Whatever Works – Basarab

Vine timpul să mă mut. Voi părăsi Basarabul meu drag. Curând, parcă mult prea curând. Ceea ce a început ca o aventură exotică, ca o relaţie dintre un intelectual şi o fată de la ţară, s-a transformat, ca în filmele lui Woody Allen într-o ciudată poveste de dragoste. Puţin romanţat, la apus de soare, trebuie să-mi aduc onorul Basarabului meu drag.

Te-am urât la început şi mi-am blestemat zilele în care te-am ales. Îmi ofereai o cameră umilă, puţin incomodă. Aveai balcon, e drept. Balcon mare, răcoros şi în care visam mult. Dar aveai şi boscheţi, cocoşi dimineaţa care mă sculau din somn şi vecini cu manelele în suflet. Nu mă puteam duce la cumpărături fără să fiu abordat de băieţi ca să mi se ofere o curvă. Am fost tare. Am refuzat un an întreg cu aceeaşi diplomaţie din prima zi.

Am ajuns să le respect pe curve şi chiar şi pe peşti. Faţă de oamenii de pe stradă, ţăranii de pe la scările blocului, ei nu au comentat niciodată urât. Nu au zis o vorbă în plus. I-am acceptat în zonă, erau la fel de iminenţi ca şi asfaltul topit vara. „Băiatu`, îţi dau o fată?” şi mereu am zis „Nu, mulţumesc” sau cel mult „Prietene, mulţumesc, dar mă grăbesc şi nu am bani”. Unul nu a întins mâna după mine, unul nu m-a forţat. Îşi vindea marfa tristă, dar nu exagera. L-aş fi angajat la call center în momentul acela. Iar ele…fetele fără nume de pe străzile Fluviului şi Afluentului. Ele au o tristeţe scoasă din cărţile proaste şi triste, dar una pe care le-am respectat-o mereu. Când mergeam în pantofi şi sacou pe acolo mă abordau mereu, cu speranţa unui ban în plus. Le refuzam. La un moment dat una din fete m-a luat în braţe şi a mai insistat. Atent la buzunare, am luat-o pe după umăr şi i-am explicat că mă grăbesc şi că, cel mai important pentru ea, nu am destui bani. A renunţat zâmbitoare. Iar seara, întorcându-mă acasă, deja noapte afară, m-a abordat iar. M-a recunoscut, a zâmbit şi a exclamat „Ah, tot tu eşti”, bătându-mă pe piept. I-am urat spor la muncă şi am şters-o mai departe. Şi aşa e cu fetele din Basarab. Hărţuite de peşti, părinţi şi poliţie, ele oferă un respect pe care vânzătoarele din Carrefour nu ştiu să ţi-l ofere. De câini m-am ferit mai mult, nu de fete. Prima pălărie mi-o scot în faţa lor.

Te-am iubit Basarabe, în nopţile de vară când era linişte sau se auzeau doar certurile intime are vecinilor ţigani. Am prins luni pline şi ploi torenţiale. Petreceri cu manele, dar şi poveşti fascinante prin misterul lor. Nu mai departe de aseară a fost o petrecere. A fost aniversat vecinul de vis-a-vis, intitulat Raimond. Grătarul a înfumurat cartierul, pomul uriaş din faţa mea era sa ia foc pentru că micii se preparau sub el, iar manelele zguduiau pereţii. Mi-a fost repetat că Steaua e numai una, în acordurile lui Salam sau cine Dumnezeu cântă piesa. Pe la două o ceartă monstruoasă a început. Am ascultat-o vag din curiozitate jurnalistică. Niciodată nu am ştiut dacă aşa vorbesc vecinii mei sau se ceartă mereu. Ei ţipă unii la alţii tot timpul. O fi surzi. „Eu ţi-am zis ceva când ai futut-o pe fiică-mea?”. Nu ştiu dacă a zis ceva…Misterul va rămâne. Jurnalistul din mine ar vrea să afle, dar omul parcă doreşte să păstreze misterul. Petrecerea s-a liniştit, dar astăzi am auzit un sunet nou. O vioară răsuna puţin dezacordată. Şi ştiţi, dragi cititori plini de răbdare, ce cânta omul meu la vioară? God Save the Queen. Nu va ajunge niciodată un Paganini, dar lucruri din astea îţi fac ziua mai frumoasă.

Nopţile…nopţile au fost ale noastra Basarabe. Am trăit îndrăgostiri şi adevărate poveşti de dragoste la adăpostul tău. Am făcut unii oameni să te aprecieze în simplitatea ta. Tu nu ai vrut să pari mai mult decât eşti. Nopţi la rând am învăţat în balcon. Povestea şi scârba se îmbină perfect aici. Cândva trecea pe stradă un bărbat, cu un copil mic în braţe şi nevasta la un metru în spate. Tatăl îi arăta cerul copilului. „Uită-te tată la stele. Uite, aia e mai strălucitoare! Şi o vezi pe cea de acolo? Abia se vede”. „Uită-te tată, se uită şi mama cu noi”. Iar scârba a început brusc după poveste. Se întoarce către nevastă şi ţipă: „Uită-te fă la stele!”…

Gangul din faţa balconului meu, parte a parcării subterane a unui mic bloc de birouri corporatiste care nu au mai fost ocupate de un an, a fost scena dragostei carnale dintre mulţi pasageri grăbiţi spre Gara de Nord şi fetele Basarabului. Mica fericire a lor, mica tristeţe a lor, s-a rezolvat sub ochii mei, la doi paşi de mine. Discret, dar ştiut de toată lumea.

Pentru că ăsta e Basarabul. Toată lumea se forţează să uite ce-i aici, dar în acelaşi timp au lucrurile astea întipărite în minte…

Îmi iubesc vecinul de vis a vis, despre care am mai scris. Stăm la 50 de metri unul de celălalt şi fumăm ţigara de dimineaţă împreună. Nu ne vorbim, căci nu putem, nu schimbăm prea multe priviri. Dar e o intimitate stranie între noi…

Unii colegi mi-au spus că Basarabul e bun ca experiment, dar nu ca loc unde să trăiască. Dar nu…eu îi contrazic. Basarabul mi-a fost cel mai bun loc de trăit de până acum din Bucureşti. Degeaba aş fi stat pe Calea Victoriei, dacă nu întâlneam poveştile. Pentru că ele mă fac să-mi amintesc de propriile mele poveşti. Altfel îţi aminteşti de un loc dacă ţi-a ajuns în suflet.

Scârbă…

În mijlocul Bucureştiului, la doi paşi de Gara de Nord am întâlnit oameni care îşi rezolvau problemele intestinale MARI între două maşini, în faţa scării. M-a supărat? Da…m-am intrigat, am ţipat în casă despre cât de rahat e ţara mea, oraşul meu adoptiv. Dar…dar acum îmi amintesc râzând.

Basarabul nu-mi păstrează numai dragostea, ci şi toate persoanele care mi-au trecut pragul conacului meu mic şi cu care m-am simţit împăcat cu viaţa. Nebunii scurte, iubiri transformatoare de vieţi, posibilităţi de noi insule de iubire. Ele aparţin memoriei mele, adunate în dulapul „Basarabul meu iubit”.

Dacă am învăţat ceva în trei ani de facultate, a fost să nu mai am preconcepţii. Să nu mai judec oamenii. Să-i accept aşa cum sunt, mai mult sau mai puţin. Şi am învăţat să fiu fascinat de locurile stranii şi oamenii pe care-i refuzi din preconcepţie. Dacă jurnalismul poate fi rezumat pe scurt, zic că jurnalismul e despre povestea oamenilor pe care-i încastrăm în preconcepţii. Despre care zicem „nu ai ce scrie despre ei”. Dar dacă stai să-i priveşti mai profund, descoperi o poveste frumoasă, tristă, interlopă, spectaculoasă…

Mi s-a terminat talentul. În curând mi se va termina Basarabul. Şi-mi va lipsi.

Îmi va fi dor de întrebarea „Fratele meu, vrei un non stop?” Nu… „Dar o fată vrei?”…

Cine-mi va mai cânta la 10 dimineaţa, la acordeon, pe stradă, Puşca şi cureaua lată? 

Povestea lui Costică, zis şi Tata. La mulţi ani!

Postez astăzi o mică istorisire de pe un blog şters acum ceva vreme, o poveste scrisă cred că anul trecut prin februarie. Sau acum doi ani, nu-mi amintesc bine. E despre Costică, cunoscut în medii intime ca „Tata”. Azi e ziua lui. Şi sper să-i fie bine acum, în timp ce se îndreaptă cu tirul spre Marea Britanie. Povestea de mai jos e un început. O voi continua cândva, când îmi voi îndeplini o dorinţă mai veche şi-i voi pune în faţa lui tata un reportofon. Până una alta, la mulţi ani la 53 de ani.

P.S.: Astăzi tata a mai învăţat câteva cuvinte străine. „Left”, „Right”, Bonjour, Guten Tag şi alte indicaţii de drum în italiană, franceză, engleză şi germană.

Vom  spune o poveste reala, inspirata dn realiate, varianta moderna a visului american. Personajul principal va fi Costica, un simplu sofer din Romania in cautarea unui nou El Dorado sau mai simplu, al unui volan de tir care sa-i aduca un trai mai bun, nu neaparat lui, dar mai ales familiei.

Costica este pentru autorul acestor randuri imaginea perfecta a omului nehotarat, labil si care regreta mult. Revolutia din 1989 l-a prins conducand o cisterna de lichide alimentare. Nu se poate spune ca ar fi dus-o rau, soferii fiind cumva privilegiati. Evident, in garajul firmei cei mai fitosi erau soferii ce aveau masini frigorifice, mari bisnitari de carne. Costica se multumea cu canistrele de alcool si vin. A ramas in intreprindere pana prin 96, nu s-a gandit sa plece in afara, iar cei care-l cunosc il pot auzi spunand des: „Daca nu eram prost si plecam si eu din `90 eram acum bastan. Dar nu ma ducea capu’! Credeam ca o sa fie bine aici si ca o sa mearga asa la nesfarsit”. Si cumva nu poti sa-l condamni. Primii ani de dupa 90 au fost o haiducie totala. Aproape 5 ani in care primea salariu de la intreprindere, dar mai facea cate un transport fara acte, nestiut de nimeni. Apoi s-a hotarat sa faca un pas in fata si sa inchirieze masina, sa o ia in locatie de gestiune. A inceput o perioada buna. Familia l-a vazut deseori in casa cu o sacosa de bani.

Sa nu credeti ca autorul va minte. E o poveste reala. Sacosa era intr-adevar o sacosa de plastic normala plina ochi cu bani. Anii au trecut, intre timp intreprinderea s-a privatizat si Costica al nostru a facut un imprumut la banca pentru a cumpara masina. 60 de milioane pentru o cisterna cu remorca. Nu era o suma mare pentru el. Afacerile mergeau struna. Dar fericirea s-a terminat la inceput de nou mileniu cand transporturile de alcool nu mai erau atat de libere, iar rata la banca era sa-l manance. Intr-un final a reusit sa treaca si peste asta, s-a mai tarat vreo 2 ani transportand ulei si lapte, dar si substante chimice.

Cosmarul lui Costica era ideea de patron. Dar iata-l ajuns si acolo. 5 ani in care a schimbat vreo 3 patroni, in care nu a dus-o chiar rau, un om de clasa medie. Singura lui problema, de altfel mostenita de unii din urmasi, este ca nu stie sa isi organizeze cheltuielile si veniturile. Banii vin si se duc, iar Costica se intreaba mereu „Unde dracu’ s-au dus 20 de milioane?”.

Introducerea era necesara, desi poate ar merita o carte intreaga. Ce doresc eu sa va povestesc este ultima aventura a eroului nostru, petrecuta la final de 2008 si inceput de 2009.

Costica se angajeaza la o firma in Italia. Transporturi evident, sofer pe tir. Mai fusese acolo cu 3 luni inainte, dar venise acasa din motive inca neclarificate. Un dor de casa, un sentiment de stranietate profund, inca ne intrebam si noi ce l-a facut pe Costica sa vina brusc la usa apartamentului din Romania. Dar, vorba lui, „lucrurile s-au imputit” in Romania. Nimic nu mai mergea, transporturile erau deja periculoase si haiducesti asa ca s-a gandit sa mai faca o incercare. S-a dus la Oradea, la filiala firmei italienesti si s-a angajat. Peste o zi urma sa se imbarce intr-un autocar spre Milano, locul unde era si garajul.

In autocar mai erau alti 20 de soferi cautandu-si binele in afara tarii. Nu stiau spre ce se indreapta, dar erau optimisti. Pentru a face calatoria mai interesanta insotitorul celui ce conducea autocarul era un hot de mare clasa. La fiecare oprire lua din magazinele cate unui Peco doze de Redbull, cornuri, snacks-uri, accesorii pentru masina, braduti parfumati, tot ce se putea. Era imaginea unui dependent de hotie, pentru ca „m-am obisnuit sa fac asta si acum nu mai pot sa ma opresc”. Cleptomanul nostru a furat si 10 harti ale Europei (de mentionat ca nu era chiar o harta, era un atlas de vreo 150 de pagini). Ei, imaginati-va voi cum e sa iesi dintr-un magazin cu 10 harti, doze de Redbull, cornuri, dulciuri, toate burdusite intr-o geanta de voiaj pe care o aveai goala.

Dar asta era doar un amanunt picant, ca sa va obisnuiti cu atmosfera in care traieste aceasta povestire. Ajunge Costica, impreuna cu colegii sai, la garajul firmei. Sunt salutati si distribuiti la masini. Se urca eroul nostru in cabina camionului, da o cheie si masina porneste. Optimismul era la cote inalte. Prin garaj nu putea circula decat in treapta intai, asa erau regulile, astfel ca nu a observat nimic suspect la masina. Peste cateva zeci de minute este trimis de catre seful de coloana, un anume Giovanni, sa alimenteze la un alt garaj, la vreo 20 km distanta, la periferia orasului. Baga in viteza, iese pe poarta, dar pe drum… ce sa vezi! Camionul nu putea sa schimbe mai mult de-a doua! Ajunge pana la urma unde trebuia sa puna motorina, alimenteaza si se intoarce la garaj.

Prin puterea miraculoasa a limbajului non-verbal reuseste sa-i explice lui Giovanni ca masina are probleme la cutie: „Vitez’ kaput!”. Costica nu stie italiana si probabil ca nu va invata niciodata, caci nu are simtul limbilor straine. Pur si simplu nu le poate prinde! Stie doua trei cuvinte pe care le foloseste, acompaniate cu o gesticulatie excesiva si reuseste sa se faca inteles. Trebuie mentionat ca soferul din povestea noastra nu era la prima aventura externa. La firmele din Romania la care mai fusese angajat a avut ocazia sa „faca Europa”: Ungaria, Austria, Slovenia, Germania, Marea Britanie, Italia, Franta, Danemarca, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia. De fiecare data a folosit aceleasi 3 cuvinte: kaput, camion, colega!. Restul erau interjectii  si comunicare nonverbala.  Giovanni il intelege, stie cu cine sta de vorba, isi aminteste bine ca acum 3 luni plecase fara sa spuna nimic inapoi in Romania. Ii spune sa parcheze masina si i se distribuie alta.

Acum trebuie sa intram inapoi in mintea si ochii lui Costica. Ceva i se parea suspect la toata afacerea asta. In hala imensa din interiorul garajului stateau parcate, „bot in bot” zeci de tiruri. Nu hârburi, ci masini foarte noi!

Se urca intr-a doua masina. Da o cheie, porneste, merg vitezele. Dar ce sa vezi! Nu merge caldura, chestiune esentiala pentru ca trebuie sa va amintesc ca era mijlocul lui Decembrie, de fapt undeva de Craciun. Ii spune cumva lui Giovanni ca incalzirea e „kaput”, dar Giovanni nimic si nimic. „Du-te si incarca asa, rezolvam dupa asta”. Ce sa mai zica omul nostru, s-a dus asa. Poate situatia se va schimba dupa prima cursa, poate ii vor da un camion bun care sa aiba si viteze si caldura. In plus era prima lui zi acolo si voia sa stea sa vada care este situatia. Porneste si se duce la drum ca sa incarce pentru un Carrefour. A mai facut el frigul de multe ori prin Romania. Au fost cazuri cand i s-a spart geamul din fata si a trebuie sa mearga in plina iarna fara geam, practic in curent extrem. A supravietuit cu greu, dar pe vremea aceea era in masina lui personala, era afacerea lui…Acum suporta cu greu umilintele de la patroni.

Pentru necunoscatori trebuie spus ca transporturile sunt reglementate strict in Europa. Camioanele nu au voie sa circule mai mult de 8 ore incontinuu. Dupa 5 ore sunt obligati sa aiba jumatate de ora pauza, iar orice incalcare a diagramei tahografului (aparatul ce masoara datele acestea) poate pune in pericol carnetul sau chiar libertatea. Costica al nostru nu doreste sa incalce diagramele si de obicei soferii nu sunt vinovati pentru lucrul asta. Lor le convine sa mearga 8 ore apoi sa se opreasca, dar multi patroni ii pun sa incalce regulile si sa mearga incontinuu, distrugand programul. Ei…daca te prinde politia te-ai ars! Costica nu a fost o exceptie. Avea diagrama varza si l-au oprit carabinierii. I-au cerut actele si diagramele. 300 de euro amenda din prima zi! L-au intrebat de cand e in Italia, iar el le-a aratat pe degete „doua zile”. S-au uitat urat la el in timp ce-i scriau amenda si au dat din cap, extrem de expresiv.

Si-a continuat cursa, a ajuns la Carrefour si a descarcat. Trebuie spus ca momentul asta i-a produs o uimire de provincial. Nici un om nu era la rampa de descarcare, numai roboti care manevrau marfa! Se uita prostit la chestiile alea metalice care fac „bzz, vzz, mzz” si se mira de cat de mult a evoluat lumea asta si ce inapoiati suntem noi. „Apai daca ar fi vazut tata asa ceva, care sta acolo-n balegar la curu’ vacii nu credea! Ce sa-i mai povestesc, ca el nu crede ca exista asa ceva! Apai cand i-am povestit cum se face agricultura prin Finlanda, cum sunt crescute vacile…”.

Infrigurat se intoarce la baza. Parcheaza masina in garaj si se indreapta spre Giovanni. „Camion, kaput, nu se poate, pfff, uff!!”. Giovanni (in traducerea noastra): „Nu vrei, du-te-n Romania”. „Si imi tot repeta…Rumenia Rumenia …ca daca nu-mi convine sa ma duc in Rumenia! Ei pizda ma-sii cu Rumenia ma-sii!”.

Cu Rumenia Rumenia in cap va sta Costica de acum incolo…

Continuarea va veni in episodul urmator…

Suntem şmecheri, suntem tatuaţi!

Cu dedicaţie

Am mai zis asta de câteva ori, dar trebuie să o repet: suntem o naţie proastă. Din păcate asta se poate vedea în cei de vârsta mea. Prejudecăţile ne întuneca gândirea. Preferăm să râdem de cineva, decât să ne gândim la ceea ce a spus.

Oameni ca aceştia au fost cei care cândva l-au condamnat pe Galilei pentru că a zis că Pământul e rotund. Exagerez, ridic la o scară mare. Dar tot ce doresc e să demonstrez punctul acesta de vedere.

Câteva motive pentru argumentarea afirmaţiei iniţiale:

Am ridicat limba engleză la stadiul de divinitate şi orice eroare pe care o face cineva este condamnată dur. A greşi în engleză, la ora actuală în România, este un sacrilegiu. Toţi ar trebui să ştim să vorbim şi să scriem la perfecţiune, să avem Cambridge-ul sau să ştim cuvinte complicate, cum ar fi „henceforth”, „alas” sau „scum”. Dar realitatea este alta şi nu am nici o problemă cu ea. Unii oameni nu au avut ocazia să înveţe engleză foarte serioasă sau să şi-o exerseze de-a lungul anilor. Nimeni nu e un schizofrenic care doreşte să vorbească singur cu el în engleză doar pentru a da bine faţă de ceilalţi.

Mi s-a reproşat de multe ori că engleza mea este mizerabilă. Şi de multe ori am fost ruşinat de asta. Până într-un punct, când am ajuns într-un loc în care oamenii nu mă judecau pentru cât de bună era engleza mea, ci pentru faptul că înţelegeau sau nu ideea mea, spusă în cuvinte simple sau nu. Norocul a făcut să ies din ţară şi să mă conversez cu oamenii în engleză sau franceză. Ei bine, niciunul dintre ei nu mi-a spus: „ai o engleză de baltă”. Nu. Mă ascultau, înţelegeau şi îşi spuneau şi ei punctul de vedere. Într-o engleză mai bună sau mai rea.

Engleza nu este o religie. Este doar un mijloc de a te înţelege cu alţi oameni. E un pod care te aduce din tăcere în comunicare. Iar de multe ori, podul acesta nu trebuie umplut de cuvinte complicate, pronunţate perfect. Nu. Dacă reuşeşti să faci o luntre din scânduri, care să reziste dialogului, obiectivul a fost îndeplinit.

Şi de asta suntem noi proşti. Pentru că râdem ca idioţii atunci când cineva stâlceşte cuvinte în engleză sau greşeşte timpurile. Cui îi pasă? Nouă da. Străinului din faţa noastră nu. Pentru el, dacă are ceva în cap, va conta ideea ta. Suntem 70 % nonverbali. Contează mai mult decât să ştii conjugările verbelor neregulate.

 

Încă un motiv pentru care nu evoluăm, pentru care suntem atât de negativişti şi ne luptăm ca chiorii între noi este condamnarea omului care vorbeşte. Poate nu înţelegeţi…

Dacă la un seminar cineva are o idee, mai bună sau mai rea, dar o lungeşte sau nu e perfect coerent, va fi condamnat. Se vor auzi din spatele clasei râsete înfundate, dar cei care vor râde nu vor avea nicio părere.

Am învăţat să ascult. A fost o vreme când eram ceea ce povestesc mai sus. Dar din bula elitistă am reuşit să cobor pe Pământ. Unde oamenii nu vorbesc engleză la perfecţie şi nici nu îşi calculează fiecare frază.

Am învăţat să privesc mai în profunzime şi să-l ascult pe cel care vorbeşte puţin, dar şi pe cel care are un debit mai mare. Pentru că m-a interesat ideea.

Generalizez şi spun că nu suntem o naţie învăţată să asculte şi să discute. Dacă îţi spui o părere, primul instinct va fi de a o condamna. Iar a veni cu o idee contrară nu e rău. Însă a râde de ideea celuilalt, doar pentru că a fost formulată mai alambicat… asta e pură idioţenie.

 

Suntem slabi, dar ne credem buricul Pământului. Când vom învăţa să coborâm nivelul gândirii noastre, dar să creştem nivelul acţiunii, voi avea respect pentru o majoritate. Dar până una alta, îl/o respect pe cel/cea care vorbeşte, acţionează, îşi pune în valoare ideile. În română sau în engleză, mai bine sau mai rău, cu o voce placidă sau una acută.

Suntem răi, dar nu am reuşit să ne uităm în oglindă. Îl condamnăm pe cel care merge în baston, deşi noi suntem ţintuiţi la pat.

Suntem critici, dar nu reuşim să aducem un strop de optimism în critica noastră.

„Suntem şmecheri, suntem tatuaţi”…

 

Punându-mă în postura unui umil profet al scrisului, ale cărui vorbe ajung la o mână de oameni, vă spun, vorba filmului, următoarele…

„Ia hai…de mâine să nu mai văd inele, cercele, chestii, socoteli! Laba!”

 

Schiţă de distopie – Cap III – Îmbrăcaţii

N-am ajuns mai departe de capitolul ăsta. Aici se încheie schiţa mea de distopie. Talentul m-a ţinut vreo 10-12 pagini.

Ne-am pierdut tineretile uitand de noi si de ratiunea pe care o aveam. Daca pentru o clipa luminile s-ar fi inchis si sunetul s-ar fi oprit in toata tara s-ar fi auzit sunetul orgasmatic al semintei iesind din madulare barbatesti si aruncate pe covor, pe pat, pe pereti, pe abdomenul unor curtezane de lux sau pe fata curvistinelor ce tindeau spre maturitate.

Generatia mea s-a inecat in propria sperma. Rauri au curs ani la randul si am fost pedepsiti pentru ele. Litri, canistre, damigene de sperma puteau fi colectate de la barbatii tarii mele. Dar ei preferau sa se iroseasca zilnic, de doua ori pe saptamana sau din cand in cand…

Ce specie dementa eram. Nu suntem cu mult diferiti acum, doar ca ni s-a dat un alt rol. Vii intr-o lume moarta, fara putere de revolta, blocati in cea mai dura inchisoare inventata vreodata. Raurile pe care le-am varsat s-au intors peste noi si ne-au acaparat. Ne-am blocat picioarele si vointa in cleiul alb, puterea noastra de a ne ridica se diminua odata cu cantitatea iesita din noi. O tara care gafaia in timp ce se prabusea, o tara ce nu a incetat sa cheme lautarii, chiar si cand era aruncata pe jos. Ma uitam cu respect la animale, desi nu le iubeam. Aveau felul lor extrem de rational de a trai, fara complicatii, fara iesiri din matca. Doar noi, oamenii, am incercat sa fim mai mult, am vrut sa ne depasim limitele si am ajuns pana la punctul de dementa. Iar cand omul incearca sa invinga dementa…

Animalele ce nu varsau inutil samanta, ce nu fertilizau pamantul. Animalele ce puteau trai o viata fara sa faca altceva decat sa manance si sa bea apa, sa faca pui si sa dispara. Noi n-am vrut asta. Inteligenta, perseverenta dusa pana la absurd, gandire laterala. Dar nimeni nu ne-a spus ca pe margine e o prapastie – am gandit atat de lateral incat am cazut in ea. N-am stiut sa ne oprim in moralitatea relativa pe care o traiam. Reconstruiam tot ce invatam.

M-am intors acasa de la facultate. Oficial nu mai eram student. Eram al nimanui intr-un oras care nu ma cunostea. In jurul meu se etalau forme, se transpira si se varsa samanta. Am urcat pana la etajul 5 al blocului in care ma mutasem de vreo doua luni. Lucrul cel mai obositor era mutatul; ma saturasem sa imi schimb camera mereu si mereu. Cautand ceva mai bun si gasind tot timpul o problema. Sobolani sau igrasie, vecini care se cearta sau paturi rupte. Am decis sa-mi iau o camera simpla, fara mobila, fara nimic. Mi-am cumparat o lada mare in care mi-am infundat toate hainele, mi-am instalat un cort in camera, pe care il foloseam noaptea. In spatele lui mi-am asezat toate cartile, cele pe care le duceam regulat in orasul meu. Cumparam cate doua trei, le citeam si le puneam in valiza pentru a aglomera apoi biblioteca. Citeam pe un scaun negru, de piele, candva instalat intr-o masina veche. Avea un miros placut de benzina, dar vara nu puteai sa stai pe el. Scriam pe jos, fumam la geam si simteam ca imi gasisem locul. Pacat ca nu si scopul.

M-am intins pe jos si i-am sunat pe Mihai si pe Doru invintandu-i la mine. Dupa o ora erau la usa mea, impunatori, drepti si fara sa stie ca renuntasem la facultate. De fapt, nici nu mi-au spus mare lucru. Se asteptau ca mai devreme sau mai tarziu sa fac un pas de genul asta. Ii amenintam de la o vreme ca nu mai suport holurile alea de spital, ca nu mai suport senzatia de secta inspirata de facultate, lipsa de onoare, lipsa de logica. Totul era pe dos in tara mea si realizez acum ca nu multi isi dadeau seama. Treceam peste toate prin bascalie, medicamentul nostru national.

Stiti, erau cateva cuvinte intraductibile pentru mine in limba noastra. Nu stiu daca mai exista acum, oricum nu ar mai avea la ce sa fie folosite. Banuiesc ca acolo, afara, dupa geamul asta pe care-l privesc de peste 10 ani, vocabularul s-a redus simtitor. Subiectele nu mai sunt asa numeroase, unele parti ale gandirii au fost ucise cu totul. Discutiile inutile fusesera interzise cu cateva zile inainte sa fiu arestat. Puterea incepuse sa dicteze ceea ce trebuia sa gandim, dar extrem de organizat. Ce-au avut ei si nu au avut altii? Cred ca logica…Ma uimeau cu capacitatea de gandire pe termen lung, intr-un fel ii respect, poate si pentru ca din vina noastra au ajuns sa ne conduca. Termen lung…sunt de 10 ani in inchisoarea zamislita special pentru noi. Nu le-au trebuit ziduri, gratii sau subsoluri mizerabile. Au folosit ceea ce aveau la indemana…Nu au mai lasat loc de bascalie. Lehamitea s-a instalat. Iata, ce cuvant minunat, lehamite! Bascalia si lehamitea nu pot fi traduse. Ele sunt vinovate pentru randurile astea. Nu as fi scris niciodata ceva daca nu as fi fost adus aici…Bascalia si lehamitea impreuna cu nevoia de curaj ne-au dezbracat pe noi, Imbracatii…

 

Citeşte şi:

Partea I

Partea a II a

Schiţă de distopie – Cap II – Noapte bună Mihai. Noapte bună Doru.

Au venit cand aveam 23 de ani. La varsta mea un tanar onorabil ar fi trebuit sa termine facultatea si sa isi continue studiile superioare, poate sa se angajeze in domeniul pe care s-a specializat. Dar in anul al treilea de facultate am decis sa renunt. Studiam jurnalismul, iar perspectiva de a deveni un lucrator intr-o industrie promovand o vulgaritate dusa la extrem era un cosmar. Nu voiam sa fiu partas la asemenea evolutie a societatii, nu voiam sa influentez si sa spal pe creier. Am vrut sa fiu pur, ca multi tineri din generatia mea, cei ce am format rezistenta, ce ne-am luptat cu ei si pana la urma i-am adus la putere. Eram veniti din toate colturile tarii, studiasem in toate domeniile, dar nimeni nu terminase facultatea. Ne revoltasem pe sistemul in care doream sa intram si am stabilit ca obligativitate pentru inscriere renuntarea la facultate. Pe cei care nici macar nu s-au sinchisit sa o inceapa ii selectam foarte dur. Nu doream sa devenim o noua elita formata din ratati, nu doream sa semanam cu comunistii. Muncitori analfabeti ajunsi in fruntea statului.

Noi nici macar nu voiam puterea…

Sistemul ajunsese la o noua etapa cand trebuia schimbat. Nici un sistem nu rezista fara reforme, iar cel in care traiam avea nevoie de o implozie. Aveam 23 de ani si mi-era rusine sa ma uit in oglinda stiind ce se intampla in tara mea si amintindu-mi copertile ziarelor. Aveam 23 de ani si renuntasem la jurnalism ca sa imi urmez nevoile. Imi fusese atat de frica sa ma revolt. Eternul nemultumit, dar care nu se revolta niciodata. Ani buni am inghitit in sec erorile altora, le-am suportat platitudinea, am ras cu ei si simteam ca anii mei trec. Ma gandeam la un moment dat ca pana la urma voi ajunge in presa, nu voi fi asa de vulgar ca restul, dar nu voi fi nici prea pur. Ma vor murdari. Straniu sau nu, n-am rezistat si pana la urma nemultumirea mea interioara s-a transformat in revolta. Am trecut peste vorbele parintilor mei, eternii fricosi, renuntand la facultate. Nu m-am intors in orasul meu si am ramas acolo, adunand om dupa om intr-o miscare de eliminare a vulgaritatii din tara.

Parintii mei…daca mai traiesc au ajuns la 70 de ani. Dupa cum ii cunosc au rezistat. Oameni care s-au nascut cu gura inchisa, iar scurtele momente de libertate falsa au fost folosite in certuri stupide. Si-au trait dramele in liniste si disperare interna. Stiam, stiam prea bine ce traiesc, dar ajunsesem sa nu mai doresc sa ma implic. Muncind din greu ca sa ne plateasca noua scolile, dar niciodata incercand sa ne inteleaga. Ce greseala faceau parintii mei, ca multi altii de fapt…Incercau mereu sa acopere lipsa de dragoste cu o disperare financiara. Nu mai puteau sa ofere sentiment, caci si le-au consumat pe toate in ura ce si-o transmiteau. Ne ofereau bani, dar nu m-a multumit. Am renuntat la 23 de ani la facultate, devenind pentru ei o rusine. „Ce vor zice oare oamenii?” ma intrebau retoric pe cand vorbeam la telefon. Iar eu nu aveam raspuns. Incercam sa scap de ei cat mai rapid, doar ca sa nu le mai dau explicatii. Oricum nu puteam vorbi sincer niciodata. Le ofeream mici rezumate modificate ale vietii mele bucurestene, nu cu mult diferite de cele reale, dar mult mai convenabile pentru mine. De fapt eram un tip linistit si nemultumit…

„Dar, mama, eu am muncit pentru tine toti anii astia si tu acum arunci totul?”. Si n-a inteles ca nu mai credeam in ceea ce faceam. Nu li se parea decat un moft, caci ce e placerea sau credinta. Fa ceva ca sa traiesti, nu conteaza ce. Fa copii, fii nefericit si zbate-te pentru ei. De fapt, nu erau cu nimic diferiti de toti parintii pe care-i cunosteam: niste frustrati care voiau sa mai traiasca putin prin copiii lor. Voiau ca noi sa le bucuram viata, sa ne vada realizati ca nu cumva sa moara si sa nu fi lasat nimic de valoare. De fapt, nu-i nimic rau in asta, dar incepeau sa se bage in treburile noastre, iar eu nu accept sfaturi de la ratati.

Gandindu-ma acum, n-am mai primit un sfat de mult timp. 10 ani au trecut de la ultimul sfat. Il tin minte, nu va disparea niciodata. Costumul lui crem, atat de invechit, cu un nasture strans in dreptul burtii. Batista de moda veche in buzunar si ochelari fumurii. Imi zambea mereu, era atat de bine dispus in prezenta noastra si in mod ciudat, desi purta acelasi tip de costum zi si noapte, audiere dupa audiere, era mereu impecabil Cred ca acasa avea 20 de costume crem, invechite, cu 20 de batiste de moda veche la buzunar. Ne spunea, asezandu-si ochelarii mai bine: „Bai, eu va tratez ca niste domni. Ma imbrac elegant, vin parfumat, ma ferchezuiesc. Si voi? Uite, vezi costumul de pe mine? E facut in `90, ultimele costume bune din tara noastra! Dar lasa, refacem noi industria. Acum spune-mi…cine statea langa tine la protest?” Iar apoi isi deschidea costumul ce pocnea ca un arc desprins si imi tragea o palma. Se redresa, isi pocnea gatul in dreapta si isi inchidea sacoul. Domnul Marin. Un domn! El mi-a dat ultimul sfat. Cand m-au condamnat a venit la mine in celula. Intalnindu-ma mai des decat pe nevasta-sa grasa, incepuse sa ma simpatizeze. Mi-a dat batista lui de la piept si mi-a spus „Innebuneste cat mai ai timp, innebuneste rapid. Nebunia-i salvarea ta”. In furia mea de tinerete nu intelegeam cele spuse, nu vedeam intelepciunea unui domn. Diferente mari intre un tortionar si un domn tortionar nu sunt. Parfumu-i altul si imbracamintea. M-am ridicat si i-am intins mana. Un fotograf ar fi fost minunat atunci, o poza pentru istorie. Domnul Marin, la cele 120 de kilograme ale sale, intinzand mana catre mine, Victor, 40 de kilograme. Dar n-am ajuns sa ne atingem. Am dat drumul jetului de urina venit din ultimele rezerve de apa ale organismului. Mi-am dat drumul pe cracul lui stang si va jur ca tare bine se potrivea amestecul de costum crem cu urina de Victor. Calm, impasibil, cu privirea neschimbata, domnul Marin si-a desprins nasturele de la sacou si m-a pocnit, trantindu-ma de perete. Stia si el, simteam si eu, ca durerea nu mai era un lucru real pentru cei ca mine. Nu a vrut sa ma loveasca, ci doar sa se descarce. S-a intors si a plecat. Omul care mi-a dat ultimul sfat…

Aveam 23 de ani cand am inceput sa ma revolt si ziarele pe care le rasfoiau erau o colectie de femei dezbracate, scandaluri si violuri, crime odioase si vedete contrafacute. Vedetele nationale devenisera starurile porno, iar fetitele de 12 ani se futeau pe capete. Nu stiu daca m-am revoltat pentru ca fetele astea mici erau atat de incitante. Veneau la noi la facultate si se asezau la masa. Aveau fuste scurte si sanii abia se intrezareau. Intrau in vorba cu colegii mei, intrau in vorba cu mine, dar le tratam cu indiferenta. Barbatul instinctual din mine reactiona la vederea lolitelor astea degenerate. Ma gandeam la Nabokov de fiecare data cand eram abordat la o terasa de o fetita din asta. Lolita era o specie minunata, asa cum o vedea ruso-americanul. Cea pe care o aveam eu in fata era o masinarie de facut sex, ce se va sfarsi in cativa ani.

Unde sunt acum curvistinele astea mici? Se apropie toate de 27-28 de ani. Ceasul biologic le ticaie. Vor dori poate sa aiba copii, dar cine stie cate din ele mai pot face. Se ajunsese la o sexualitate atat de exagerata in tara mea incat fetele astea preferau sa fie infertile decat sa se protejeze. Practicile despre care am auzit ma faceau sa ma gandesc uneori ca am trait pe alta lume. Sexualitatea unui barbat de 23 de ani, normala, fara prea mari pretentii, era invinsa de povestiri cu fete de 12 ani si baieti de 14. Unde sunteti voi astazi? Cum supravietuiti?

Obisnuiau sa fie ca furnicile. Mici si enervante, piscau scurt si fugeau repede. Filmele porno erau un concept invechit daca ma gandesc mai bine. Realitatea tarii mele depasea cu mult imaginatia bolnava a oricarui producator. Ne luau mainile si le trageau intre picioarele lor. Erau nemultumite copilaros atunci cand le refuzam, de atatea ori brutal.

Nemultumiti erau destui. Discutam pe la terase, situatia parea normala. Deplangeam secolul in care traiam, a doua sau a treia revolutie sexuala exagerata, nebunia si absurditatea erei. Lucrurile ajunse normale pentru restul lumii, noua ne provocau ura.

Dar trebuie sa ma opresc din povestire ca sa va amintesc ca nu am fost eroi. Nu ne considerati niciodata eroi. Am gresit si am ajuns aici. Noi suntem fundatia, noi suntem cadavrele pe care pluteste tara. Eroii sunt in alta parte.

M-am trezit de dimineata hotarat sa imi incep lucrarea de licenta. Dar primele pagini m-au dus cu gandul la renuntare, iar dupa-amiaza eram la secretariat si imi retrageam dosarul. Tot ce am fost in acea facultate disparea in momentul ala: un dosar. Nimeni nu e mai mult, toti valoram acelasi lucru. Eram un dosar umplut cu hartii, alteori cu bani. Supravietuiam din intertie si cateodata credeam ca am putea schimba ceva la lumea in care traiam. Apoi reveneam in starea noastra naturala, ieseam la terasa si eram abordati de minore. Unii tipau la ele, le alungau, dar altii le dadeau un numar de telefon, iar a doua zi isi povesteau experientele.

In perioada aceea m-a surprins numarul mic de femei revoltate. Escaladarea vulgaritatii le folosea pe post de material didactic. Vedetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, succesul se masura in marimea sanilor, iar ideea de femeie de succes era asociata unor fufe fara creier care investisera in ele mii, sute de mii, pentru operatii. O lume de plastic si alte materiale peste care era pusa pielea. Si totusi, daca vreau sa-mi amintesc o femeie care s-a revoltat nu pot. Stiu c-au existat, dar v-am mai spus, au murit toate. E usor sa le uiti…

Era dupa-amiaza si ieseam cu un dosar din facultate. Cladirea aceea semanand cu un spital pe care o paraseam de data asta in calitate de vizitator. Ii sunt recunoscator pentru ca ne-a provocat furie, colegii de revolta venind de acolo. Mihai si Doru, cei pe care ii am acum in fata, fiintele astea tacute, ce imi raspund la buna dimineata si la noapte buna, ce au ales sa nu primeasca nici foaie, nici pix si nici sa deseneze, au fost oameni de baza in vremurile acelea. Ii vedeam mai curajosi decat mine, mai organizati si mai hotarati.Eu aveam avantajul ca am initiat grupul, dar ei erau baieti incredibili, de o inteligenta fantastica, scarbiti pana la fobie de lumea in care traiau. Cu ei devenise o placere sa stau la terasa. In timp ce eu eram furios si alungam urat si stingher fetiscanele venite langa mine, ei incercau sa vorbeasca cu ele, sa le predice. De multe ori ma gandeam ca le-ar fi stat mai bine in postura de apostoli ai binelui, pentru ca daca as spune reprezentanti ai Bisericii i-as jigni. Categoria cea mai pasiva din tara mea. O biserica oprimata inainte de nasterea mea, dar care a rezistat prin colaborationism si tacere, o Biserica primind putere dupa nasterea mea, dar care a acceptat vulgarizarea tarii fara sa intreprinda nimic. Vorbeau, vorbeau, dar la un moment dat situatia s-a escaladat atat de mult incat vorbele lor se pierdeau in mirosul de tamaie. Se agatau de practicile lor, de toate slujbele care nu se mai terminau, uitand ca lumea in care traiau cerea graba, cerea actiune. Credinciosii plecau si isi varsau nemultumirea in propriile case.

Mihai si Doru. De 10 ani dorm unul langa celalat, se sprijina cu capul pe umarul celuilalt. Candva poate au fost un androgin. Un androgin stricat, cu doua parti barbatesti, caci uitasem sa va spun ca Mihai si Doru erau orice, numai feminini nu. Inteligenta si rabdarea cu care vorbeau cu fetiscanele la terasa venea in contrast cu infatisarea lor dura. Barbati formati, spre deosebire de mine. Astazi, la 38 de ani si la 50 de kilograme, nu sunt foarte diferit de cel ce eram candva. 23 de ani si 56 de kilograme. Eram sanatos si energic. Mancam des si mult. Dar organismul refuza sa creasca. Impreuna cu ei faceam o echipa tare ciudata. 80 de kilograme si 1:90. Semanau perfect la corp, dar fetele ii separau. Mihai, brunet si inchis la ten, o fata distrusa de acneea adolescentina si urechi ascutite. Avea un ochi ce privea in alta parte ceea ce speria sau irita lumea, care avea impresia ca se uita insistent in directia lor. Doru, astazi chel si fara de sprancene. Insa atunci era blond si avea ochii verzi. Era pasionat de barba lui. Cand vorbea nu putea sa nu si-o mangaie, facea parte din discursul sau. O tundea cu foarfecul, ca nu cumva sa ramana fara ea in urma unui accident de barbierit. Avea fobie fata de lame si obiecte ascutite. Cand mancam nu folosea cutitul niciodata. Prefera sa se chinuie cu furculita, decat sa apeleze la obiecte ascutite. Zambea incredibil pentru vremurile alea, dar si tristetea lui era legendara. Avea doua extreme, pentru ca Doru nu putea sta niciodata in aceeasi stare. Il gaseai suparat sau fericit, furios sau calm. In timp ce scriu, ridic ochii de pe foaie si ma uit spre ei. Mihai si-a pastrat parul si fata sapata de acnee. A imbatranit. Ridurile s-au pus pe fata lui de om la 40 de ani. Doru e de nerecunoscut. A ramas fara par in cap si fara barba. Nu mai are ce sa mangaie si de asta a fost primul care a inceput sa taca. Nu se simtea in largul sau vorbind fara barba, imi aducea aminte de un fumator care nu poate vorbi daca nu are tigara in mana, doar pentru a gesticula. Doru a incetat sa mai existe inaintea noastra. El a pus primul capul pe umarul lui Mihai. De 10 ani mergem fata in fata, ne insotim. Nu cred ca ne mai gandim daca vom iesi de aici. Sa nu va lasati inselati de ceea ce scriu, nici eu nu mai intrevad o iesire din cercul asta in care suntem plimbati. Vedem aerul 15 minute pe zi. Prima data seara, a doua oara noaptea. Coboram in orasul ala fantoma. Dar n-am ajuns inca acolo…

Dosarul acela iesind din facultate a insemnat trezirea mea la viata. Nu mai aveam nici o organizatie in care sa ma pierd, nu mai aveam nici un obiectiv pe termen scurt. Impreuna cu Mihai si Doru am inceput sa ne petrecem zilele analizand societatea noastra si cautand solutii. De fapt erau zile in care incercam sa ramanem sanatosi, sa nu ne pierdem cu firea. Discutiile erau pentru noi portia zilnica de normalitate intr-o lume care se distrugea. N-am ajuns niciodata la o concluzie buna in perioada aia. Pana n-au venit Ei n-am stiut ce sa facem, n-am avut o aplicatie practica a celor vorbite in eternele ore petrecute pe scaune de plastic pe la terase. Am fost lideri ratati. Am putut sa ne manifestam doar atunci cand sustineam o cauza superioara. Apoi, cand am inceput sa ne revoltam impotriva ei am esuat din nou. Am devenit pietre de pavaj pe care calcau, am transformat strazire in sali de conferinte, eram vazuti ca niste lideri, dar in interiorul nostru stiam ca nu vom fi niciodata ceva asemanator.

Va scriu aici despre anti-eroi. Curajul, lupta oarba, astea nu sunt calitati. Romantismul unui secol le-a ridicat pe un soclu nemeritat. Fara strategie si ratiune, fara rezultate concrete, curajul ramane doar un concept romantic, iar cei invinsi si curajosi vor putea fi eroi doar in sport. Mereu mi s-a parut locul in care victoria nu insemna distrugerea celuilalt, in care invinsul putea sa-si pastreze gloria. Sportul pe care il urmaream si practicam, dadea iluzia de eroi invinsi. Noi…noi am fost ratati. De asta am ajuns aici, de asta va scriu pentru prima oara dupa 10 ani si cine stie unde vor ajunge foile astea…De asta Mihai si Doru se sprijina unul de celalalt si au ajuns sa cantareasca la fel ca mine. Pentru ca eroii nu rezista in conditiile astea.

„Innebuneste cat mai rapid” Domnul Marin avea dreptate. Puteam deveni erou daca innebuneam, dar in primele momente ale detentiei ne-am promis ca o sa ramanem sanatosi, ca o sa vorbim mereu, ca o sa ne tinem constiinta treaza unul celuilalt.

N-am innebunit, dar nici constiinta treaza nu exista. Buna dimineata si noapte buna au devenit momentele noastre de luciditate, dovada ca nu am innebunit ci suntem doar blocati in latenta detentiei astea de neinteles inventate de Putere. De ce vor sa cheltuiasca atat de multi bani cu noi, cand detentia normala ar fi mult mai ieftina? De la o vreme oricum nu mai simtim nimic. Cand acelasi peisaj ti se perinda prin fata ochilor el nu mai devine o miscare ci pur si simplu o colectie de tablouri pe care le-ai vazut iar si iar. Ca o excursie repetata la muzeu. Initial mi s-a parut dur, poate cea mai dura forma de detentie inventata de Putere si de umanitate. Nu ne-au torturat si ne lasau sa iesim afara o singura data pe zi. Era bine, fata de cele citite prin cartile adolescentei. Bataile noastre se limitau la palmele domnului Marin, dar rezistenta dosului de palma „marinesc” ne lasa cu fata contorsionata.

Iata-ne aici. Vii, fara sa fi innebunit. Niste epave care nu au fost sortite sa devina eroi niciodata. Aveam idei, aveam tinerete, dar nu am realizat ca nu putem invinge. Si daca nu i-am fi sustinut, si daca n-as fi renuntat la facultate, si daca nu ne-am fi revoltat? Prea multe intrebari, e deja noapte.

Noapte buna Mihai, Noapte buna Doru…

 

Citeşte şi:

Partea a III a

Partea I

Schiţă de distopie – Cap I – Revoltă-te acum, Victore!

Am scris treaba asta acum vreun an jumătate, plictisindu-mă într-un accelerat care ducea la Iaşi. N-am avut niciodată răgazul să o termin. Am mai scris o singură dată, în călătoria de întoarcere la Bucureşti. Povestea, în caz că nu e prea clară, stă în felul următor: mă gândeam atunci că cea mai diabolica închisoare ar fi într-un tren care merge în cercuri , care nu se opreşte în nici o gară. Mai rău decât să nu vezi ceea ce se întâmplă afară este să vezi, dar să nu poţi atinge. Să vezi schimbările, dar să nu le poţi trăi. Aşa că am creat un început, fără prea multă originalitate, de distopie. Una destul de contemporană. Lectură plăcută!

Dupa 10 ani au acceptat in sfarsit sa ne ofere hartie si pixuri. 10 ani fara nici un cuvant scris, fara o urma in lume, fara santurile acelea maniacale pe care le faceam in foile mele. 10 ani. Timpul ni se aminteste mereu, in mod repetat aflam cat e ceasul si in ce data suntem, sa nu cumva sa uitam de cat timp ne tin inchisi aici, de cand nu mai avem viata. La sfarsitul zilei ni se adauga si numarul de zile de cand au venit la putere. Prezentul e o formula exagerata pentru ei. In tara mea trecutul conteaza: de cand au venit la putere, de cand au construit palatul, de cand ne-au inchis. Se tem ca fundatia o sa se darame si lumea o sa uite de cand au ajuns in starea actuala. Se tem ca daca uitam si incepem sa traim in prezent ii vom da jos. Dar nici ei nu stiu cat de sleiti suntem. N-au realizat inca ce efect au avut asupra noastra, inca se mai tem, dar noi…noi am murit de mult, iar prezentul mai poate exista doar pentru el insusi, a trecut prea mult de cand nu mai e populat cu oameni.

Scriu de parca as fi afara, dar dupa atat de multa vreme am si uitat ce inseamna afara, ce inseamna inauntru. Care-i diferenta dintre a fi inchis si a fi liber, caci oare, cu cat sunt eu mai limitat decat cei de afara? A fost greu la inceput, nu intelegeam, nu puteam sa imi dau seama cum o sa rezist, dar apoi am inceput sa realizez ca de aici nu pot pleca, iar daca as incerca nu as nimeri decat intr-o tara distrusa, tara mea. Scriu la persoana I de parca as fi acolo si as mai avea putere, dar diferenta dintre mine si ei nu exista. Suntem amputati, tot ce era omenesc in noi a disparut, iar nimeni nu indrazneste sa faca ceva. Ca in orice poveste, pe undeva printr-un colt de tara sau in exil sau poate in subteran exista si rezistenti, dar cred ca de la un punct sentimentul de om ii paraseste si pe ei. De fapt nu este uman sa rezisti prea mult. Lasitatea se afla in esenta noastra, de ce am forta lucrurile cand ele sunt atat de clar aranjate? Am fost si eu partizan. Sau rezistent. Sau Imbracat. Asa ni se spunea pe vremuri, la inceputuri: Imbracatii. Poate pentru ca eram singurii care aveam curajul sa purtam haine. La ce ne-a folosit? Cei care au mai ramas, daca mai traiesc, sunt pierduti si fara curaj de a iesi la lumina. Puterea nu accepta hainele, sunt interzise…Am rezistat o perioada, am protestat discret, dar energic. Apoi m-au prins. Si m-au inchis in cea mai cruda inventie pe care a putut-o zamisli regimul asta. Suntem o societate de oameni. Puterea e la fel de lasa ca si populatia. Noi am renuntat usor, iar ei…ei sunt atat de tematori incat inventeaza cele mai abjecte si absurde pedepse crezand ca astfel ne inventeaza frica si ne scot putinta de protest din noi.

Care frica?

Care protest?

Nu-si dau seama oare ca opera lor este completa? Nu ne mai este frica, dar nici nu mai putem protesta. Nu mai simtim mare lucru. Am putea iubi, dar la ce ne foloseste? Am putea uri, dar de ce am face asta cand nu ajungem nicaieri? Isi continua insa represiunea folosind tehnica medicala pentru tratarea autismului. Transforma viata in instinct, ne induc actiuni repetitive, de 15 ani ni se aminteste ca rutina inseamna evolutia tarii.

Nu ne intereseaza. Mai degraba ni se rupe. Dar ei nu vor sa vada asta, nu-i intereseaza nuantele. Cat timp ne conformam repetarii unor actiuni zile dupa zile, an dupa an, puterea continua sa existe. Imbracata in straiele de gala, acaparand productia textila a tarii, locuind in singurele cladiri care mai au jaluzele si pereti. Tara noastra se uita le ei fara sa simta nimic. Privirea dusmanoasa a murit, iar cea calda nu mai stie sa existe.

Ne-am trezit azi dimineata cu un reprezentant al conducerii, imbracat in clasicul costum bleumarin, iesit din productie acum vreo 16 ani, plini de petice si cu cascheta avand cozorocul rupt in 3 bucati, care l-ar fi facut un personaj hilar, daca am mai sti ce inseamna rasul si amuzamentul. Venind de 10 ani incontinuu, in fiecare zi, pentru a ne anunta ceva sau pur si simplu pentru a face prezenta, de parca n-ar fi stiut ca nimeni nu va parasi locul asta. Azi ne-a zis: „Statul va ofera caiete si pixuri de scris, foi si culori de pictat. Cine doreste, sa se anunte atunci cand trec pe langa el”.

Am uitat sa va spun ca suntem numai barbati. Femeile care li s-au opus au fost pur si simplu omorate. Nu au avut mila. In fond, nici noi nu o ducem mai bine. Uneori ma gandeam ca le-a fost mila de ele ca sa le bage in spatiul asta si au preferat sa le omoare. N-am auzit de brutalitati. Orice vulgaritate fusese interzisa de regim, inclusiv crimele spectaculoase. Asa ca le impuscau in inima sau le calcau cu masinile. In fiecare zi ne mai murea cate o femeie. Ramaneam barbati intre barbati si simteam presiunea cum creste. Nu mai avea cine sa ne calmeze, nu mai aveam cu cine sa ne consultam, iar unii nu mai aveau la cine sa tipe sau ce sa bata. Asa eram noi, niciodata sfinti. Barbati obisnuiti ai secolului nostru. Unii cu drame familiale, altii fericiti in caminul lor, cei mai multi satisfacuti ca pot ajunge acasa, iar acolo ii va astepta o femeie. De la o vreme se implicasera si ele. Renuntasera la statul acasa si veneau cu noi, ne ajutau in organizare. Cele mai dure proteste de strada erau cele ale femeilor.  Ce aveau ele si ce n-aveam noi, asta nu voi afla poate niciodata, dar mergand in grup compact, cate cinci sute – sase sute reuseau sa atraga inca pe atatea femei…Noi ieseam la actiuni brutale, eram mereu doar noi. Barbatii ramasi in tara nu ne suportau, poate pentru ca eram singurii care mai faceau ceva. Dar, ajuns aici, nu-mi vine sa ma laud…

Am acceptat pixul si foile. Nu stiam sa desenez, dar pe langa mine am vazut colegi, tacuti, caci dupa 10 ani ne stim povestile perfect, care au luat foile si culorile. Prieteni nu suntem. Langa mine stau doi parteneri din rezistenta. Pe vremuri eram tineri si printre cei mai buni prieteni. Ne bucurasem, ne intrigasem, votasem si dupa ce ne-am asumat vina asupra Puterii, ne-am revoltat, simtindu-ne tradati. Apoi am ajuns aici. De vreo 3 ani ne spunem „buna dimineata” si „noapte buna”. Ne impartim cate o tigara, din cand in cand, si ne sprijinim unul de celalalt cand dormim. Cuvintele nu ne mai folosesc prea mult in perioada asta. Simplul fapt ca avem un umar murdar pe care sa punem capul ne ajuta, iar in fond, de ce am avea nevoie de suportul reciproc? Stim ca de aici nu vom pleca prea devreme. Stim ca am fost barbati puternici, iar acum nu mai suntem nimic. Lipsa de activitate fizica si celebrala se simte, o vedem pe chipurile noastre.

Sunt zeci de barbati aici carora le tremura mana tinand pixul. Nici eu nu scriu mai bine, dar vad ca, spre deosebire de partenerii mei, sunt singurul care a inceput sa vorbeasca-n scris. Nu, sa nu ma considerati curajos. Ne lasa liberi in scris. Au promis ca vom putea pastra foile in geamantanele noastre, iar cand mai avem nevoie sa mai cerem. Puterea are grija de noi, chiar daca noi am tradat-o miseleste. Puterea se uita la cetatenii ei cei mai abjecti. Caci asa se inverseaza rolurile in lume. Cei mai curajosi odata invinsi devin demonii supremi, poate pentru ca au fost singurii care au stat in calea unei Puteri asa-zise divine. Oamenii de bine devin victime. Tinerii…reeducati. Asta-i povestea oricarei Puteri. Nu au avut nevoie de noi decat atunci cand trebuiau sa-si impuna forta, cand isi aratau posibilitatile. Am fost victimele clasice pe care se construieste orice Putere. Vazuta de un ochi divin lumea noastra pluteste. Nu pe lava, cum invatam in cartile de geografie pe vremuri, ci pe sange si carne. Cadavrele ramase in starea initiala de dupa moarte se pun la temelia fiecarei civilizatii. Statele plutesc pe teste de tineri crapate in doua, palatele Puterii sunt asezate pe piloni construiti din jachete manjite de sange. Iarba creste acum deasupra tinerilor cu madulare taiate si infipte in gura…Iar despre noi…mai suntem vii, dar nu am mentionat defel ca fundatia nu poate exista si din cadavre vii. Noi suntem astia. Sustinem Puterea desi ne-am opus la inceput. Eram tineri si nu am realizat ca astfel se legitimeaza, ca o provocam sa-si arate muschii. Noi, cei care de 10 ani mergem pe acelasi traseu, auzim aceleasi zgomote si vedem aceleasi peisaje, coborand in aceleasi locuri, noi am creat haosul asta. Candva, poate vom fi eroi, dar nu vreau sa fim amintiti asa. Probabil asta-i motivul pentru care scriu. Vreau sa stie toti cat am fost de inocenti si prosti. Cum am crezut in ei, iar apoi cum am crezut ca ne vom putea revolta impotriva lor. Cei ce conduc tara mea sunt doar niste japite fara creier. Daca nu eram noi, mureau in anonimatul existentei lor triste. Dar au profitat, au fost mai inteligenti decat noi, au avut o strategie mai buna. De fapt inteligenta nu are nici o legatura cu creierul. Nu conteaza cat de destept esti, cate studii ai…Au navalit cu pudibonderia lor peste ceea ce sustineam noi.

Iata-ma aici…

Zeci de barbati care isi tin pensonul in mana si se uita la o foaie alba. Ce exercitiu malefic mai e si asta? Sa le dai unora care 10 ani nu au facut nimic, care au stat amortiti, fara de imaginatie si fara de putere, pensule si pixuri. Gandul mi-e limpede insa. Mi l-am mentinut prin exercitiu: in fiecare zi incercam sa gandesc ca si cum lumea de afara era la fel ca inainte, incercam sa ma revolt in cap, voiam sa imi provoc activitate, caci daca ma gandeam la starea actuala intram in apatie. Toti stim ca nu mai e nimic de facut. V-am avertizat ca prezentul nu mai exista in noi. Ne gandim la trecut. Am scris poezii proaste in minte, iar dragoste am facut la fel. Am o viata separata in mintea mea. 10 ani diferiti de cei stati. Nici acolo nu sunt erou. De fapt, nu pot cataloga nimic acolo. E utopia creierului meu, imperfecta, la fel ca cei ce au fost candva oameni.

Nu mai au idei. Nu mai au imaginatie. Au facut greseala de a incerca sa traiasca prezentul, sa reziste, dar nu isi dau seama ca prezentul e o boala, ca mori din prezent, ca te sugruma incet pana uiti totul…Ii vad si mi-i amintesc. Unii erau tineri de perspectiva la Universitatile de Belle Arte de prin tara, sperante, oameni cu crezuri. Astazi au pensonul in mana dupa 10 ani si nu pot realiza nimic. Cred ca voiau sa vada care mai este viu si care nu, dar in prostia lor nu isi dau seama ca toti suntem apatici, ca toti suntem trecut. Degeaba mai scriem. Nu stiu daca o sa-mi citeasca randurile astea si in fond ce mi se mai poate intampla. Tot ce am putut trai si gresi am gresit si am trait. Un exercitiu al unei Puteri plictisite. E liniste. Atat de liniste in jur incat probabil se intreaba si ei daca nu li se pregateste nimic. Stati linistiti, am facut o treaba buna. Ne-am revoltat atat de bine si puternic incat distrugerea e de lunga durata. Am consumat noi energia tarii, iar acum voi traiti pe un desert uscat. Nu o duceti rau, fiti linistiti, dar asumati-va plictiseala.

La doua randuri in fata mea aud un penson atingand foaia, dar culorile au ramas intacte. Se fac teste, cu pensonul se atinge fata si nu pot discerne daca e placere carnala sau incercarea de reamintire a unei senzatii fetisite din trecut. Da, multi pictori aveau placeri din acestea. Femeile se plangeau ca in loc sa le satisfaca le puneau sa ia pensoanele si sa-i manjeasca pe madulare, iar ei se sculau si putin amortiti dupa intarirea culorii incepeau sa picteze pe abdomenele lor. Schimbau femeile rapid, iar uneori mai si plateau pentru satisfacerea placerilor. Improscau intr-un final abdomenul cu samanta rasarita din corpul lor, pe care o intindeau … Spuneau despre ei ca sunt creatori de arta divina, ca din tablourile de pe abdomen se vor naste viitorii lor copii, dar femeile se duceau sa faca dus, dadeau drumul la apa fierbinte, se opareau, numai ca sa scape de mancarimile provocate de culori. Samanta disparea. Se evaporea sau se ducea prin canale. Cine stie cati copii nu s-au nascut dintr-o teava fertilizata cu sperma de pictor. Nimeni n-a verificat de multa vreme subteranele…

Barbati nehotarati in fata foilor. Scriu, scriu pentru ca m-am pastrat pentru momentul asta. Daca pana acum in gand am trait o alta viata, aici voi scrie amintirile vietii mele traite. Sau murite. Nu mai facem diferenta oricum. Voi pleca sau nu de aici…cel mai probabil nu. Va citi vreodata cele scrise de mine aici, probabil ca da. Nu sunt invataturi de tras si nici eroi de urmat. Nu as da lectii de morala si de revolutie, ci as indemna pe oricine sa nu ma urmeze. Asa eram si pe vremuri. Niciodata ramas fara companie, dar mai mereu singur. Nu puteam sa incep sa predic in fata unei audiente , nu puteam sa ma transform pe mine in iluzia unui erou. N-am fost niciodata asta. Un las care a incercat sa se suporte revoltandu-se si iata ce unde a ajuns.

Revolta-te acum, Victore!

 

Citeşte şi:

Partea a II a

Partea a III a


Invaziile barbare

Les Invasions Barbares (2003)

„Contrairement a ce que les gens croient, l’intelligence n’est pas une qualité individuelle: c’est un phénomene collectif, national, intermittent.
Athenes, 416: la premiere d’Électre, d’Euripide. Dans les gradins, ses 2 rivaux, Sophocle et Aristophane,et ses 2 amis, Socrate et Platon. L’intelligence était la!

Firenze, 1504, Palazzo Vecchio: 2 murs opposés, 2 peintres. A ma droite, Leonardo da Vinci; a gauche, Michelangelo. Un apprenti, Raphaello; un manager, Niccolo Machiavelli.Forza Italia!

Philadephie, USA, 1776-1787: Déclaration d’indépendance et Constitution des États-Unis. Adams, Franklin, Jefferson,Washington, Hamilton et Madison. ll y a pas un autre pays qui a eu cette chance-la.

– Moi,  je suis né a Chicoutimi,  au Canada, en 1950.

– C’est un miracle que tu sois pas plus con que tu l’es déja!

– En 1950, tout le monde était con, a Athenes comme a Chicoutimi!

– Si t’avais été en Italie tu aurais soutenu les Brigades rouges. Et maintenant, il aurait Berlusconi.

– Et a Philadelphie, il aurait voté pour George Bush.

L’intelligence est disparue. Et je veux pas ętre pessimiste, mais il y a des fois ou elle s’absente longtemps.”