Schiţă de distopie – Cap I – Revoltă-te acum, Victore!

Am scris treaba asta acum vreun an jumătate, plictisindu-mă într-un accelerat care ducea la Iaşi. N-am avut niciodată răgazul să o termin. Am mai scris o singură dată, în călătoria de întoarcere la Bucureşti. Povestea, în caz că nu e prea clară, stă în felul următor: mă gândeam atunci că cea mai diabolica închisoare ar fi într-un tren care merge în cercuri , care nu se opreşte în nici o gară. Mai rău decât să nu vezi ceea ce se întâmplă afară este să vezi, dar să nu poţi atinge. Să vezi schimbările, dar să nu le poţi trăi. Aşa că am creat un început, fără prea multă originalitate, de distopie. Una destul de contemporană. Lectură plăcută!

Dupa 10 ani au acceptat in sfarsit sa ne ofere hartie si pixuri. 10 ani fara nici un cuvant scris, fara o urma in lume, fara santurile acelea maniacale pe care le faceam in foile mele. 10 ani. Timpul ni se aminteste mereu, in mod repetat aflam cat e ceasul si in ce data suntem, sa nu cumva sa uitam de cat timp ne tin inchisi aici, de cand nu mai avem viata. La sfarsitul zilei ni se adauga si numarul de zile de cand au venit la putere. Prezentul e o formula exagerata pentru ei. In tara mea trecutul conteaza: de cand au venit la putere, de cand au construit palatul, de cand ne-au inchis. Se tem ca fundatia o sa se darame si lumea o sa uite de cand au ajuns in starea actuala. Se tem ca daca uitam si incepem sa traim in prezent ii vom da jos. Dar nici ei nu stiu cat de sleiti suntem. N-au realizat inca ce efect au avut asupra noastra, inca se mai tem, dar noi…noi am murit de mult, iar prezentul mai poate exista doar pentru el insusi, a trecut prea mult de cand nu mai e populat cu oameni.

Scriu de parca as fi afara, dar dupa atat de multa vreme am si uitat ce inseamna afara, ce inseamna inauntru. Care-i diferenta dintre a fi inchis si a fi liber, caci oare, cu cat sunt eu mai limitat decat cei de afara? A fost greu la inceput, nu intelegeam, nu puteam sa imi dau seama cum o sa rezist, dar apoi am inceput sa realizez ca de aici nu pot pleca, iar daca as incerca nu as nimeri decat intr-o tara distrusa, tara mea. Scriu la persoana I de parca as fi acolo si as mai avea putere, dar diferenta dintre mine si ei nu exista. Suntem amputati, tot ce era omenesc in noi a disparut, iar nimeni nu indrazneste sa faca ceva. Ca in orice poveste, pe undeva printr-un colt de tara sau in exil sau poate in subteran exista si rezistenti, dar cred ca de la un punct sentimentul de om ii paraseste si pe ei. De fapt nu este uman sa rezisti prea mult. Lasitatea se afla in esenta noastra, de ce am forta lucrurile cand ele sunt atat de clar aranjate? Am fost si eu partizan. Sau rezistent. Sau Imbracat. Asa ni se spunea pe vremuri, la inceputuri: Imbracatii. Poate pentru ca eram singurii care aveam curajul sa purtam haine. La ce ne-a folosit? Cei care au mai ramas, daca mai traiesc, sunt pierduti si fara curaj de a iesi la lumina. Puterea nu accepta hainele, sunt interzise…Am rezistat o perioada, am protestat discret, dar energic. Apoi m-au prins. Si m-au inchis in cea mai cruda inventie pe care a putut-o zamisli regimul asta. Suntem o societate de oameni. Puterea e la fel de lasa ca si populatia. Noi am renuntat usor, iar ei…ei sunt atat de tematori incat inventeaza cele mai abjecte si absurde pedepse crezand ca astfel ne inventeaza frica si ne scot putinta de protest din noi.

Care frica?

Care protest?

Nu-si dau seama oare ca opera lor este completa? Nu ne mai este frica, dar nici nu mai putem protesta. Nu mai simtim mare lucru. Am putea iubi, dar la ce ne foloseste? Am putea uri, dar de ce am face asta cand nu ajungem nicaieri? Isi continua insa represiunea folosind tehnica medicala pentru tratarea autismului. Transforma viata in instinct, ne induc actiuni repetitive, de 15 ani ni se aminteste ca rutina inseamna evolutia tarii.

Nu ne intereseaza. Mai degraba ni se rupe. Dar ei nu vor sa vada asta, nu-i intereseaza nuantele. Cat timp ne conformam repetarii unor actiuni zile dupa zile, an dupa an, puterea continua sa existe. Imbracata in straiele de gala, acaparand productia textila a tarii, locuind in singurele cladiri care mai au jaluzele si pereti. Tara noastra se uita le ei fara sa simta nimic. Privirea dusmanoasa a murit, iar cea calda nu mai stie sa existe.

Ne-am trezit azi dimineata cu un reprezentant al conducerii, imbracat in clasicul costum bleumarin, iesit din productie acum vreo 16 ani, plini de petice si cu cascheta avand cozorocul rupt in 3 bucati, care l-ar fi facut un personaj hilar, daca am mai sti ce inseamna rasul si amuzamentul. Venind de 10 ani incontinuu, in fiecare zi, pentru a ne anunta ceva sau pur si simplu pentru a face prezenta, de parca n-ar fi stiut ca nimeni nu va parasi locul asta. Azi ne-a zis: „Statul va ofera caiete si pixuri de scris, foi si culori de pictat. Cine doreste, sa se anunte atunci cand trec pe langa el”.

Am uitat sa va spun ca suntem numai barbati. Femeile care li s-au opus au fost pur si simplu omorate. Nu au avut mila. In fond, nici noi nu o ducem mai bine. Uneori ma gandeam ca le-a fost mila de ele ca sa le bage in spatiul asta si au preferat sa le omoare. N-am auzit de brutalitati. Orice vulgaritate fusese interzisa de regim, inclusiv crimele spectaculoase. Asa ca le impuscau in inima sau le calcau cu masinile. In fiecare zi ne mai murea cate o femeie. Ramaneam barbati intre barbati si simteam presiunea cum creste. Nu mai avea cine sa ne calmeze, nu mai aveam cu cine sa ne consultam, iar unii nu mai aveau la cine sa tipe sau ce sa bata. Asa eram noi, niciodata sfinti. Barbati obisnuiti ai secolului nostru. Unii cu drame familiale, altii fericiti in caminul lor, cei mai multi satisfacuti ca pot ajunge acasa, iar acolo ii va astepta o femeie. De la o vreme se implicasera si ele. Renuntasera la statul acasa si veneau cu noi, ne ajutau in organizare. Cele mai dure proteste de strada erau cele ale femeilor.  Ce aveau ele si ce n-aveam noi, asta nu voi afla poate niciodata, dar mergand in grup compact, cate cinci sute – sase sute reuseau sa atraga inca pe atatea femei…Noi ieseam la actiuni brutale, eram mereu doar noi. Barbatii ramasi in tara nu ne suportau, poate pentru ca eram singurii care mai faceau ceva. Dar, ajuns aici, nu-mi vine sa ma laud…

Am acceptat pixul si foile. Nu stiam sa desenez, dar pe langa mine am vazut colegi, tacuti, caci dupa 10 ani ne stim povestile perfect, care au luat foile si culorile. Prieteni nu suntem. Langa mine stau doi parteneri din rezistenta. Pe vremuri eram tineri si printre cei mai buni prieteni. Ne bucurasem, ne intrigasem, votasem si dupa ce ne-am asumat vina asupra Puterii, ne-am revoltat, simtindu-ne tradati. Apoi am ajuns aici. De vreo 3 ani ne spunem „buna dimineata” si „noapte buna”. Ne impartim cate o tigara, din cand in cand, si ne sprijinim unul de celalalt cand dormim. Cuvintele nu ne mai folosesc prea mult in perioada asta. Simplul fapt ca avem un umar murdar pe care sa punem capul ne ajuta, iar in fond, de ce am avea nevoie de suportul reciproc? Stim ca de aici nu vom pleca prea devreme. Stim ca am fost barbati puternici, iar acum nu mai suntem nimic. Lipsa de activitate fizica si celebrala se simte, o vedem pe chipurile noastre.

Sunt zeci de barbati aici carora le tremura mana tinand pixul. Nici eu nu scriu mai bine, dar vad ca, spre deosebire de partenerii mei, sunt singurul care a inceput sa vorbeasca-n scris. Nu, sa nu ma considerati curajos. Ne lasa liberi in scris. Au promis ca vom putea pastra foile in geamantanele noastre, iar cand mai avem nevoie sa mai cerem. Puterea are grija de noi, chiar daca noi am tradat-o miseleste. Puterea se uita la cetatenii ei cei mai abjecti. Caci asa se inverseaza rolurile in lume. Cei mai curajosi odata invinsi devin demonii supremi, poate pentru ca au fost singurii care au stat in calea unei Puteri asa-zise divine. Oamenii de bine devin victime. Tinerii…reeducati. Asta-i povestea oricarei Puteri. Nu au avut nevoie de noi decat atunci cand trebuiau sa-si impuna forta, cand isi aratau posibilitatile. Am fost victimele clasice pe care se construieste orice Putere. Vazuta de un ochi divin lumea noastra pluteste. Nu pe lava, cum invatam in cartile de geografie pe vremuri, ci pe sange si carne. Cadavrele ramase in starea initiala de dupa moarte se pun la temelia fiecarei civilizatii. Statele plutesc pe teste de tineri crapate in doua, palatele Puterii sunt asezate pe piloni construiti din jachete manjite de sange. Iarba creste acum deasupra tinerilor cu madulare taiate si infipte in gura…Iar despre noi…mai suntem vii, dar nu am mentionat defel ca fundatia nu poate exista si din cadavre vii. Noi suntem astia. Sustinem Puterea desi ne-am opus la inceput. Eram tineri si nu am realizat ca astfel se legitimeaza, ca o provocam sa-si arate muschii. Noi, cei care de 10 ani mergem pe acelasi traseu, auzim aceleasi zgomote si vedem aceleasi peisaje, coborand in aceleasi locuri, noi am creat haosul asta. Candva, poate vom fi eroi, dar nu vreau sa fim amintiti asa. Probabil asta-i motivul pentru care scriu. Vreau sa stie toti cat am fost de inocenti si prosti. Cum am crezut in ei, iar apoi cum am crezut ca ne vom putea revolta impotriva lor. Cei ce conduc tara mea sunt doar niste japite fara creier. Daca nu eram noi, mureau in anonimatul existentei lor triste. Dar au profitat, au fost mai inteligenti decat noi, au avut o strategie mai buna. De fapt inteligenta nu are nici o legatura cu creierul. Nu conteaza cat de destept esti, cate studii ai…Au navalit cu pudibonderia lor peste ceea ce sustineam noi.

Iata-ma aici…

Zeci de barbati care isi tin pensonul in mana si se uita la o foaie alba. Ce exercitiu malefic mai e si asta? Sa le dai unora care 10 ani nu au facut nimic, care au stat amortiti, fara de imaginatie si fara de putere, pensule si pixuri. Gandul mi-e limpede insa. Mi l-am mentinut prin exercitiu: in fiecare zi incercam sa gandesc ca si cum lumea de afara era la fel ca inainte, incercam sa ma revolt in cap, voiam sa imi provoc activitate, caci daca ma gandeam la starea actuala intram in apatie. Toti stim ca nu mai e nimic de facut. V-am avertizat ca prezentul nu mai exista in noi. Ne gandim la trecut. Am scris poezii proaste in minte, iar dragoste am facut la fel. Am o viata separata in mintea mea. 10 ani diferiti de cei stati. Nici acolo nu sunt erou. De fapt, nu pot cataloga nimic acolo. E utopia creierului meu, imperfecta, la fel ca cei ce au fost candva oameni.

Nu mai au idei. Nu mai au imaginatie. Au facut greseala de a incerca sa traiasca prezentul, sa reziste, dar nu isi dau seama ca prezentul e o boala, ca mori din prezent, ca te sugruma incet pana uiti totul…Ii vad si mi-i amintesc. Unii erau tineri de perspectiva la Universitatile de Belle Arte de prin tara, sperante, oameni cu crezuri. Astazi au pensonul in mana dupa 10 ani si nu pot realiza nimic. Cred ca voiau sa vada care mai este viu si care nu, dar in prostia lor nu isi dau seama ca toti suntem apatici, ca toti suntem trecut. Degeaba mai scriem. Nu stiu daca o sa-mi citeasca randurile astea si in fond ce mi se mai poate intampla. Tot ce am putut trai si gresi am gresit si am trait. Un exercitiu al unei Puteri plictisite. E liniste. Atat de liniste in jur incat probabil se intreaba si ei daca nu li se pregateste nimic. Stati linistiti, am facut o treaba buna. Ne-am revoltat atat de bine si puternic incat distrugerea e de lunga durata. Am consumat noi energia tarii, iar acum voi traiti pe un desert uscat. Nu o duceti rau, fiti linistiti, dar asumati-va plictiseala.

La doua randuri in fata mea aud un penson atingand foaia, dar culorile au ramas intacte. Se fac teste, cu pensonul se atinge fata si nu pot discerne daca e placere carnala sau incercarea de reamintire a unei senzatii fetisite din trecut. Da, multi pictori aveau placeri din acestea. Femeile se plangeau ca in loc sa le satisfaca le puneau sa ia pensoanele si sa-i manjeasca pe madulare, iar ei se sculau si putin amortiti dupa intarirea culorii incepeau sa picteze pe abdomenele lor. Schimbau femeile rapid, iar uneori mai si plateau pentru satisfacerea placerilor. Improscau intr-un final abdomenul cu samanta rasarita din corpul lor, pe care o intindeau … Spuneau despre ei ca sunt creatori de arta divina, ca din tablourile de pe abdomen se vor naste viitorii lor copii, dar femeile se duceau sa faca dus, dadeau drumul la apa fierbinte, se opareau, numai ca sa scape de mancarimile provocate de culori. Samanta disparea. Se evaporea sau se ducea prin canale. Cine stie cati copii nu s-au nascut dintr-o teava fertilizata cu sperma de pictor. Nimeni n-a verificat de multa vreme subteranele…

Barbati nehotarati in fata foilor. Scriu, scriu pentru ca m-am pastrat pentru momentul asta. Daca pana acum in gand am trait o alta viata, aici voi scrie amintirile vietii mele traite. Sau murite. Nu mai facem diferenta oricum. Voi pleca sau nu de aici…cel mai probabil nu. Va citi vreodata cele scrise de mine aici, probabil ca da. Nu sunt invataturi de tras si nici eroi de urmat. Nu as da lectii de morala si de revolutie, ci as indemna pe oricine sa nu ma urmeze. Asa eram si pe vremuri. Niciodata ramas fara companie, dar mai mereu singur. Nu puteam sa incep sa predic in fata unei audiente , nu puteam sa ma transform pe mine in iluzia unui erou. N-am fost niciodata asta. Un las care a incercat sa se suporte revoltandu-se si iata ce unde a ajuns.

Revolta-te acum, Victore!

 

Citeşte şi:

Partea a II a

Partea a III a


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s