Umbra vorbei. La Gara de Nord

Noptile de vara petrecute prin balcoane, cu o carte langa, cu cateva tigari si cu o cana de cafea, venita la un moment dat, ca un impuls bine strigat din partea unui director de cursa. M-am luat la intrecere cu noaptea si statistic vorbind, ea sta mai bine. Ma invinge de cele mai multe ori, ma trimite la culcare. Dar stiti satisfactia aceea ce apare cand incepe sa se profileze lumina pe cer? Nu te gandesti ca o sa urmeze o noua zi caniculara sau ultimul examen din sesiune. Nu… Ceea ce apare e victoria. Constiinta lucrului implinit. A trecut o noapte, ai invins-o, ai supus-o. Apare ziua si se trezesc cei din jurul tau, vecinii, gainile si strada. Ei nu stiu ca ai invins noaptea. Nici macar nu le pasa. Nu le pasa de altfel nici daca iesi in chiloti pe balcon sau cate tigari fumezi pe zi. Nu dau doi bani pe lampa care creaza o lumina portocalie sau pe marca de bere pe care o bei din cand in cand…
Noptile astea sunt atat de satisfacatoare, dar cu toate astea, ca toata viata mea de altfel, sunt goale pe alocuri. Sunt goale de oameni, de interactiunea cu ei. Aici intervine paradoxul. E atata frica de oameni in cel care va scrie, dar si o dorinta teribila de a-i avea aproape. Cat de mult isi doreste cel care bate in taste acum sa aiba un om cu care sa imparta o victorie asupra noptii, sa o faca mai puternica. Nu, nu vorbesc aici de nopti de betie, de sex sau alte matrapazlacuri din astea. Eu va vorbesc de o intimitate creata intre doua persoane, de o lectura impreuna sau de un stat pe doua scaune si un vorbit continuu. De privirea aceea complice pe care o arunci la venirea diminetii. De spiritul de echipa, expresia asta atat de folosita si uzata de vreme.
Acum vreo luna, o persoana apropiata mie imi spunea, dupa ce a citit cateva articole de pe blog: „stii, am vazut ceva umanitate in unele articole, o anumita dorinta de oameni in ceea ce scriai despre noptile tale…”. Stiu ca ma cunoaste, dar uneori nu stiu sa fac diferenta dintre ironie si seriozitate. Asadar, nu-mi dau seama daca ceea ce ofer oamenilor este o masca dura, fara de apropiere umana. E o dorinta inhibata de oameni, de intimitate. Nu dau doi bani pe toate superficialitatile pe care le practicam in fiecare zi, pe toate berile care curg prin noi si se duc apoi pe canalizarea Bucurestiului. Intimitatea…asta-i un cuvant greu.
Ma trezesc uneori vorbind despre unele melodii de la Pink Floyd unor oameni care nu sunt cu adevarat interesati de ceea ce vorbesc. Ma simt ca actorul principal din „American Psycho”, cel care vorbea despre Genesis si Whitney Houston inainte de a omori cu brutalitate doua prostituate. Vorbesc despre fiecare melodie si lucrurile transmise, cautand sa transform informatiile in intimitate, caut ajutorul muzicii. Primesc ziduri de care ma lovesc si pe care mi le formez. Frica mea, uneori lipsa de bun simt si faptul ca nu ma pot intelege, duc la departea oamenilor.
Iubesc noptile astea. Am o carte de Vonnegut alaturi, desi ar trebui sa invat pentru examenul la Semiotica. Pe laptop se aude un radio olandez ce transmite muzica clasica. In momentul asta imi canta Dvorak, incercand sa-si faca loc prin fosnetul plopului din curtea alaturata, batut de un vant pe care l-am asteptat zile la rand. Nu invat la semiotica. Un anumit respect fata de mine ma impiedica sa-mi bat capul cu informatiile acelea. Nu e o rebeliune adolescentina ceea ce fac in momentul de fata. Stiu ca daca as dori sa invat as putea trece examenul. De asemenea, stiu ca il voi trece la toamna cu o nota mai mult decat rezonabila. Dar nu ma pot scoate din placerile mele. O carte buna, acompaniata de o muzica. De ce sa ucid asta invatand din carti ce se citesc cu dictionarul in mana? Ratiunea, pentru cei din afara, poate nu exista. Pot considera actiunea mea drept un capriciu venit din partea unui tanar ce se doreste interesant.
De altfel, de ce scriu randurile astea?
De ce ma confesez unui ecran, unor cititori virtuali?
Cred ca in momentul de fata sunt in cautarea unei scene. Nu am cu cine vorbi si incerc sa-mi dau intimitatea catre lume. La ora asta nimeni nu va citi, nimeni nu va trece peste randurile astea. Iar daca o va face, lucrul asta se va scufunda in anonimat.
Cunosc o mana de oameni cu care pot fi intim. Sunt la casele lor, dorm sau poate sunt afundati in propriile lor dileme. Caut intimitatea in scris. Nu ma confesez mie. N-am putut face asta niciodata. Nu am tinut un jurnal pentru ca mi s-a parut de prost gust sa vorbesc cu mine. De ce as face-o? Stiu ceea ce gandesc, stiu ceea ce as putea sa-mi raspund. Caut surpriza, caut acea autostrada a gandirii pe care nu m-am gandit sa o abordez. Ma confesez altora, vars din mine. Merg cu capul inainte, stiind ca cel de langa mine poate sa nu mai existe maine, din diferite motive. Nu am nimic permanent in mana mea. Cu mine voi vorbi o viata intreaga. Daca batranetea arata asa, nu vreau sa ajung acolo.
Mai sunt cateva ore pana la venirea luminii. Cel mult doua, mai bine spus. Iertata-mi fie confesiunile de noapte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s