Schiţă de distopie – Cap II – Noapte bună Mihai. Noapte bună Doru.

Au venit cand aveam 23 de ani. La varsta mea un tanar onorabil ar fi trebuit sa termine facultatea si sa isi continue studiile superioare, poate sa se angajeze in domeniul pe care s-a specializat. Dar in anul al treilea de facultate am decis sa renunt. Studiam jurnalismul, iar perspectiva de a deveni un lucrator intr-o industrie promovand o vulgaritate dusa la extrem era un cosmar. Nu voiam sa fiu partas la asemenea evolutie a societatii, nu voiam sa influentez si sa spal pe creier. Am vrut sa fiu pur, ca multi tineri din generatia mea, cei ce am format rezistenta, ce ne-am luptat cu ei si pana la urma i-am adus la putere. Eram veniti din toate colturile tarii, studiasem in toate domeniile, dar nimeni nu terminase facultatea. Ne revoltasem pe sistemul in care doream sa intram si am stabilit ca obligativitate pentru inscriere renuntarea la facultate. Pe cei care nici macar nu s-au sinchisit sa o inceapa ii selectam foarte dur. Nu doream sa devenim o noua elita formata din ratati, nu doream sa semanam cu comunistii. Muncitori analfabeti ajunsi in fruntea statului.

Noi nici macar nu voiam puterea…

Sistemul ajunsese la o noua etapa cand trebuia schimbat. Nici un sistem nu rezista fara reforme, iar cel in care traiam avea nevoie de o implozie. Aveam 23 de ani si mi-era rusine sa ma uit in oglinda stiind ce se intampla in tara mea si amintindu-mi copertile ziarelor. Aveam 23 de ani si renuntasem la jurnalism ca sa imi urmez nevoile. Imi fusese atat de frica sa ma revolt. Eternul nemultumit, dar care nu se revolta niciodata. Ani buni am inghitit in sec erorile altora, le-am suportat platitudinea, am ras cu ei si simteam ca anii mei trec. Ma gandeam la un moment dat ca pana la urma voi ajunge in presa, nu voi fi asa de vulgar ca restul, dar nu voi fi nici prea pur. Ma vor murdari. Straniu sau nu, n-am rezistat si pana la urma nemultumirea mea interioara s-a transformat in revolta. Am trecut peste vorbele parintilor mei, eternii fricosi, renuntand la facultate. Nu m-am intors in orasul meu si am ramas acolo, adunand om dupa om intr-o miscare de eliminare a vulgaritatii din tara.

Parintii mei…daca mai traiesc au ajuns la 70 de ani. Dupa cum ii cunosc au rezistat. Oameni care s-au nascut cu gura inchisa, iar scurtele momente de libertate falsa au fost folosite in certuri stupide. Si-au trait dramele in liniste si disperare interna. Stiam, stiam prea bine ce traiesc, dar ajunsesem sa nu mai doresc sa ma implic. Muncind din greu ca sa ne plateasca noua scolile, dar niciodata incercand sa ne inteleaga. Ce greseala faceau parintii mei, ca multi altii de fapt…Incercau mereu sa acopere lipsa de dragoste cu o disperare financiara. Nu mai puteau sa ofere sentiment, caci si le-au consumat pe toate in ura ce si-o transmiteau. Ne ofereau bani, dar nu m-a multumit. Am renuntat la 23 de ani la facultate, devenind pentru ei o rusine. „Ce vor zice oare oamenii?” ma intrebau retoric pe cand vorbeam la telefon. Iar eu nu aveam raspuns. Incercam sa scap de ei cat mai rapid, doar ca sa nu le mai dau explicatii. Oricum nu puteam vorbi sincer niciodata. Le ofeream mici rezumate modificate ale vietii mele bucurestene, nu cu mult diferite de cele reale, dar mult mai convenabile pentru mine. De fapt eram un tip linistit si nemultumit…

„Dar, mama, eu am muncit pentru tine toti anii astia si tu acum arunci totul?”. Si n-a inteles ca nu mai credeam in ceea ce faceam. Nu li se parea decat un moft, caci ce e placerea sau credinta. Fa ceva ca sa traiesti, nu conteaza ce. Fa copii, fii nefericit si zbate-te pentru ei. De fapt, nu erau cu nimic diferiti de toti parintii pe care-i cunosteam: niste frustrati care voiau sa mai traiasca putin prin copiii lor. Voiau ca noi sa le bucuram viata, sa ne vada realizati ca nu cumva sa moara si sa nu fi lasat nimic de valoare. De fapt, nu-i nimic rau in asta, dar incepeau sa se bage in treburile noastre, iar eu nu accept sfaturi de la ratati.

Gandindu-ma acum, n-am mai primit un sfat de mult timp. 10 ani au trecut de la ultimul sfat. Il tin minte, nu va disparea niciodata. Costumul lui crem, atat de invechit, cu un nasture strans in dreptul burtii. Batista de moda veche in buzunar si ochelari fumurii. Imi zambea mereu, era atat de bine dispus in prezenta noastra si in mod ciudat, desi purta acelasi tip de costum zi si noapte, audiere dupa audiere, era mereu impecabil Cred ca acasa avea 20 de costume crem, invechite, cu 20 de batiste de moda veche la buzunar. Ne spunea, asezandu-si ochelarii mai bine: „Bai, eu va tratez ca niste domni. Ma imbrac elegant, vin parfumat, ma ferchezuiesc. Si voi? Uite, vezi costumul de pe mine? E facut in `90, ultimele costume bune din tara noastra! Dar lasa, refacem noi industria. Acum spune-mi…cine statea langa tine la protest?” Iar apoi isi deschidea costumul ce pocnea ca un arc desprins si imi tragea o palma. Se redresa, isi pocnea gatul in dreapta si isi inchidea sacoul. Domnul Marin. Un domn! El mi-a dat ultimul sfat. Cand m-au condamnat a venit la mine in celula. Intalnindu-ma mai des decat pe nevasta-sa grasa, incepuse sa ma simpatizeze. Mi-a dat batista lui de la piept si mi-a spus „Innebuneste cat mai ai timp, innebuneste rapid. Nebunia-i salvarea ta”. In furia mea de tinerete nu intelegeam cele spuse, nu vedeam intelepciunea unui domn. Diferente mari intre un tortionar si un domn tortionar nu sunt. Parfumu-i altul si imbracamintea. M-am ridicat si i-am intins mana. Un fotograf ar fi fost minunat atunci, o poza pentru istorie. Domnul Marin, la cele 120 de kilograme ale sale, intinzand mana catre mine, Victor, 40 de kilograme. Dar n-am ajuns sa ne atingem. Am dat drumul jetului de urina venit din ultimele rezerve de apa ale organismului. Mi-am dat drumul pe cracul lui stang si va jur ca tare bine se potrivea amestecul de costum crem cu urina de Victor. Calm, impasibil, cu privirea neschimbata, domnul Marin si-a desprins nasturele de la sacou si m-a pocnit, trantindu-ma de perete. Stia si el, simteam si eu, ca durerea nu mai era un lucru real pentru cei ca mine. Nu a vrut sa ma loveasca, ci doar sa se descarce. S-a intors si a plecat. Omul care mi-a dat ultimul sfat…

Aveam 23 de ani cand am inceput sa ma revolt si ziarele pe care le rasfoiau erau o colectie de femei dezbracate, scandaluri si violuri, crime odioase si vedete contrafacute. Vedetele nationale devenisera starurile porno, iar fetitele de 12 ani se futeau pe capete. Nu stiu daca m-am revoltat pentru ca fetele astea mici erau atat de incitante. Veneau la noi la facultate si se asezau la masa. Aveau fuste scurte si sanii abia se intrezareau. Intrau in vorba cu colegii mei, intrau in vorba cu mine, dar le tratam cu indiferenta. Barbatul instinctual din mine reactiona la vederea lolitelor astea degenerate. Ma gandeam la Nabokov de fiecare data cand eram abordat la o terasa de o fetita din asta. Lolita era o specie minunata, asa cum o vedea ruso-americanul. Cea pe care o aveam eu in fata era o masinarie de facut sex, ce se va sfarsi in cativa ani.

Unde sunt acum curvistinele astea mici? Se apropie toate de 27-28 de ani. Ceasul biologic le ticaie. Vor dori poate sa aiba copii, dar cine stie cate din ele mai pot face. Se ajunsese la o sexualitate atat de exagerata in tara mea incat fetele astea preferau sa fie infertile decat sa se protejeze. Practicile despre care am auzit ma faceau sa ma gandesc uneori ca am trait pe alta lume. Sexualitatea unui barbat de 23 de ani, normala, fara prea mari pretentii, era invinsa de povestiri cu fete de 12 ani si baieti de 14. Unde sunteti voi astazi? Cum supravietuiti?

Obisnuiau sa fie ca furnicile. Mici si enervante, piscau scurt si fugeau repede. Filmele porno erau un concept invechit daca ma gandesc mai bine. Realitatea tarii mele depasea cu mult imaginatia bolnava a oricarui producator. Ne luau mainile si le trageau intre picioarele lor. Erau nemultumite copilaros atunci cand le refuzam, de atatea ori brutal.

Nemultumiti erau destui. Discutam pe la terase, situatia parea normala. Deplangeam secolul in care traiam, a doua sau a treia revolutie sexuala exagerata, nebunia si absurditatea erei. Lucrurile ajunse normale pentru restul lumii, noua ne provocau ura.

Dar trebuie sa ma opresc din povestire ca sa va amintesc ca nu am fost eroi. Nu ne considerati niciodata eroi. Am gresit si am ajuns aici. Noi suntem fundatia, noi suntem cadavrele pe care pluteste tara. Eroii sunt in alta parte.

M-am trezit de dimineata hotarat sa imi incep lucrarea de licenta. Dar primele pagini m-au dus cu gandul la renuntare, iar dupa-amiaza eram la secretariat si imi retrageam dosarul. Tot ce am fost in acea facultate disparea in momentul ala: un dosar. Nimeni nu e mai mult, toti valoram acelasi lucru. Eram un dosar umplut cu hartii, alteori cu bani. Supravietuiam din intertie si cateodata credeam ca am putea schimba ceva la lumea in care traiam. Apoi reveneam in starea noastra naturala, ieseam la terasa si eram abordati de minore. Unii tipau la ele, le alungau, dar altii le dadeau un numar de telefon, iar a doua zi isi povesteau experientele.

In perioada aceea m-a surprins numarul mic de femei revoltate. Escaladarea vulgaritatii le folosea pe post de material didactic. Vedetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, succesul se masura in marimea sanilor, iar ideea de femeie de succes era asociata unor fufe fara creier care investisera in ele mii, sute de mii, pentru operatii. O lume de plastic si alte materiale peste care era pusa pielea. Si totusi, daca vreau sa-mi amintesc o femeie care s-a revoltat nu pot. Stiu c-au existat, dar v-am mai spus, au murit toate. E usor sa le uiti…

Era dupa-amiaza si ieseam cu un dosar din facultate. Cladirea aceea semanand cu un spital pe care o paraseam de data asta in calitate de vizitator. Ii sunt recunoscator pentru ca ne-a provocat furie, colegii de revolta venind de acolo. Mihai si Doru, cei pe care ii am acum in fata, fiintele astea tacute, ce imi raspund la buna dimineata si la noapte buna, ce au ales sa nu primeasca nici foaie, nici pix si nici sa deseneze, au fost oameni de baza in vremurile acelea. Ii vedeam mai curajosi decat mine, mai organizati si mai hotarati.Eu aveam avantajul ca am initiat grupul, dar ei erau baieti incredibili, de o inteligenta fantastica, scarbiti pana la fobie de lumea in care traiau. Cu ei devenise o placere sa stau la terasa. In timp ce eu eram furios si alungam urat si stingher fetiscanele venite langa mine, ei incercau sa vorbeasca cu ele, sa le predice. De multe ori ma gandeam ca le-ar fi stat mai bine in postura de apostoli ai binelui, pentru ca daca as spune reprezentanti ai Bisericii i-as jigni. Categoria cea mai pasiva din tara mea. O biserica oprimata inainte de nasterea mea, dar care a rezistat prin colaborationism si tacere, o Biserica primind putere dupa nasterea mea, dar care a acceptat vulgarizarea tarii fara sa intreprinda nimic. Vorbeau, vorbeau, dar la un moment dat situatia s-a escaladat atat de mult incat vorbele lor se pierdeau in mirosul de tamaie. Se agatau de practicile lor, de toate slujbele care nu se mai terminau, uitand ca lumea in care traiau cerea graba, cerea actiune. Credinciosii plecau si isi varsau nemultumirea in propriile case.

Mihai si Doru. De 10 ani dorm unul langa celalat, se sprijina cu capul pe umarul celuilalt. Candva poate au fost un androgin. Un androgin stricat, cu doua parti barbatesti, caci uitasem sa va spun ca Mihai si Doru erau orice, numai feminini nu. Inteligenta si rabdarea cu care vorbeau cu fetiscanele la terasa venea in contrast cu infatisarea lor dura. Barbati formati, spre deosebire de mine. Astazi, la 38 de ani si la 50 de kilograme, nu sunt foarte diferit de cel ce eram candva. 23 de ani si 56 de kilograme. Eram sanatos si energic. Mancam des si mult. Dar organismul refuza sa creasca. Impreuna cu ei faceam o echipa tare ciudata. 80 de kilograme si 1:90. Semanau perfect la corp, dar fetele ii separau. Mihai, brunet si inchis la ten, o fata distrusa de acneea adolescentina si urechi ascutite. Avea un ochi ce privea in alta parte ceea ce speria sau irita lumea, care avea impresia ca se uita insistent in directia lor. Doru, astazi chel si fara de sprancene. Insa atunci era blond si avea ochii verzi. Era pasionat de barba lui. Cand vorbea nu putea sa nu si-o mangaie, facea parte din discursul sau. O tundea cu foarfecul, ca nu cumva sa ramana fara ea in urma unui accident de barbierit. Avea fobie fata de lame si obiecte ascutite. Cand mancam nu folosea cutitul niciodata. Prefera sa se chinuie cu furculita, decat sa apeleze la obiecte ascutite. Zambea incredibil pentru vremurile alea, dar si tristetea lui era legendara. Avea doua extreme, pentru ca Doru nu putea sta niciodata in aceeasi stare. Il gaseai suparat sau fericit, furios sau calm. In timp ce scriu, ridic ochii de pe foaie si ma uit spre ei. Mihai si-a pastrat parul si fata sapata de acnee. A imbatranit. Ridurile s-au pus pe fata lui de om la 40 de ani. Doru e de nerecunoscut. A ramas fara par in cap si fara barba. Nu mai are ce sa mangaie si de asta a fost primul care a inceput sa taca. Nu se simtea in largul sau vorbind fara barba, imi aducea aminte de un fumator care nu poate vorbi daca nu are tigara in mana, doar pentru a gesticula. Doru a incetat sa mai existe inaintea noastra. El a pus primul capul pe umarul lui Mihai. De 10 ani mergem fata in fata, ne insotim. Nu cred ca ne mai gandim daca vom iesi de aici. Sa nu va lasati inselati de ceea ce scriu, nici eu nu mai intrevad o iesire din cercul asta in care suntem plimbati. Vedem aerul 15 minute pe zi. Prima data seara, a doua oara noaptea. Coboram in orasul ala fantoma. Dar n-am ajuns inca acolo…

Dosarul acela iesind din facultate a insemnat trezirea mea la viata. Nu mai aveam nici o organizatie in care sa ma pierd, nu mai aveam nici un obiectiv pe termen scurt. Impreuna cu Mihai si Doru am inceput sa ne petrecem zilele analizand societatea noastra si cautand solutii. De fapt erau zile in care incercam sa ramanem sanatosi, sa nu ne pierdem cu firea. Discutiile erau pentru noi portia zilnica de normalitate intr-o lume care se distrugea. N-am ajuns niciodata la o concluzie buna in perioada aia. Pana n-au venit Ei n-am stiut ce sa facem, n-am avut o aplicatie practica a celor vorbite in eternele ore petrecute pe scaune de plastic pe la terase. Am fost lideri ratati. Am putut sa ne manifestam doar atunci cand sustineam o cauza superioara. Apoi, cand am inceput sa ne revoltam impotriva ei am esuat din nou. Am devenit pietre de pavaj pe care calcau, am transformat strazire in sali de conferinte, eram vazuti ca niste lideri, dar in interiorul nostru stiam ca nu vom fi niciodata ceva asemanator.

Va scriu aici despre anti-eroi. Curajul, lupta oarba, astea nu sunt calitati. Romantismul unui secol le-a ridicat pe un soclu nemeritat. Fara strategie si ratiune, fara rezultate concrete, curajul ramane doar un concept romantic, iar cei invinsi si curajosi vor putea fi eroi doar in sport. Mereu mi s-a parut locul in care victoria nu insemna distrugerea celuilalt, in care invinsul putea sa-si pastreze gloria. Sportul pe care il urmaream si practicam, dadea iluzia de eroi invinsi. Noi…noi am fost ratati. De asta am ajuns aici, de asta va scriu pentru prima oara dupa 10 ani si cine stie unde vor ajunge foile astea…De asta Mihai si Doru se sprijina unul de celalalt si au ajuns sa cantareasca la fel ca mine. Pentru ca eroii nu rezista in conditiile astea.

„Innebuneste cat mai rapid” Domnul Marin avea dreptate. Puteam deveni erou daca innebuneam, dar in primele momente ale detentiei ne-am promis ca o sa ramanem sanatosi, ca o sa vorbim mereu, ca o sa ne tinem constiinta treaza unul celuilalt.

N-am innebunit, dar nici constiinta treaza nu exista. Buna dimineata si noapte buna au devenit momentele noastre de luciditate, dovada ca nu am innebunit ci suntem doar blocati in latenta detentiei astea de neinteles inventate de Putere. De ce vor sa cheltuiasca atat de multi bani cu noi, cand detentia normala ar fi mult mai ieftina? De la o vreme oricum nu mai simtim nimic. Cand acelasi peisaj ti se perinda prin fata ochilor el nu mai devine o miscare ci pur si simplu o colectie de tablouri pe care le-ai vazut iar si iar. Ca o excursie repetata la muzeu. Initial mi s-a parut dur, poate cea mai dura forma de detentie inventata de Putere si de umanitate. Nu ne-au torturat si ne lasau sa iesim afara o singura data pe zi. Era bine, fata de cele citite prin cartile adolescentei. Bataile noastre se limitau la palmele domnului Marin, dar rezistenta dosului de palma „marinesc” ne lasa cu fata contorsionata.

Iata-ne aici. Vii, fara sa fi innebunit. Niste epave care nu au fost sortite sa devina eroi niciodata. Aveam idei, aveam tinerete, dar nu am realizat ca nu putem invinge. Si daca nu i-am fi sustinut, si daca n-as fi renuntat la facultate, si daca nu ne-am fi revoltat? Prea multe intrebari, e deja noapte.

Noapte buna Mihai, Noapte buna Doru…

 

Citeşte şi:

Partea a III a

Partea I

Anunțuri

2 gânduri despre „Schiţă de distopie – Cap II – Noapte bună Mihai. Noapte bună Doru.

  1. vai cat de tare! stii ca nu m-am dezlipit pana nu am terminat!
    este superb scris. imi place.
    imi place mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s