi drumul părea uşor. Am declarat război Rusiei şi am început să avansez pe frontul sovietic. Dar am ajuns la Stalingrad şi a venit iarna… Nu cea fizică. O iarnă mai densă şi mai dură, o iarnă a principiilor, a întrebărilor fără răspuns, a înfrângerilor în faţa unor adversari mai slabi cotaţi, dar avantajaţi de experienţa din teren. Am bătut la porţile Stalingradului şi spre deosebire de povestea reală, porţile s-au cam deschis. Am fost primit, iar victoria nu era departe. Evident, dacă preluam Stalingradul urma responsabilitatea administrării lui, curăţarea elementelor potrivnice din creierul locuitorilor, dar victoria şi intrarea e cea mai importantă. Am intrat, dar brusc, de nicăieri veniţi, adversarii mei au închis porţile şi m-au dat afară.

Şi am stat aşa, în buza tancului, aruncând ochii spre Divinitate şi întrebându-mă cu ce am greşit sau … ce lucru atât de măreţ mi se pregăteşte ca să primesc lovituri de genul ăsta.

Şi am stat şi ruşii au ieşit. Iar eu, cu toate că aveam tancuri, avioane şi inteligenţă, nu am mai atacat. Am acceptat tratatul de pace. Pentru că aşa am făcut mereu în războaiele vieţii mele. Am semnat sute de tratate de pace, poate când trebuia să atac. Dar nu ştiu să atac. Pentru că tratatul de pace înseamnă un mod de a trăi ca un prieten pentru multă lume. Un mod care te hrăneşte, dar în unele momente te goleşte de tine. A-i obişnui pe oameni cu prietenia ta înseamnă ca în unele momente să îţi tai picioarele singur. Pentru că pe lângă prieten, tancurile Germaniei mele sunt făcute din carne de bărbat. Din minte de bărbat. Iar logica aici este diferită de cea a unui prieten.

Şi aşa, dragii moşului, am atacat eu Stalingradul şi am fost alungat la poartă, unde am semnat un tratat de pace. Ce-i mai rău e că sunt momente când nu suport tratatul ăla de pace, mai ales când ştiu cu cine au făcut alianţă ruşii…

Am fost învins în această bătălie ca la fotbal. Arbitrii m-au furat ,s-a prelungit meciul nepermis de mult, mi s-au anulat câteva goluri şi merite. Am fost învins de un adversar mult sub nivelul meu, iar asta e cea mai mare întrebare. „De ce?”. Cum poţi pierde cu Liechtenstein când tu eşti Germania? Nici măcar nu poate fi vorba de blat la pariuri. Arbitrii au ţinut cu Liechtenstein, într-un război ciudat de straniu. Din replicile senzaţionale ale fotbalului românesc, îmi amintesc acum „Dacă nu primeam patru goluri, câştigam cu 1-0”. Genialitatea asta e spusă de Gheorghe Ştefan, Pinalti…

Aşadar acum stau prin Siberia şi mor de cald. Mă înţeleg bine cu Rusia şi ea apreciază prezenţa mea acolo, dar nici că ar da Stalingradul ăla. De ar şti ea, Rusia, ce frumos oraş aş face eu. Ehe, dragii moşului. De puţine ori îmi recunosc meritele şi capacităţile, dar şi când am încredere în ele…

‘Give me a minute, I’m good. Give me an hour, I’m great. Give me six months, I’m unbeatable’

Nu prea înţeleg Rusia asta eu… Alege tradiţia, deşi pe feţele locuitorilor nu se mai văd zâmbete. În spatele fiecărui zâmbet se vede un ofiţer KGB, serios, dur, căscând în post, incapabil să mai facă pe cineva să râdă. Rusia a ales tradiţia în dauna evoluţiei. Iar asta, dragii moşului, e o mare greşeală…

Am reînceput să apelez Divinitatea de la un timp încoace. Dintr-un ateu de conjunctură, impunându-şi o atitudine rece şi sigură pe el, falsă de altfel, am devenit un om ca oricare alţi oameni. Un om care poate fi tare azi, slab mâine, dar privind mereu spre viitor şi recunoscând că viaţa nu este aşa de rea precum şi-o imagina el. Mă bucur că m-am mai întors spre cer în perioada bună a vieţii mele, că nu m-am întors la greu. M-am uitat spre cer şi am mulţumit pentru anul ăsta senzaţional, nu am implorat ajutorul din prima. Anul ăsta nu putea fi minunat până la capăt. Am pierdut ceva bătălii, am câştigat ceva prieteni. Cel mai important, cred, este că m-am recâştigat pe mine. La limita de a mă pierde într-o viaţă de ratat, am fost salvat şi m-am salvat la limită. Iar ceea ce am redevenit mă mulţumeşte actualmente. Dar Divinitatea nu dă, ci şi ia. Într-un joc destul de cinic şi ciudat. Cu metode care mai de care mai stranii. Aşa că acum mi-a luat şi m-a lăsat cu neînţelegerea. Dar ştiu că voi ajunge cândva să înţeleg poate sau măcar să învăţ şi că timpul victoriei mele în războaiele pe care le port va veni. Nu voi mai câştiga bătălii de uzură, doar ca să pierd bătălia decisivă…

Dragii moşului, când bateţi la poarta Stalingradului…insistaţi. Avioane de aur şi ochi mari şi expresivi veţi găsi acolo. Cupole luminoase şi zâmbete împăcate. Dacă nu le veţi găsi din prima, insistaţi. Râjgâiţi metalul şi veţi găsi un suflet bun în spatele ruginii. Asta dacă nu va insista metalul să rămână ruginit, să se uzeze iar şi iar.

Mill spunea, citind bibliografia în dimineaţa asta, că „fericirea este singurul scop al acţiunii umane şi testul prin care ar trebui judecat orice comportament””. Mulţi nu ar trebui să uite lucrul ăsta. Chiar dacă pe moment fericirea pare o decizie imorală şi plină de egoism, pe parcurs vă va împlini. Fericirea, dacă există azi, va putea exista şi mâine, în mâinile potrivite. Alegeţi tradiţia, siguranţa şi moralitatea şi veţi rămâne bipolari, împărţiţi între zâmbet şi resemnare, tristeţe şi împăcare.

Haosul scriiturii de mai sus mi-l asum. Nu e o scriitură pentru public, deşi probabil va vedea lumina blogului. E un pic de ipocrizie în afirmaţia asta, ipocrizie pe care mi-o asum. Dar haosul a fost intenţionat. Nu am vrut să fiu coerent, concis şi plin de reguli jurnalistice. Fără reguli, ca-ntr-o viaţă mai bună. Din haosul rândurilor de mai sus eu înţeleg multe. Multe vor înţelege şi o mână de oameni care au participat la acest război pe care îl port (îl mai port oare?). Cei care au fost martorii înfrângerii, victoriilor.

Ce e poate rău sau bine, e că deşi stau şi fumez o ţigară pe buza tancului, încă nu m-am resemnat.

Vorba lui Andrieş, „ce să fac, dacă-mi placi”.

Dragii moşului, cuvintele se încheie aici. Cu speranţa că „Cheers Darlin” nu mă va urmări toată viaţa, vă urez suflet însorit, moralitate flexibilă şi ochi ai sufletului îndreptaţi spre fericire.

 

Anunțuri

Oboseala pasiunii

Dragii moşului…

Nu uitaţi de copilărie. Lăsaţi-o să rămână în amintirea voastră şi să vă ghideze viitorul ca un timp al libertăţilor şi al posibilităţii de retragere atunci când timpurile şi zilele nu erau bune. Atunci chiar aveam cum să ne ascundem. Viaţa nu ne mai dă posibilitatea asta. În fiecare zi la datorie, chiar dacă starea noastră nu ne permite să funcţionăm la capacitate maximă. În zile din astea, pasiunea moare, iar lucrurile nu ies aşa cum ne doream. Suntem nemulţumiţi, nervoşi şi poate-i supărăm şi pe alţii.

În seara asta simt aşa … amintirea copilăriei. Atunci când aveam atâtea modalităţi de scăpare. Starea şi amintirea perioadei acelea sunt doar simptomele unei maturităţi ce va să vie, ce va să se instaleze în corpul şi mintea mea. O perioadă pe care o văd frumoasă pe viitor, dar plină de muncă. Nu că nu mi-ar plăcea munca, dar simt că ea îmi va acapara, pentru că aşa voi dori eu, timpul şi mintea. Sunt un workaholic în devenire.

Dragii mei, iubiţii mei…

Vă mai amintiţi voi când vă retrăgeaţi în toate activităţile care vă mâncau timpul fără să vă întrebaţi de ce faceţi asta? Când nu exista expresia „pierd vremea“, ci fiecare activitate era „dezvoltare personală“. Propriul nostru training.

Când ne retrăgeam în sufragerie să jucăm fotbal pe covor. Când ne urcam pe biciclete şi uitam. Când stăteam cu orele în faţa televizorului. Când jucam trivia pe mirc ore, zile întregi. Iar toate acele activităţi îţi păreau nevinovate şi folositoare.

Iar acum… acum mă simt vinovat pentru fiecare secundă pierdut.

Timpul trece rapid dragii moşului, chiar dacă nu ne dăm seama. Cu cât ne gândim mai puţin, cu atât va fi mai bine. Iar presiunea asta a lucrurilor folositoare care trebuie făcute în fiecare zi, chiar dacă nu este aplicată în practică prin rigurozitate, apasă. Apasă…

Tempus fugit. Poate e şi iarna care se instalează. Poate e şi amintirea trăirilor pasionale din suflet. Vorbesc chiar de a trăi cu pasiune între alţi oameni, cu alţi oameni. Nu pasiune pentru muncă, pentru scris sau ce mai faceţi voi. Ci pur şi simplu să dai totul într-o relaţie cu oamenii. Oboseala se instalează atunci când uit de pasiune. Sau situaţiile din jur mă fac să uit.

Ne închidem încet, încet în noi. Suntem aceiaşi oameni, dar barajul din suflet s-a mai închis un pic şi nu ne lasă a funcţiona la acelaşi nivel. O frică se instalează, o incapacitate de a respira cum trebuie. Ne temem. Mişcările, privirile, zâmbetul. Ele sunt mai slabe, mai strâmbe. Naturaleţea ce exista se erodează un pic, până la regăsirea pasiunii.

Dragilor,

Văd în jurul meu atât de multă viaţă şi respiraţie şi pasiune pentru interacţiune umană încât uneori, mergând prin metrou sau schimbând magistralele, mă regăsesc zâmbind singur. Convins că nu voi putea să împărtăşesc acea stare cu nimeni în acel moment, că o voi uita la capătul pasajului Unirii. Că nu voi putea scrie despre ea.

Văd frumuseţe şi nu o pot privi natural. O văd departe, inaccesibilă. Incapabilă să se transforme în interacţiune şi apoi pasiune.

Munca se învaţă din experienţă, din practică. Viaţa, se spune, la fel. Dar atunci când o trăieşti fără pasiune e ca şi cum ai scrie fără niciun publică.

Pe vremuri…

Pe vremuri ce uşor ne eliberam de toate stările negative. Găseam soluţii  miraculoase la fiecare problemă, chiar dacă erau nişte aberaţii. Problemele noastre de tinereţe păreau cele mai importante chestiuni ale omenirii. Dar mergeam mai departe, iar şi iar. Aşa cum facem şi astăzi.

Dar lipsa pasiunii te împietreşte. Cresc ciuperci pe tine. Rămâi acelaşi de la distanţă, dar un rictus se instalează, incapabil de a fi transformat într-un zâmbet. Ca un atac celebral permanent.

Cuvinte mari pentru o stare mică.

La final vă las cu o melodie descoperită astăzi. Un frumos remake la „Shine on, you crazy diamond“ de la Pink Floyd.

Luca…

Îmi plac poveştile despre viaţă şi ador să le pun în metafore. Nu scriu aproape nimic la întâmplare. Puţini au răbdare să ajungă la final sau să descifreze ce vreau eu să zic când vorbesc despre „poulidorism” sau despre invazia Stalingradului (într-un text ce stă în drafturile acestui blog de prin luna iulie). În astă seară voi face din nou o metaforă.

În 1993 lumea Formulei 1 îl primea în lojele ei de lux pe Luca Badoer, un tânăr italian ce concura pentru echipa Lola BMS Scuderia Italia. N-a obţinut niciun punct în acel sezon, deşi ajunsese într-o cursă până pe locul 7, la câteva secunde de primul punct din carieră. În 1995 şi 1996 a avut iar ghinionul de a concura pentru echipe slabe. N-a urcat mai sus de locul 8. A ales să se retragă o perioadă din Marele Circ.

În 1998 a devenit pilotul de teste al marii Scuderii Ferrari. A plecat pe porţile ei abia în 2010, timp în care a mai alergat în 1999 un campionat pentru Minardi, cea mai slabă echipă şi două curse în sezonul 2009 pentru Ferrari.

Ca şi pentru Badoer, aşa e viaţa unora. Ei sunt piloţi de teste eterni, cu o importanţă majoră în economia unei echipe, dar care nu primesc niciodată acel loc măreţ în interiorul campionatului. Ei nu locuiesc într-un camion ultraluxos şi nici nu interacţionează cu fetele de pe marginea Grand Prix-ului din Monte Carlo. Piloţii de teste sunt esenţiali. Le oferă maşina într-o stare mai bună celor care concurează în campionat. Cine ştie câte campionate ar fi câştigat Michael Schumacher, cu tot talentul lui, fără sfaturile şi sugestiile lui Luca Badoer.

Locul unui pilot de teste este pe un circuit fără spectatori, aproape neştiut. De cele mai multe ori testele vieţii sunt secrete. Ei iau maşina într-o stare deprolabilă. O maşină abia proiectată şi care trebuie remodelată. Aleargă un tur de circuit cu ea şi îşi dau seama care-i sunt suferinţele. Iar atunci se aşează la masă cu inginerii şi începe să ofere sugestii. Tur după tur, pe un circuit ultracunoscut, dar fără spectatori, maşina devine din ce în ce mai bună.

Înainte de începerea unui sezon competiţional piloţii oficiali ai unei echipe iau maşina în primire. Nimeni nu ştie ce e în sufletul unui pilot de teste. Copilul său este pe circuit şi câştigă curse. Dar el nu e niciodată la volan. Pentru el rămân momentele acelea ascunse, când maşina trebuie reproiectată. Fiecare greşeală, fiecare împiedicătură trebuie analizată. Şi încep din nou tururile de circuit, fără spectatori. Puţini află povestea de dragoste a unui pilot de teste cu bolidul său. Ceea ce se vede în lume este o maşină fără probleme, condusă ideal de un pilot talentat, cu experienţă. Echipa câştigă campionatul mondial, dar pilotul de teste stă printre mecanici şi ingineri, sub podium, aplaudând. Poate îi va veni şi lui timpul. Sau poate nu. Badoer se împăcase de multă vreme cu situaţia sa.

În 2009, când unul din piloţii oficiali ai Ferrari, Felipe Massa, s-a accidentat, echipa i-a oferit, în semn de mulţumire, maşina pentru două curse. Ar fi trebuit să fie o jumătate de sezon. Dar nu i s-a dat şansa la mai mult. Valencia şi Spa Francorchamps. Cursele şi competiţia erau uitate pentru Badoer. Cu o maşină bunişoară a venit ultimul în calificări. A urcat câteva locuri în curse. Locul 17 şi 14. Presa a început să-l condamne, nimeni încercând să-l înţeleagă. Badoer a făcut tot ce putea într-un context pe care nu-l mai cunoştea. Asta e viaţa unui pilot de teste. Uită cum e să fie în cursă, atunci când calcă acceleraţia pe un circuit de teste, fără spectatori, în planul secund.

Pilotul de teste e o umbră. Aproape neştiută. În viaţă, „piloţii” echipelor oficiale nu ştiu de existenţa lor. Nu ştiu care a fost meritul lor, cât au lucrat pentru ca maşina aceea să funcţioneze la parametri normali. Nici maşina nu ar dori ca pilotul să afle o asemenea informaţie…

Piloţii de teste sunt nişte „poulidori”. Ei stau în umbră şi privesc la victoriile altora, bucurându-se că munca lor a avut un rezultat pozitiv. Se bucură pe de o parte. Dar undeva în adâncul sufletului lor, ar fi vrut să simtă adrenalina unei curse, depăşirile la limită, pneurile scârţâind şi lupta de durată.

Dar ei înconjoară circuitele de teste singuri, atenţi la fiecare problemă. În lumea Formulei 1 ei oferă maşini de calitate. În viaţă…oferă oameni mai liniştiţi, mai împăcaţi, cu care s-au luptat vreme de multe ture pentru a le îmbunătăţi imaginea lor despre sine, cărora le-au vrut binele, le-au arătat alternativele.

Cine ştie ce ar putea face piloţii de teste dacă li s-ar acorda încredere. În viaţă ei sunt ţinuţi pe bară în weekend-ul de cursă şi folosiţi la nevoie, în restul săptămânii.

Când marii concurenţi stau acasă, cu familiile, cu prietenii. Când se bucură de vacanţe exotice…piloţii de teste iau maşina la puricat. Şi câte campionate mondiale au câştigat acei piloţi cu maşini bune.

Badoer există într-unii din noi. Nu. Să uităm expresia „eşti un poulidor”. Putem la fel de bine să-l punem pe Badoer în această categorie.

Uităm să funcţionăm în regim de cursă. Testăm şi îmbunătăţim. Ce vei face atunci când vei ajunge iar pe grila de start, cu motoarele turând în jurul tău?

Te vei descurca?

 

Ce vei alege?

Pe patul de moarte, legenda ciclismului, francezul Jacques Anquetil, de cinci ori câştigător al Turului Franţei, l-a avut alături pentru câteva momente pe marele său rival, Raymond Poulidor. Ani la rând  s-au bătut pe culmile Franţei. Poulidor a sosit mereu al doilea. De la el, francezii au creat un nou concept, o nouă modalitate de a numi defetismul sau pur şi simplu ratarea: poulidorism. Cei doi nu s-au suportat în timpul vieţii. Poulidor spunea că prefera să nu stea aproape de Anquetil. Ei bine, la bătrâneţe, cei doi au ajuns în aceeaşi cameră, dar Anquetil se pregătea să piardă lupta cu viaţa. Bătrânul Jacques a avut însă timp să fie poet, aşa cum nu era pe bicicletă, unde devenise faimos pentru regularitatea sa. În acea lună rece de noiembrie 1987, i-a spus lui Raymond:

„Cancerul ăsta e atât de dureros, încât e ca şi cum m-aş căţăra pe Puy de Dome toată ziua, în fiecare oră, în fiecare minut. Prietenul meu, iar vei sosi al doilea, după mine”

De ce am ţinut să fac întroducerea asta? Pentru că vreau să vorbesc un pic plecând de la ideea de poulidorism. De la ideea locului doi. Povestea e că Raymond nu şi-a dorit niciodată victoria. Sau cel puţin aşa spune el. Poate că la un moment dat s-a obişnuit. Eternul loc doi. Cel mai frumos dintre învinşi.

Aşa ajungi şi în unele momente din viaţă. Ajungi să fii Poulidor şi să-ţi accepţi condiţia de etern loc secund. Are şi avantaje, fără îndoială. Ca şi în povestea noastră, unde Poulidor era iubit de francezi, aşa şi în realitate. Chiar dacă nu câştigi, ajungi să fii apreciat mai mult atunci când soseşti pe locul doi.

Locul doi e o înfrângere. Oricum ai privi-o, asta e. Nu ai cum să schimbi situaţia. Poţi doar să te mai lupţi puţin, ca în anumite „curse” să fii primul. Poate nu vei câştiga „Turul Franţei”, dar o cursă de o zi poate fi accesibilă. Locul doi nu e o victorie. Spun o banalitate. Îl accepţi aşa cum accepţi fiecare înfrângere. Ca să poţi merge mai departe. Ca să îţi poţi spune ţie: data viitoare o să fie mai bine.

În viaţă ajungi să îţi priveşti prietenii de la „înălţimea” locului secund. Chiar dacă pe moment realitatea te poate contrazice, îţi poate da impresia că eşti în fruntea cursei, viitorul te va schimba. Din plutonul care aşteaptă să apară, să fie întâlnit, vor evada unii şi îţi vor fura locul întâi. Poziţia de frunte e doar un moment în viaţă. Ştii că nu vei rezista acolo. Când junii vor începe să erupă, spaţiul tău de respiraţie se va limita. Vei fi nevoit să te joci pe un teren mult mai redus. Întâlnirile vor deveni mai rare, poate mai scurte. Telefoanele la orice oră din zi sau noapte vor dispărea. Discuţiile vor fi la fel de plăcute, spectatorii te vor aclama. Profunzimea va rămâne, doar forma se va dilua. Te vei întreba sau te vei convinge că locul secund e la fel de bun ca primul loc. Că e mai simplu aşa. Că … măcar nu ai terminat în pluton, anonim.

Te aşteaptă locul secund. Vei privi din depărtare vieţile prietenilor tăi. Totul va avea un curs. Ca apa, va curge într-o singură direcţie, pe traseul cel mai scurt. Oamenii care îţi sunt apropiaţi vor rămâne acolo, doar că tu nu vei mai avea poziţia primă. Nu… Vei termina la mică distanţă, epuizat, pe locul secund sau poate mai adânc, în primul grup de atacanţi. Pentru ei vei însemna mult, dar tu nu vei fi niciodată complet.

Te lupţi între două teorii de viaţă. Pe de o parte eşti un Poulidor. Îţi spui, aşa cum spunea bătrânul Raymond… „Mă gândeam mereu că ceea ce mi se întâmplă e destul de frumos deja. Nu mă gândeam la victorie. Niciodată, absolut niciodată nu m-am trezit dimineaţa cu gândul la victorie”.

Dar nu uita de cele spuse de Senna, pilotul de Formula 1: „Dacă nu foloseşti un spaţiu de depăşire, atunci când el este disponibil, nu eşti un pilot de curse”.

Te-ai ghidat o perioadă după ultima frază. Ai fost un pilot de curse. Ai destabilizat puţin ceva teritorii de care nu ai fi îndrăznit altădată să te apropii. Ai depăşit, ai accelerat, dar ai fost oprit rapid. Cauciucurile ţi se uzaseră. Sau cel puţin aşa ţi s-a spus. Comisarii ţi-au luat mâna şi au dat-o deoparte. Ce ai câştigat? Ai câştigat doar dacă devii un Poulidor. Doar aşa poţi să te bucuri de victoria locului secund. Altfel … te vei înfuria, ve protesta. Te vei urca în maşină şi vei forţa la maximum. Şi poate la primul viraj vei ieşi în decor şi cariera ţi se va termina.

Ai de ales. O viaţă de Poulidor sau o cursă eternă ca Senna. Poulidor încă trăieşte…

Vei fi un Poulidor. Asta simţi acum. Îţi va cânta în minte mereu „Cheers Darlin” de la Damien Rice. La nunţile ce vor veni vei bea paharul de vin într-un colţ, zâmbitor. Vei fi bucuros pentru cei victorioşi, vei fi bucuros că acea „cursă” a găsit un învingător meritoriu. Dar tu vei fi locul secund. Nu va fi o bucurie completă. Căci fiecare evadat din pluton ce va dori să ajungă pe primul loc va fi o mică ameninţare pentru tine, chiar dacă tu joci pentru locul doi.

Vei zâmbi, vei închina paharul de vin şi vei trece mai departe. Va merita? Eşti încă tânăr. Nu ştii.

Aştepţi cursa în care tu vei fi învingătorul clar. Cursa ce te va aştepta mereu la start. Cursa ce va dori să fie câştigată de tine.

Pentru că pentru toţi există curse şi curse. În majoritatea cazurilor suntem nişte Poulidori. Dar ne rugăm toată viaţa să fim Anquetil…pentru o singură cursă. 

Fluid

Viaţa te învaţă că nu primeşti de prea multe ori ceea ce îţi doreşti. Viaţa te învaţă în general lucruri banale, dar pe care ai tendinţa de a le uita. Cu cât e mai uşor un lucru, cu atât mai rapid se ridică în aer. Iar atunci trebuie să-ţi aminteşti de el şi să tragi de corzi, să-l aduci lângă tine, la câţiva centimetri deasupra pământului.

Iar când nu primeşti ai două soluţii, din care una va dispărea în timp: o vagă disperare şi apoi resemnarea. Cu disperarea e uşor. Ea trece. Dai un pumn în perete, mai spargi un telefon mobil şi, în general, bei cantităţi impresionante de bere pentru a-ţi face viaţa mai uşoară. Resemnarea. Eh, ea e o lecţie care se învaţă. Pentru ea am inventat cuvinte complexe.

Să luăm câteva exemple: „c’est la vie”, „Viaţa merge mai departe”, „No pain, no gain”, „Asta e”. Nişte banalităţi monstruoase, nişte expresii goale de conţinut semantic la început. Le umplem noi cu sens. Viaţa merge mai departe. Ce dracu să zici altceva? Viaţa merge mai departe nu înseamnă împăcare şi zen în suflet. Nu. Înseamnă că te-ai resemnat, că ai acceptat înfrângerea. Pentru orice înfrângere am inventat expresii care să ne facă să ne simţim mai bine, care să ne spună că am luptat corect, că am fost învinşi de soartă. Vanghelie ar zice…”soarta mea a fost hotărâtă de destin”.

De multe ori îţi vine să renunţi. De fapt hai să nu mă mai adresez unei entităţi imaginare. De multe ori aş vrea să renunţ. Habar n-am cum să fac asta. Ceva în mine m-a oprit mereu din renunţarea asta. Îmi spunea că am o misiune. Că nu pot abandona lupta când ea nu a început.

Ne motivăm şi ne facem să ne simţim mai bine, dar de fapt suntem loviţi rău de tot. Şi ne construim expresii care să ne ajute. Un neam de loseri proşti care şi-au creat cârje. Prin limbaj mergem mai departe. Ascultăm apoi piese care să ne ajute.

Ştim că trebuie să învăţăm din înfrângeri şi să primim victoriile cu umilinţă. Dar de ce nimeni nu ne spune să învăţăm din victorii şi să primim înfrângerile cu furie. Căci aşa ar trebui să facem. De ce să ne trăim vieţile ca nişte eterni Poulidori? Pentru că orice înfrângere trebuie explicată şi nimic nu trebuie lăsat în mâna lui „asta e”. Asta e spune despre noi că suntem atât de proşti încât nu putem explica un lucru simplu. Asta e este închiderea minţii noastre.

Eu ştiu de ce am pierdut ce am pierdut de-a lungul timpului. Cu toate astea, am avut mereu tendinţa de a spune la început „asta e” sau „hai că alţii o duc mai rău şi viaţa merge mai departe”.

Viaţa merge mai departe. E o axioma. Dar cum merge? Ce am câştigat şi ce am pierdut? Sunt mai bun sau mai rău?

Mi-e dor să învăţ din victorii.

 

Zero to Hero. Hero to Zero.

Ai ieşit din liceu. Dumnezeu ştie cum ai rezistat în jungla aceea numită „liceu de elită”. Nimeni nu ştia sau nu voia să afle ce se întâmplă în spatele imaginii frumoase pe care o păstra oraşul asupra liceului. Acolo sus pe Copou, în temniţa aia frumos ornată, numită Negruzzi, mulţi am supravieţuit, nu învăţat. Mulţi am plecat împăcaţi. Mulţi ne-am întoarce să punem o bombă în zidurile ei sau am întoarce timpul să facem lucrurile diferit. Dar ultima variantă nu există decât în imaginaţia noastră. Imaginaţia celor care am crescut şi ne-am deşteptat, celor care am învăţat să nu închidem gura.

Am plecat din liceu din postura de underdog. Eram copilul slab, timid, cu visuri mari, dar care nu a arătat nimic. În clasă stătea ascuns prin banca, spre ultimele locuri. Învăţa bine pe hârtie, dar se descurca din copilul plin de cultura generală care fusese cândva. Iar în afara clasei era o victimă sigură. Nu a încasat-o. Să nu ne victimizăm. O bătaie din care am fost salvat de prietenul meu Grigore şi un moment când am fost dat cu capul de peretele cantinei, doar pentru că am îndrăznit să ating unul din „zeii” informali ai liceului pe picior, din greşeală, cu vârful adidasului meu. Nu aveam pic de încredere în mine şi nu prea mult respect. De ce să nu fiu sincer. Am plecat din liceu fiind un nimeni. În Negruzzi, liceul de elită al oraşului Iaşi, eu, Vlad Andriescu, am fost un anonim privit ciudat, un tip slab care se îmbrăca în cămăşi ciudate, incapabil să comunice prea bine.

Dar am ajuns la facultate. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Facultatea m-a eliberat. Vechea mea prietenă Gioni spunea cândva că toţi avem momentele noastre particulare când erupem. Pentru unii liceul e vulcanul. Pentru alţii facultatea. Alţii mai aşteaptă…

Nu ştiu ce s-a întâmplat în facultate, dar după două săptămâni deveneam şef de grupă. Nimic important, ci mai mult administrativ. Întâlnirea cu prietenul, pe atunci doar colegul, Vladimir, mi-a provocat dorinţa de a vorbi mereu, de a contrazice, de a avea o părere. De a arăta că gândesc. Nu-l suportam pe Vladimir. Am început să deschid gura pentru mine, pentru că doream să demonstrez ceva profesorilor încă de la început, dar şi pentru că nu suportam să-l aud pe Vladimir. Dumnezeu ştie cum am devenit buni prieteni.

Am devenit şef de grupă pentru că undeva în adâncul meu ştiam că pot să mă folosesc de funcţia asta imaginară pentru a câştiga încrederea profesorilor. Important, am învăţat rapid, e să-ţi cunoască numele. Nu numai să te recunoască ca student, ci să îţi ştie numele. Primii doi ani…am câştigat respectul colegilor de grupă. Am funcţionat într-adevăr pe principiul „să nu învăţăm prea mult, dar să ne descurcăm.” Când venea timpul să arăt ceea ce ştiu, în domeniul pe care l-am iubit toată viaţa mea, jurnalismul, o făceam. Şi am făcut-o mereu bine. Nu mi-a fost niciodată ruşine. Chiar şi pentru reportajele făcute pe braţe sau interviurile luate în ultima noapte. Nu mi-a fost ruşine. Atunci eram apreciat. Profesorii vedeau ceva în mine.

Anul III a fost apogeul pentru mine. Am schimbat grupa. Am mai rămas câţiva colegi şi ne-am cuplat cu cei de la grupa de franceză. Am vrut, de data asta cu hotărâre, să fiu şef de grup. Responsabilităţile îmi plăceau. Incursiunile la secretariat. Mailurile către profesori. Coordonarea administrativă a grupei. Oamenii veneau la mine şi mă întrebau. Da, nu era foarte complicat. Dar era o poziţie de lider pe care mi-am cultivat-o şi în ultimul an de facultate. O să-mi amintesc cu plăcere cum am coordonat o echipă de 21 de oameni pentru a realiza o emisiune radio. Da, era niţel haotică, dar conţinutul şi ideea era foarte bună. Iar coordonarea aceea, stresul, responsabilitatea, încercarea permanentă de a face oamenii să nu se certe, mulţumirile după răspunsuri, zâmbetul de la final…toate astea m-au făcut să am o încredere debordantă în mine. Am fost un lider bun.

Eram printre egali. Aveam aceeaşi vârstă şi aceeaşi experienţă. Am reuşit să-mi folosesc o doză de charismă ca să îmi câştig respectul lor. Cred că l-am câştigat. Am ajutat când am putut, i-am  făcut părtaşi într-o luptă comună.

La licenţă nu am putut să mă bucur pentru mine, căci unii nu au trecut. Nici acum nu mă bucur pentru licenţa mea. Eu încă simt responsabilitatea pentru toţi cei care nu au trecut şi care erau prietenii şi colegii mei. Îi voi ajuta la momentul din februarie, când sper că vor trece toţi, pentru a bea o bere apoi.

Nu mi-a fost teamă de profesori. Am protestat, am trimis scrisori deschise. Împreună cu Gege am învins Metrorexul. Tot cu ea am reuşit să ne opunem nedreptăţilor din facultate, fără să dorim să schimbăm sistemul,ci doar să amendăm problemele, atunci când au apărut. Unii ne-au condamnat, dar în noaptea aceea am fost mândru de noi.

Am fost tare în facultate. Mi-o voi aminti ca momentul exploziei mele. Am arătat ce pot. Am fost apreciat şi de profesori şi de colegi.

Iar acum…Acum pot spune că lucrez, chiar dacă fără bani. Am intrat în domeniul pe care mi l-am dorit de 3 ani. Lucrez voluntar, sunt intern cum s-ar zice, în presă. Şi numai Dumnezeu ştia, până acum, cât de frică îmi era şi îmi este în continuare. Căci mediul s-a schimbat. Nu mai sunt printre egali. Nu mai au aceeaşi vârstă sau experienţă. Stau între oameni mai mari ca mine, mai experimentaţi. Ştiu că pot ajunge la fel de buni ca ei, apoi mai bun. Cred în mine. Dar îmi este frică.

Pentru că mediul ăsta e nou pentru mine. E pentru prima oară când funcţionez în afara bulei protectoare a egalităţii inegale. Acum vin de pe poziţie inferioară. M-am descris de multe ori ca un calorifer de fontă: „mă încălzesc greu, dar şi când o fac”. Acum sunt în faza de încălzire. Sunt ca un motor de Dacie pe timp de iarnă. Am tras şocul şi sper să pornesc bine. Luni îmi va apărea primul material complex, realizat de mine, cap-coadă. 3 pagini de ziar. Mândria nu va fi a mea, ci mai mult a părinţilor mei. Pentru ei voi păstra două ziare. Să vadă că băiatul scrie la ziar la Bucureşti. Dar mie îmi va fi în continuare frică.

Pentru că, deşi nu doresc să mă victimizez, mă adaptez greu. Îmi văd evoluţia, dar e lentă. Ştiu că pot să scriu. Văd în fiecare zi cum trec pe lângă fricile mele de comunicare cu oamenii. Îmi place să mă văd luând telefonul în mână fără jenă. Îmi place să vorbesc cu oameni necunoscuţi care mă ascultă şi îmi răspund. Dar e atât de greu în afara  bulei protectoare.

Mă săturasem de adolescenţa protectoare a facultăţii. Nu aş putea să mă înscriu la altă facultate, să fiu iar student în anul I. Nu ştiu cum o pot face alţii. Eu nu cred că pot. Mă săturasem. Dar şi cât de grea e maturitatea dură, fără-de-bulă, a vieţii. Căci trebuie să fii tare. Trebuie să treci pas cu pas peste frici. Nu mai e nimic care să te protejeze.

Mai am, cei drept, ajutorul financiar venit de la părinţi. Va mai trece o perioadă până voi renunţa la el. Dar el nu îmi oferă decât responsabilitate. Căci vreau să trec pe bani rapid. Vreau să demonstrez. Vreau să se spună despre mine că pot.

Pentru mine e un joc straniu. Venit din poziţie de lider, am coborât înapoi în lume. O lume în care trebuie să mă adaptez, să mă impun, să construiesc de la nul. Nu poţi înmulţi cu 0. Poţi doar aduna. Faci mişcări ca ale regelui din şah. Nu poţi sări trepte.

Mă simt vinovat pentru unele mici stări depresive acum. Nu mai am adolescenţa să mă scuze. Era dreptul meu la 18 ani să am depresii. E în fişa postului. Dar la 22 de ani nu mi-o mai scuz. Acum fiecare mică depresie e o depresiune adâncă. E o vinovăţie. E un moment de confesiune ca cel al lui Mihai din „Liceenii” în faţa oglinzii.

Mi-e dor de protecţia anilor care au trecut peste mine.

Îmi doresc libertatea şi responsabilitatea anilor fără prezervativ ce vor veni. Până atunci mai trebuie să urc nişte etape, să am răbdare, să nu mă confrunt cu mine şi mai ales să cred în ceea ce fac. Să cred măcar un sfert din cât cred alţii în mine. Voi vedea. Promit ca atunci când mai urc voi mai scrie aici să vă mai povestesc.

Noapte bună copii, adolescenţi şi viitori adulţi.

Schimbare sau Despre bărbatul privind la copil

Aseară, într-un moment de linişte şi de timp liber, am decis să încep să trec pe calculator o poveste romantică pe care am scris-o începând din clasa a 11-a. E o poveste pe care o numeam de multe ori roman. E o poveste care mi-a fost dragă şi într-un fel îmi mai este şi acum.

Nu am recitit-o niciodată, iar rescriind acum rămân şocat şi uneori surprins. De ce? Şocat pentru că m-am schimbat atât de mult. Surprins? Pentru că uneori ideile pe care le rescriu acum sunt bune şi nu ştiu de unde au apărut.

Pe vremea aceea citeam mult. Aveam timp să fac asta. Uneori am şi acum, dar nu mai am aceeaşi tragere. Nu cred că mă mai poate ajuta foarte mult. Atunci cititul era o salvare. Nu aveam foarte mulţi oameni în jurul meu şi nici foarte multă experienţă. Trebuia să învăţ din cele scrise de alţii. Acum pot să învăţ din experienţele mele.

Mă uimeşte. Au trecut cinci ani de atunci. Copilul care scria pe vremea aceea nu avea coerenţă foarte multă sau concizie. Acum m-au acaparat regulile jurnalistice. Corectez cu duritate ceea ce scriam atunci. Dar copilul a crescut şi realizez că a crescut bine. Nu puteam să merg mai departe cu atitudinea aceea. Â

Visam mult. O mai fac şi acum, dar cu realism. Ştiu că viaţa nu e o excursie onirică, ci una foarte realistă. Una în care îţi iei şuturi, în care te vei lovi de probleme, iar ceea ce trebuie să faci este să îţi câştigi o anumită independenţă. Copilul de atunci a murit de mult, iar cimitirul lui se află în interiorul meu. Mai poţi vedea nişte trăsături fizice şi uneori nişte gânduri pasagere. Dar în jurul mormântului lui s-a clădit omul de acum. Un om care îşi duce de multe ori moştenirea în spate şi mai intră în perioade negativiste, dar care se luptă mereu pentru mai bine. Care are curajul să ridice capul şi să privească viaţa în faţă.

Mai am mult de învăţat despre viaţă. Dar am devenit mai decent decât eram atunci. Dădeam lecţii şi scriam despre lucruri neştiute. Astăzi nu aş mai putea face asta. Când lucrurile mă depăşesc tac. Dacă nu am făcut un lucru bine, nu am să vorbesc teoretic despre cât de bine trebuie făcut acel lucru. Copilul a crescut, iar începutul de bărbat are o decenţă proprie care îl trimite mai departe.

Am învăţat să las în urmă oameni şi să fiu mai dur cu unii. Ca să fiu bine trebuie să ştiu să triez. Am început să pun mai mare accent pe respectul pe care mi-l oferă ceilalţi. Dar am învăţat că ceea ce dai tu, nu poate reveni cu aceeaşi viteză. Legile fizicii şi legile vieţii interzic acest lucru. Forţa de frecare e dură. Iar obiectul nu se va întoarce cu aceeaşi viteză. Ştiu astăzi că nu primeşti ceea ce dai. Iar pentru asta trebuie să triezi.

Am învăţat să fiu mai curajos decât pe vremea aceea. Copilul ruşinos şi-a mai păstrat unele frici, dar acum, privindu-mă ca într-o „out of body experience” zilele trecute, mă vedeam pe scaunul din redacţia Adevărul, punând mâna pe telefon şi vorbind cu persoane necunoscute, fără nici o problemă. Un copil de acum 5 ani nu ar fi putut face asta. Îi era teama de necunoscuţi. Iar astăzi, mergând pe stradă, într-o zi liberă, m-am surprins sunând un om ca să-i mulţumesc pentru faptul că mi-a trimis nişte răspunsuri la întrebări pe mail şi fiind atât de natural. Copilul nu şi l-ar fi imaginat pe Vlad în postura asta. O postură mai matură, mai stăpână.

Mă uimesc pe zi ce trece şi îmi place de mine. Am schimbat copilul de atunci cu un început de bărbat mai stăpân pe el. Mă lovesc lucruri şi astăzi, dar un anumit cinism mă face să trec peste ele. Unii îmi spun că nu sunt Vlad atunci când vorbesc cinic, dar atunci sunt stăpân pe mine.

Încă mă întreb dacă este bine să dai omenie. Am dat multă. Am avut exemplul tatei. Atât de om şi atât de batjocorit apoi sau uitat. Am dat omenie şi rareori am primit-o înapoi. Pot număra oamenii pe degete. Ei se ştiu şi lor le mulţumesc. Pentru că atunci când mi se întoarce comportamentul omenesc, cred că viaţa poate fi aşa cum mi-o imaginez eu. O lume mai bună, în care pot primi bine la fel de mult pe cât îl dau. Cu unii îmi va fi imposibil. Încet, încet…vor dispărea.

Mă întorc la rescris. Să mai râd puţin de Vlad la 17 ani, să mă mai uimesc şi să văd cât de mult m-am schimbat.