Goooooooooooooooool!/Ocol pe la Piaţa Eminescu/Mundialul lui Ioan Chirilă

Articolul ăsta are 3 titluri. Nu aveam cum să renunţ la nici unul din ele…

Orice ar spune criticii, oricat de mult marketing e implicat astazi, Mundialul ramane unul din evenimente pe care le simt adanc in suflet. Atat de lipsit de sens practic, dar cu o incarcatura emotionala incredibila. Sportul imi aduce in fata momente din astea…Mundialul, incepand din 1994, Turul Frantei (1998-1999), Turneul celor 4 Trambuline la Sarituri cu Schiurile (de prin 2000…)

Sunt convins ca lista e mai lunga, dar pentru ca astazi incepe Campionatul Mondial de Fotbal, editia a 19-a si prima organizata in Africa. Poate fi un mare haos, dar poate sa ajunga un succes. Nu am sustinut niciodata pariurile lui Sepp Blatter, presedintele FIFA, dar de data asta sper sa iasa bine. Pentru ca nu ai cum sa fii carcotas la inceperea unui Campionat Mondial de Fotbal…

Cand a inceput aventura asta?

Era 1994, vara. Romania juca in Statele Unite, iar 20 de jucatori intrau in folclorul national drept „Generatia de Aur”. Pe cazanele incinse ale Americii, Hagi, Raducioiu, Ilie Dumitrescu sau Gica Popescu faceau istorie. Trebuie sa va fac o confesiune. Abia in 1997 am vazut pentru prima data golurile de la acel „World Cup”. Aveam 5 ani si fotbalul nu ma interesa prea mult, dar World Cup 1994 imi ramane imi memorie printr-un singur lucru.

Stateam intr-un cartier destul de tanar al Iasului. Ma jucam la scara blocului cu mai multi copii de varsta mea. Nici macar nu locuiam pe o strada, ci pe o stradela. „Apelor” ii zice si acum. distanta de la blocul meu la blocul de vis-a-vis era cam cat jumate din latimea unui teren de fotbal. Atmosfera intima. Totul se petrecerea la adapostul umbrei facute de cele 4 etaje si a teilor care ajungeau pana la jumatatea inaltimii…Mondialul de Fotbal a intrat in viata mea printr-un strigat, aproape ca un copil. Era Romania – Columbia, iar favoritii lui Pele au pierdut atunci cu 3-1. Nu am prins primul gol, dar pe al doilea sigur mi-l voi aminti toata viata. Cartierul a inghetat, mana de copii iesita la joaca s-a oprit din alergat. Am uitat de jocurile noastre, pentru ca de la etajul 2, apartamentul 8, s-a auzit strigatul fotbalului: „Gooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooool”. In acel apartament locuiam si eu. Iar strigatul a venit de la tata.

Au mai trecut 4 ani de copilarii, iar in 1998 aveam deja 9 ani. Tineam cu Rapidul si imi faceam fise cu meciurile vazute la televizor. Imparteam foile A4 in jumatate, scriam numele echipelor sus, antrenorii si jucatorii, iar apoi fazele importante. Eram un „livescore” al anilor 90. Stiam o multime de jucatori, aveam o memorie mult mai buna decat acum in ceea ce priveste sportul. Trebuie sa divaghez cu o anecdota…

In clasa 1 am fost dat la o scoala din apropierea cartierului. Urcam dealul si ajungeam la ea. Nu era cea mai buna scoala primara, dar nici o panarama. Clasa a 2-a a adus insa mutarea in Nicolina, iar asta insemna 7 statii de autobuz. Pe vremea aceea singurul autobuz care ajungea de la Cofetaria Bucegi (unde era scoala) in Nicolina era autobuzul 9. Autobuze lungi, cu burduf. Ikarus, de fabricatie maghiara. Mama mi-a dat urmatorul sfat/indicatie/dictat: „Nu traversa strada. Ia autobuzul de la Bucegi pana la capat si de acolo inapoi”. Nu era mare teorie ceea ce imi spusese. Pana la „capat” mai era o statie. Trebuia sa ajung la Piata Eminescu (actualmente daramata, iar in locul ei de 10 ani admir un teren viran), iar de acolo, prin rondul de la fundatie, sa ma intorc spre Cofetaria Bucegi, Targu Cucu, Elena Doamna (actual Hotel Europa), Magazinul Moldova (actualmente Moldova Mall), Sala Sporturilor, Podu Ros, Nicolina…Indicatia mamei mi-a transformat drumul si poate  a contribuit la drumul meu spre portile jurnalismului. Langa Piata Eminescu era un chiosc de ziare. Din banii de buzunar mi-am cumparat un album cu stickere, dedicat Coupe de Monde 1998. In fiecare zi, cu cateva sute de lei (cred ca 500 de lei costa un pliculet cu 5 fotbalisti) incercam sa umplu albumul. Efortul meu constant m-a dus la invatarea fotbalistilor aproape pe de rost. Inainte sa apara la Coupe de Monde 1998 si mult inainte de a avea acces la internet, stiam de Karembeu, Barthez, Rufai (portarul Nigeriei), Brian Laundrup si altii. Memoria m-a lasat intre timp, desi cu putin chin mi-as aminti si acum formulele de start din finala Brazilia – Franta…Chioscul, tinut de o tanti destul de chitroasa, dar care ascundea bunatate, a dat faliment acum 2 ani. Trecand pe langa el, cu putin timp inainte, am vrut sa vorbesc cu doamna…Dar nu am avut curajul. Relatia noastra se incheiase cand m-a trimis sa-i iau doi covrigi de la colt, pe care-i platise deja. Mi-a fost rusine sa ma duc, m-am emotionat si am inconjurat chioscul prin spate. Era finalul clasei a 4a, iar din clasa a 5a traseul ma ducea putin mai departe de ea. Cu toate astea, n-am mai trecut pe la ea de rusine. Rusine pe care o port si astazi….

Revenind de pe teritoriul albumelor cu stickere ce mi-au ghidat tineretea microbista, Coupe de Monde 1998 a fost debutul din fata televizorului. Urmaream fiecare meci, fascinat de grafica televiziunii franceze, de stadioane si de meciul propriu-zis. Imi amintesc ca am urmarit la Iasi, Romania-Columbia, debutul nationalei la turneu. Rejucarea meciului din 1994 nu le-a dat sansa columbienilor sa se revanseze. Romania a invins cu 1-0.  Era minutul 46 cand dupa pasa lui Dorinel Munteanu catre Hagi, acesta trimite un calcai incredibil catre Adrian Ilie, care mi-a ramas pentru eternitate in suflet. Cu dreptul agata mingea, isi potriveste pasii ca un saritor la triplusalt si cu exteriorul elegant al piciorului drept plaseaza mingea in vinclu, Mondragon, viitorul portar al celor de la Galatasaray, ramanand masca… Am sarit in sus si am inceput sa strig „Gooooooooool”. Tata era in bucatarie, nu mai urmarea la fel de pasionat meciurile. L-am chemat urgent ca sa vada golul…

Apoi m-am dus la tara. A urmat un alt meci de vis si o alta amintire pe care o port cu mine din copilarie pana astazi. Romania – Anglia. Cea mai tacuta si inhibata bucurie posibila. Era tarziu pentru serile de vara de la tara. Ne culcam pe la 7-8, cand inca era poate lumina afara. De data asta insa, era Cupa Mondiala. Am primit invoire sa deschid televizorul, dar doar la meci, ca nu cumva „sa se consume tubul”. Era alb negru, dar cui ii pasa. A deschis scorul Moldovan, dupa pasa lui Hagi, iar, pe atunci, tanarul Michael Owen a egalat. Totul curgea lin, iar ochii aproape mi se inchideau. Langa mine sforaia bunica. Minutul 90, pregatit fiind sa inchid televizorul si sa ma culc. Totusi…Dan Petrescu primeste o pasa, ii cam baga o mana in gat lui Graeme Le Saux, iar cu piciorul stang ii da mingea printre picioare antipaticului David Seaman. „Goooooooooooooooooooooooooooooool”. Insa nu puteam striga. Era tarziu, aproape 12 noaptea. Satul dormea, casa duduia de sforait. Televizorul era dat aproape pe Mute. Am strigat in mintea mea si m-am bucurat cum am putut. Am inchis televizorul si m-am culcat visand cu ochii pe geam la golurile marcate de Moldovan si Petrescu…

Ultimul meci din grupe l-am vazut tot la tara, dar la ceilalti bunici. De data asta aveam televizor color. Intre doua sesiuni de jucat pe Terminator, am pus televizorul pe TVR1. Romania-Tunisia nu a fost un meci interesant pentru copilul din mine. Fotbalistii se vopsisera blonzi, iar in teren intrasera Lacatus, Dumitrescu, Marinescu, Dulca, Gica Craioveanu…jucatorii de rezerva. 1-1 fara istoric…

A urmat meciul Romaniei cu Croatia din optimi. Am fost invinsi din penalty-ul marcat de Suker la finalul primei reprize. Am urat Croatia tot turneul. La finalul meciului, prin minutul 85, un Hagi extenuat e inlocuit de Craioveanu. N-am mai putut urmari meciul, asa ca m-am dus in balconul unde jucam fotbal imaginar si m-am pus in genunchi. Am inceput sa plang si sa strig „Haide Craioveanu! Haide! Hai cu golul!”. Golul nu a venit, Romania era eliminata.

Dar Mondialul are farmecul de a continua si fara o echipa sau alta. Isi pastreaza fascinatia. Mi-a placut Argentina lui Batistuta si Ortega, Paraguay-ul nebunului Chilavert, iar apoi Brazilia. Cu Ronaldo si Bebeto in atac, Taffarel in poarta. Cesar Baiano, Dunga, Cafu…iar ma lasa memoria. Am vazut finala la Iasi. Franta – Brazilia 3-0. Doua goluri Zidane si unul Emmanuel Petit. Am plans si atunci. Nu intelegeam ce se intampla in fata ecranului. Echipa Braziliei incantase copilul din mine, iar acum erau anihilati. Ronaldo, idolul copilariei mele, cel care m-a facut sa tin cu Internazionale Milano, parea scos din viitor (cine ar fi prevazut atunci ca Ronaldo avea sa ajunga un atacant lent, de peste 100 de kilograme?). Am plans, iar la 9 ani nu intelegeam de ce Universul s-a aliniat in felul acela… Nu era drept ca Brazilia sa piarda…

Dar aveau sa castige 4 ani mai tarziu, de data asta fara participarea Romaniei. Ma mutasem la o scara distanta, in actualul apartament. Mondialul era asteptat cu acelasi interes, desi acum aveam 13 ani. Incingeam telefoanele sunandu-l pe Cosmin, fostul meu coleg de clasa si bun prieten. Schimbam impresii si pronosticuri.

BOMBA cade din primul meci. Campionii mondiali pierd cu Senegalul, un fel de satelit de mana a 4 a. La final, Danemarca si Senegal mergeau mai departe, iar Franta termina pe ultimul loc grupa. Argentina pleaca si ea acasa, Suedia si Anglia mergand in optimi. Coreea de Sud bate Italia intr-o rusine de meci, la fel cum avea sa o faca si cu Spania. Organizatorii ajungeau in semifinale. Copilul din mine a simtit cum sta treaba cu marketingul si publicitatea. Pentru prima oara am sustinut Germania, iar nemtii au invins cu 1-0. Onoarea turneului era salvata, finala fiind una de gala: Germania-Brazilia. Razbunarea dintosului Ronaldo a sosit, iar Brazilia era din nou campioana mondiala…

Ultimul mondial m-a gasit la 17 ani. Fara indoiala nu mai eram copilul de altadata. Urmaream totusi cu aceeasi pasiune meciurile. Nu mai faceam fise de partida si nici nu mai lipeam abtibilduri in colectie.  O terminasem pana si cu fotbalul in sufragerie. Italia a batut Franta in finala, dupa capul aplicat de Zidane. Imi amintesc insa optimile dintre Italia si Australia, prin golul mincinos al lui Totti parca, prin minutul 94-95. Eram la o terasa in Botosani. Prima si ultima data cand am vizitat orasul ala. Vedeam nedreptatea in fata mea, voiam sa strig, dar copilul ce se ridica la gol murise. De asta, mondialul din 2006, nu isi are povestile asa cum le-au avut cele anterioare.

De ce i-am zis Mundial la inceputul articolului? Pentru ca din cartile lui Ioan Chirila, cel care il denumea numai asa, „Mundial”, am citit despre povestile fotbalului si gazetariei. Tipatul lui tata din 1994, sfatul mamei privind autobuzele, cartile maestrului Ioan Chirila…cateva coordonate care m-au adus astazi aici.

Ce va fi de azi incolo? Nu stiu. Mi-am ales o favorita, insa: Argentina. De ce? Maradona…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s