Schiţă de distopie – Cap III – Îmbrăcaţii

N-am ajuns mai departe de capitolul ăsta. Aici se încheie schiţa mea de distopie. Talentul m-a ţinut vreo 10-12 pagini.

Ne-am pierdut tineretile uitand de noi si de ratiunea pe care o aveam. Daca pentru o clipa luminile s-ar fi inchis si sunetul s-ar fi oprit in toata tara s-ar fi auzit sunetul orgasmatic al semintei iesind din madulare barbatesti si aruncate pe covor, pe pat, pe pereti, pe abdomenul unor curtezane de lux sau pe fata curvistinelor ce tindeau spre maturitate.

Generatia mea s-a inecat in propria sperma. Rauri au curs ani la randul si am fost pedepsiti pentru ele. Litri, canistre, damigene de sperma puteau fi colectate de la barbatii tarii mele. Dar ei preferau sa se iroseasca zilnic, de doua ori pe saptamana sau din cand in cand…

Ce specie dementa eram. Nu suntem cu mult diferiti acum, doar ca ni s-a dat un alt rol. Vii intr-o lume moarta, fara putere de revolta, blocati in cea mai dura inchisoare inventata vreodata. Raurile pe care le-am varsat s-au intors peste noi si ne-au acaparat. Ne-am blocat picioarele si vointa in cleiul alb, puterea noastra de a ne ridica se diminua odata cu cantitatea iesita din noi. O tara care gafaia in timp ce se prabusea, o tara ce nu a incetat sa cheme lautarii, chiar si cand era aruncata pe jos. Ma uitam cu respect la animale, desi nu le iubeam. Aveau felul lor extrem de rational de a trai, fara complicatii, fara iesiri din matca. Doar noi, oamenii, am incercat sa fim mai mult, am vrut sa ne depasim limitele si am ajuns pana la punctul de dementa. Iar cand omul incearca sa invinga dementa…

Animalele ce nu varsau inutil samanta, ce nu fertilizau pamantul. Animalele ce puteau trai o viata fara sa faca altceva decat sa manance si sa bea apa, sa faca pui si sa dispara. Noi n-am vrut asta. Inteligenta, perseverenta dusa pana la absurd, gandire laterala. Dar nimeni nu ne-a spus ca pe margine e o prapastie – am gandit atat de lateral incat am cazut in ea. N-am stiut sa ne oprim in moralitatea relativa pe care o traiam. Reconstruiam tot ce invatam.

M-am intors acasa de la facultate. Oficial nu mai eram student. Eram al nimanui intr-un oras care nu ma cunostea. In jurul meu se etalau forme, se transpira si se varsa samanta. Am urcat pana la etajul 5 al blocului in care ma mutasem de vreo doua luni. Lucrul cel mai obositor era mutatul; ma saturasem sa imi schimb camera mereu si mereu. Cautand ceva mai bun si gasind tot timpul o problema. Sobolani sau igrasie, vecini care se cearta sau paturi rupte. Am decis sa-mi iau o camera simpla, fara mobila, fara nimic. Mi-am cumparat o lada mare in care mi-am infundat toate hainele, mi-am instalat un cort in camera, pe care il foloseam noaptea. In spatele lui mi-am asezat toate cartile, cele pe care le duceam regulat in orasul meu. Cumparam cate doua trei, le citeam si le puneam in valiza pentru a aglomera apoi biblioteca. Citeam pe un scaun negru, de piele, candva instalat intr-o masina veche. Avea un miros placut de benzina, dar vara nu puteai sa stai pe el. Scriam pe jos, fumam la geam si simteam ca imi gasisem locul. Pacat ca nu si scopul.

M-am intins pe jos si i-am sunat pe Mihai si pe Doru invintandu-i la mine. Dupa o ora erau la usa mea, impunatori, drepti si fara sa stie ca renuntasem la facultate. De fapt, nici nu mi-au spus mare lucru. Se asteptau ca mai devreme sau mai tarziu sa fac un pas de genul asta. Ii amenintam de la o vreme ca nu mai suport holurile alea de spital, ca nu mai suport senzatia de secta inspirata de facultate, lipsa de onoare, lipsa de logica. Totul era pe dos in tara mea si realizez acum ca nu multi isi dadeau seama. Treceam peste toate prin bascalie, medicamentul nostru national.

Stiti, erau cateva cuvinte intraductibile pentru mine in limba noastra. Nu stiu daca mai exista acum, oricum nu ar mai avea la ce sa fie folosite. Banuiesc ca acolo, afara, dupa geamul asta pe care-l privesc de peste 10 ani, vocabularul s-a redus simtitor. Subiectele nu mai sunt asa numeroase, unele parti ale gandirii au fost ucise cu totul. Discutiile inutile fusesera interzise cu cateva zile inainte sa fiu arestat. Puterea incepuse sa dicteze ceea ce trebuia sa gandim, dar extrem de organizat. Ce-au avut ei si nu au avut altii? Cred ca logica…Ma uimeau cu capacitatea de gandire pe termen lung, intr-un fel ii respect, poate si pentru ca din vina noastra au ajuns sa ne conduca. Termen lung…sunt de 10 ani in inchisoarea zamislita special pentru noi. Nu le-au trebuit ziduri, gratii sau subsoluri mizerabile. Au folosit ceea ce aveau la indemana…Nu au mai lasat loc de bascalie. Lehamitea s-a instalat. Iata, ce cuvant minunat, lehamite! Bascalia si lehamitea nu pot fi traduse. Ele sunt vinovate pentru randurile astea. Nu as fi scris niciodata ceva daca nu as fi fost adus aici…Bascalia si lehamitea impreuna cu nevoia de curaj ne-au dezbracat pe noi, Imbracatii…

 

Citeşte şi:

Partea I

Partea a II a

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s