Ioan Chirilă – Tassos (Extras din "Zile şi nopţi pe stadion)

Unul din acele motive care în copilărie m-au făcut să cred ca jurnalismul e cea mai şmecheră treabă de pe Pământ. Părerea nu mi s-a schimbat foarte mult peste ani…rădăcinile au rămas acolo…

Mai jos…o mostră din cel care mi-a fost idol de copilărie şi rămâne un exemplu pe care mi-l amintesc din când în când atunci când bat butoanele tastaturii: Ioan Chirilă…

„Guadalajara, 1970. Se însera. Tocmai se încheiase partida Brazilia – Peru. Ai noştri, eliminaţi, plecaseră la Ciudad de Mexico. (A fost acel 4-5 în „el gruppo de la muerte”, cum s-a scris de atâtea ori.)

Îmi adunam hârtiile…hârtii multe, de care nu ai nevoie, dar pe care le ţii până la miezul nopţii, când, din cauza oboselii de peste zi, până şi trierea e o formă de relaxare…În stânga mea, un tip subţirel, cu freza linsă, bătea la maşină. L-am privit. Părea foarte nervos. Se certa cu maşina. Cred că o şi înjura. Între timp, de jos, de pe trepte, a apărut Nicu Munteanu de la „Europa Liberă”. (Nu aveam voie să venim în contact, dar n-am respectat niciodată această „indicaţie”, vecină cu nebunia…Ca să nu mai pun la socoteală faptul că eram cinci-şase mii de gazetari…)

La un moment dat, l-am auzit pe „dactilograful” din stânga mea strigând „Trăiască România”. Am tresărit o clipă, dar imediat mi-am dat seama că necunoscutul i se adresase lui Nicu Munteanu, pe care îl cunoştea.

Au urmat prezentările. Am aflat astfel că mă aflu în faţa unui gazetar de origine elenă, care lucrează în America. Apoi l-am surprins eu cu o ăntrebare rostită în limba greacă, limba mea maternă: „La ce ziar lucrezi?”. De astă-dată el a fost cel care a tresărit: „Lucrez pentru ziarul în limba greacă „Proini”, care apare la New York, şi pentru ediţia lui americană. Am şi o rubrică la radio…Mai scriu şi pentru „Fos ton spor” din Atena, când mă cheamă”.

Am pornit în trei spre autobuz. În cinci minute parcă ne cunoşteam de când lumea cu grecul. Şi tot în cinci minute am devenit „Ianaki”, adică un fel de Ionelule, de unde vine şi Enăchiţă…

N-aş fi bănuit, totuşi, în seara aceea de vară tropicală că drumurile noastre se vor încrucişa mereu, timp de două decenii în goană după o minge de fotbal.

Tassos Verghitsis – aşa îl chema – era un obişnuit al turneelor finale încă din ’50 de la Rio. Nu făcea prea mult caz de această longevitate. Încă din prima clipă mi-am dat seama că pentru Tassos era important să fie, de fiecare dată, la Rio, la Berna, la Stockholm sau la marginea lumii, în Chile. Îmi spunea: „Nici nu ştiu ce m-aş face fără aceste rendez-vous-uri, când trăiesc cu „adevărat”. Mult mai târziu aveam să aflu că Tassos nici nu era ziarist profesionist, dar făcea pe dracu-n patru ca să se acrediteze la Olimpiadă şi la Mundialele fotbalului… Şi tot aşa aveam să-mi dau seama că are nevoie de aceste escapade, pentru a uita de barul în care lucrează la New York. Aveam să aflu asta mult mai târziu, pentru că Tassos era, în fond, un cronicar mult mai avizat decât patru din cele şase mii de gazetari trimişi speciali. Tassos mai avea meritul de a fi fost propriul său trimis special, cheltuind o dată la doi ani cam tot ce agonisea în intervalul dintre Jocurile Olimpice şi Mundiale…

A doua zi aveam să plecăm la Ciudad de Mexico, cu autocarul, drum de peste şaşe sute de kilometri. Tasoss mi-a propus să-l însoţesc cu vionul, dar, bineînţeles, am refuzat…Venisem în echipă şi aşa aveam să rămânem… călătoria cu autocarul a fost infinită. Muream toţi de sete. Se făcuse amiază şi nici măcar un fulg de nor nu apărea pe cerul decolorat de jar. Deodată, ca la Fata Morgana, am zărit în dreapta un mic ristorante, aproape încercuit cu tonete de bere. Am coborât, am alergat, am cerut bere. Dar mexicanul ne-a spus că berea e fierbinte, că n-a avut s-o treacă la frigider. Nu l-am crezut. Am pus degetele pe o sticlă. Frigea. Soarele Tropicului. Ce era de făcut? Aveam sute de sticle de bere în faţă şi nu puteam bea. Mi-am zis că aşa ceva va fi în iad. I-am cerut totuşi să deschidă o sticlă. Am dus-o la gură. Mexicanul râdea ca un tâmpit. Am aruncat sticla. Am alergat spre autocar. Din fericire, şoferul nu oprise aerul condiţionat. Ne-am reluat călătoria pe lânga palmierii toropiţi…

A doua zi l-am regăsit pe Tassos la Centrul de Presă. Făcea curte fetelor. Avea întotdeauna câte un cadou. Adusese din America vreo 30 de aparate de radio cu tranzistor. Nu mai vorbesc de rujuri. Peste câteva minute, Tassos a fost chemat la telefon. Mi-a zâmbit. „Nu-i nici o problemă. Şefa de la telefoane îmi face imediat legătura. I-am făcut un cadou frumos. Un parfum franţuzesc. Femeile nu rezistă. Să ştii de la mine că un parfum fin valorează cât două ceasuri şi trei rochii”.

Copacabana

Spre seară am mâncat împreună. Tassos avea chef de vorbă. Căuta să mi se destăinuie: „Să ştii, John – mai scăpa şi câte un Jihn -, că între Onassis şi mine e o singură diferenţă. Amândoi suntem din Smirna, adică din Turcia, şi tot amândoi am plecat în lume cu câte 60 de dolari mari şi laţi în buzunar. Numai că el a fost mai deştept, venind aici, în Argentina, unde te strecori mult mai uşor, în vreme ce eu, mai înfumurat decât amicul Aristoteles Onassis, mi-am zis că am să cuceresc America. Rezultatul? O kirios Aristoteles este ce este, iar eu sunt un pârlit de corespondent pentru ziarul grecesc „Proini”… Dar să ştii că nu-mi pare rău. Eu sunt mai fericit decât Onassi, pentru că am timp. Nouă, grecilor, ne place să stăm la o masă, în Pireu sau în insula Mikonos, să avem în faţă o cafeluţă şi să privim marea, care e – ai să râzi – un spectacol mult mai frumos şi mai variat decât muntele… Onassis nici nu are timp să mânânce. La micul dejun e cu coada ochiului spre paginile de bursă ale ziarelor… Apoi e chemat la telefon, chelnerul aleargă cu receptorul în braţe şi senor Aristoteles se face că trăieşte… Telefonul îl anunţă că e invitat seara la o recepţie… undeva la ambasada Tanzaniei, unde e obligat să zâmbească, să spună de 20 de ori „how do you do”… În schimb, noi putem să trăncănim până în zori…oh, dacă ar fi fost şi marea, nu ne-ar fi trebuit nimic”.

Şi Tassos continua, privind undeva departe, poate chiar spre Smirna lui natală; „Când m-am decis să plec în America, mi-am zis că nu pot pleca aşa, fără nimic. Şi m-am dus la Laussane, în Elveţia, şi am făcut şscoala de maitre d’hotel… Abia după terminarea şcolii am plecat în America, având diploma în buzunar. M-am întâlnit cu un prieten care e din Brăila voastră… a început cu un cărucior de hot dogs… acum are 18 pe străzile New York-ului… Mi-a spus că se caută un şef de sală la barul „Copacabana”, care e de mare lux. Mi-am zis că e cazul să încerc. Şi m-am pregătit îndelung. Cravată „Pierre Cardin”, batistă de mătase, butoni…

Am intrat cam timid, deşi mi-am făcut curaj. Era pe la 11, înainte de prânz, când barul încă doarme. A venit patronul. Nu m-a poftit să iau loc. M-a întrebat ce vreau, în stilul acela direct, american, fără salamalecurile noastre de la Smirna sau de la Atena. I-am spus că aş vrea să lucrez ca maitre d’hotel. M-a privit ca pe un tapeur care ar avea nevoie de 20 de dolari, „că e copilul bolnav”. Atunci am scos din buzunar diploma mea de la Laussane. Într-o secundă, patronul m-a privit cu alţi ochi. Avea, evident, complexul de inferioritate al americanului faţă de Elveţia. Dar asta a durat doar câteva secunde. M-a întrebat direct, făcându-mă să înţeleg că  distanţa dintre noi se depărtează: „Cât vrei să câştigi la mine?”. M-am gândit puţin şi am zis „cam opt sute de dolari pe lună”. Odată şi-a umflat pieptul şi m-a privit de sus: „La mine, dacă nu scoţi 400 pe zi, înseamnă că eşti zero”. Îşi luase revanşa. „Şi ce trebuie să fac pentru banii ăştia?”. „Ai să ai opt mese, la care vei conduce oaspeţii noştri. Ca la Lausanne. În fiecare seară am să-ţi dau lista persoanelor mai importante. Te previn că bacşişul îl împarţi cu mine, după plecarea ultimului client”.

M-am pregătit bine pentru debut. Am cumpărat flori pentru fiecare masă. Îl urmărisem timp de o oră pe fostul şef de sală, ca să zic aşa. Era un fel de discobol pe care crăpau hainele. Avea un stil pentru care la Lausanne ar fi fost dat afară după numai cinci minute. Îşi îndemna clienţii cu brutalitate: „Hallo, masa din colţ”.

Înainte de începerea programului, patronul mi-a dat lista cu mesele reţinute: „Fii atent, ăsta-i senator. Tratează-l cum se cuvine”.

Prima noapte am depăşit-o. Dimineaţa, patronul mi-a spus pe neaşteptate: „Scoate mărunţişul!”. Apoi l-a împărţit ca un crupier versat. După care a adăugat: „Vezi că ai sărutat mâna unei negrese. E frumos în teorie, dar la mine nu ţine. E ultima oară”.

„La „Copacabana”, care era un bar de prim rang, am câştigat bani frumoşi, dar curând aveam să-mi dau seama că se întâmplâ lucruri necurate în culise. Am văzut o dată şi o targă care transporta pe furiş un om mort. În dimineaţa aceea m-am decis să părăsesc „Copacabana”. Dar cum? Nu era simplu. Erai urmărit pas cu pas. Atunci am telefonat unui prieten în Grecia, care mi-a trimis o telegramă cu „tata greu bolnav, vino urgent”. Aşa că am reuşit să plec. Patronul m-a întrebat când mă întorc. Am spus cât de curând…Tata murise de opt ani. Aşa am ajuns în Grecia. După un timp i-am telefonat lui Focas, omul cu cărucioarele hot dogs. Totul părea în regulă. Angajaseră provizoriu un înlocuitor. Am scris şi patronului. I-am spus că boala tatei mă obligă să mai întârzii… Am revenit la New York abia când Focas mi-a telefonat că au angajat un maitre definitiv. Am revenit după câteva zile. Patronul mi-a spus că a avut şi aşa multă răbdare. Am răsuflat uşurat. Focas mi-a spus că de la „Copacabana” nu se iese cu una, cu două… Eram salvat. Dar şi inima mi-a dat primele semnale”.

În ’74, în Germania, ne-am revăzut. Tassos a continuat să fie şeful şueteli de la Centrul de presă. A venit cu altă tranşă de cadouri pentru adoratele lui. L-am întrebat dacă merge şi cu nemţoaicele. Mi-a făcut cu ochiul: „Şi încă cum!” În jurul mesei noastre erau greci, turci, italieni, câte doi-trei francezi, cu schimbul… Victor Sinet, corsicanul… Jean Paul Oudot… La „L’Equipe” se schimbau generaţiile. Tassos vorbea vreo cinci limbi – engleza, franceza, spaniola, greaca, turca… Pe neaşteptate, Tassos se ridica de la masă şi pleca. Ne spunea în fugă că vrea să prindă avionul de Hamburg (Ne aflam la Frankfurt.) „Mă, băieţi, sunteţi cam sedentari. Nu vă place mişcarea. Mă duc să văd pe teren cum se bat nemţii de aici cu cei din R.D.G.”. Revenea pe la miezul nopţii. L-am întrebat atunci dacă Beckenbauer a „dat” meciul celor din Est, ca să nu întâlnească Olanda înainte de finală. Tassos a răspuns tranşant: „Mie-n sută!”. „Ai auzit, Tasse, ce-a spus Gerd Muller după meci, la conferinţă?” „Nu, că am alergat să prind avionul de întoarcere”. „Şi ai pierdut bomba zilei”. „Care?” – ne-a întrebat cu o disperare în glas. „Gerd a declarat în gura mare, la TV, că nu va mai juca niciodată la Hamburg, pentru că Hamburgul are un public de rahat”. Tassos a început să clipească. Acest amator care era mai profesionist decât mulţi alţii ar fi vrut să fie pretutindeni, să nu scape nimic. Din acest  motiv nu putea să stea locului. Singurul care îl mai fixa în fotoliu era portarul turc Turgay, devenit cronicar al ziarului „Myllyet”. Dar pe Turgay o să-l reîntâlnim mereu. Şi o să vă povestesc ce i s-a întâmplat la Ciudad de Mexico, în 1986…

„Ballantines” şi „Winston”

Între timp, Tassos a fost în Bucureşti… avea o fată frumoasă la doamna Aslan, unde a făcut o cură de 15 zile… Îi plăcea la Bucureşti: „Mă simt ca la Atena, Ianachi”. Mi-a spus că pentru Argentina să nu-mi fac probleme cu casa, că a angajat printr-o agenţie americană un apartament cu două camere la Buenos Aires. Se apropia Campionatul Mondial din 1978. Între timp a trebuit să mă operez. Eram sigur că am ratat Argentina… mai erau două luni, dar eu eram la fel de nebun ca Tassos când era vrba de C.M.

Am revenit în redacţie cu o lună înainte de posibila plecare. Nu mă simţeam grozav. Colegii mă priveau derutaţi. Eram foarte palid. Se mirau că mă gândesc să plec la Buenos Aires, „la mama dracului”. N-aveam bani. De unde dolari? E adevărat, îmi promisese Ţiriac ceva bani, dar trebuia să mă întâlnesc cu el la Paris. Ce garanţie puteam avea cu un om întotdeauna bine intenţionat, dar al cărui program se modifică de la o oră la alta?

Stăteam la secţia internaţională a  ziarului. Ochsenfeld, bietul de el… s-a sfârşit la Palermo… lucra. Îl întreb: „Tu ce-ai face, Nani?” – aşa-i spuneam între prieteni. „Ar însemna să fiu nebun să plec în neştire”. Bănăţeanul din el, ordonat până la Dumnezeu, nu putea să accepte o asemenea aventură. Nu ştiam ce să fac.

Dar, la numai câteva minute de la această convorbire, începe să bată telexul. Nani se ridică aproape automat, ca întotdeauna, şi citeşte. Se uită la mine, uluit. Nu ştiu ce să cred. După vreo douăzeci de secunde, telexul tace. Nani rupe hârtia, foarte nervos, şi mi-o întinde: „Citeşte şi ascunde-o!”. Citesc pe sub masă: „Adu-mi şase sticle de Ballantines şi şase cartuşe de Winston. Ai să găseşti cheia la Sheraton-ul din Buenos Aires”. Nani e alb ca varul. „Vreţi să mă băgaţi în puşcărie?”. Avea dreptate. Pentru o asemenea corespondenţă putea să-şi piardă postul. Puteam să mi-l pierd şi eu. Noroc că eram lângă telex. Noroc că Nani a avut un mare gest de curaj, rupând hârtia. Nu era voie. Totul era sub control. Iar dacă rupeai hârtia însemna că…

N-am avut linişte vreo trei zile. Aşteptam descoperirea mesajului transoceanic… Din fericire s-au amestecat benzile, s-au amestecat hârtiile şi am scăpat. Deşi Nani aştepta mereu…

Telexul lui Tassos mi-a dat aripi. Acum eram hotărât să plec. Oricum. Chiar dacă şansa de a-l întâlni pe Ţiriac era de cinci la sută… Trebuia să-mi iau biletul de avion. Era 32.032 lei, adică echivalentul a 2000 de dolari. (Dolarul era 16 lei la Tarom.)

Am plecat într-o adevărată aventură. Aveam în buzunar cinci dolari mari şi laţi. Drumul de la aeroportul Orly  – escala franceză – şi gara Invalides, care te aducea în centrul Parisului, costa patru dolari. M-am perpelit toată noaptea de ajun ca să ascund marea „avere”, cinci dolari. Era chinuitor şi, mai ales, umilitor. Dar am ajuns. Am telefonat unui prieten, Mitică Meta, suporterul tuturor gazetarilor români care au trecut prin Paris. L-am căutat toată noaptea pe Ţiriac. L-am prins pe la două. Tocmai venise de la Munchen, cu Vilas. Mi-a fixat o întâlnire a doua zi la Roland Garros. M-a înarmat cu suma necesară. M-a întrebat dacă nu vreau mai mult. Nu era cazul.

Spre seară, când să închidem garsoniera lui nea Mitică şi să plecăm la Orly, a sunat telefonul. Ne-am zis să nu ne mai întoarcem din drum. Dar ne-am întors, din fericire. Telefonul lui Nicolaescu mă anunţa că nu se mai pleacă de pe Orly, ci de pe Charles de Gaulle. Dacă nu m-aş fi întors din drum, n-aş mai fi putut pleca. Următorul avion era peste vreo trei zile. Probabil că aş fi renunţat…

Am zburat bine, cu escală la Lisabona şi la Rio. Când am ajuns la Buenos Aires, erau patrugrade pe aeroport. Timp de 30 de zile termometrul nu avea să coboare sub 7 grade.

M-am dus la Sheraton. Mi-am luat cheia. Eugen Barbu şi Nicolaescu aveau să locuiască la hotel „Embejador”, lângă ambasada României… Am intrat în apartamentul pe care îl închiriase Tassos – fler de grec – cu 400 de dolari pe lună.

La intrarea în living m-a pufnit râsul. Pe peretele imaculat erau prinse vreo cincizeci de clipsuri cu diferite mesaje, tăieturi din ziare, numere de telefon, desene, caricaturi… Tassos a venit către miezul nopţii.  Ne-am îmbrăţişat. Era întotdeauna exuberant. I-am dat sticlele şi cartuşele de ţigări. „Ia su, Ianaki!”. Adică, să trăieşti, Ionele… „Ştii cât cer bandiţii, aici? 20 de dolari sticla de whisky şi tot atâta cartuşul de Marlboro. Ţi-ai plătit chiria, palikari mu!” Am încercat să protestez. Dar Tassos, cu creionul său după ureche, mi-a făcut un calcul simplu, din care rezulta că îmi datorează 40 de dolari, cu apartamentul plătit.

Am adormit târziu de tot. Am stat la poveşti. A doua zi ne-am dus direct la Centrul de presă. Acolo, Tassos a mai făcut o demonstraţie de „frumos nebun”. S-a plasat, ca Napoleon, în faţa marii table negre în care erau fixate, cu litere albe, anunţurile de presă. Şi l-a chemat pe şeful Centrului de presă. Acesta a venit imediat, destul de docil. Tassos l-a luat tare: „Ascultă, jefe! Vrei să-mi citeşti anunţul de sus?” Şeful părea descumpănit. „De ce?” Tassos nu l-a lăsat să respire: „Te-am rugat să citeşti”. Şeful a început să silabisească: „6 iunie 1978”. Tassos a dus palma ca un dirijor care invită viorile la un andante. „Opreşte-te! Ce greşeală e în acest anunţ?” „Nu văd nimic, domnule!” L-a privit lung şi mi-a spus în greceşte: „Ţi-am spus că aici toţi dorm în picioare”. Apoi, şefului, care nu mai înţelegea nimic; „Ce dată e astăzi, şefule?” „7 iunie”. „Şi ce scrie aici?” „6 iunie”. „Atunci de ce mă oboseşti cu anunţuri de ieri?” „Bine, dar…” „Nici un bine. Dumneata ai obligaţia de a-mi proteja capacitatea de concentrare. Te rog să pui pe cineva să elimine imediat anunţul parazit.” Şeful Centrului de presă m-a privit lung, sugerându-mi că prietenul meu e alăturea cu drumul, dar a pus să se elimine anunţul…

Tassos a pus curând stăpânire pe Centrul de presă. Era prieten cu toate operatoarele de telefon, cu fetele de la calculatoare… executa veritabile slalomuri printre mesele cu maşini de scris, ca să salute toată lumea. Devenise o figură centrală, mai ales că era chemat la telefon din sfert în sfert de oră. Uneori nici nu mai avea ce să comunice. Atunci mă întreba prin semne să-i dau ceva, orice… „ceva cu Menotti”… nu avea importanţă ce…

Apoi dispărea. Revenea peste o oră. „Unde ai fost?” „La conferinţa de presă a lui Videla. L-am întrebat câţi deţinuţi politici are în momentul de faţă”. Turgay, care fusese şi el la conferinţă, avea să confirme.

Am petrecut două săptămâni în trena dementă a lui Tassos. Şi mai aveam încă două până la finală… La conferinţele de presă punea  întrebări de care mă jenam: „Ascultă, domnule Schon! Cât timp mai vrei să subminezi, prin jocul pe care îl faci, prestigiul fotbalului german?”. Sala izbucni în râs. Traducătoarea în germană nu reproducea întreaga întrebare. Schon răspundea cu gravitate: „Vom ameliora jocul nostru spre partea finală a competiţiei”.

În estuarul La Plata

În prima duminică, zi de pauză, am fost invitaţi la o excursie pe estuarul La Plata. Magnaţii din Buenos Aires au pus la dispoziţia presei cam 800 de yacht-uri. Ţin minte că am stat la coadă. Coboram în tranşe. Am fost, desigur, cu Tassos. Am nimerit într-un yacht mai mic, dar foarte elegant. Ţin minte că eram vreo 12. Ne servea – aveam să aflăm – fiica proprietarului. Gestul argentinienilor mi s-a părut o mare probă de eleganţă. Whisky-ul şi multe alte băuturi ne-au dezlegat limbile. Mă aflam în preajma unui gazetar freancez. Un om tânăr.

Am intrat în vorbă. A trecut uşor peste protocolul de introducere. M-a întrebat direct: „Cum e pe la voi?”. „Să zicem bine” – am răspuns. A zâmbit. „Nu e bine. Nu e bine deloc”. „Chiar deloc nu e bine spus”. (Nu venise deceniul anilor 80 care a fost şi cel mai greu.) A continua în stil franţuzesc. „Nici la noi nu e grozav. Sunt atâtea… Ştii care e diferenţa dintre sistemul nostru şi cel al vostru? La noi, cel deştepte, uite, aici – şi a dus mâna dreapta deasupra capului. Iar cel nedotat, ca să nu folosesc un termen mai dur, e aici – şi a arătat undeva sub banca pe care şedea. Asta la noi… În schimb, la voi, cel deştept e undeva aici – şi a dus mâna la piept – , în timp ce cel nedotat e cam aici, cu vreo douzeci de centimetri mai jos. Aparent, sistemul vostru e mai drept, mai etic”… A intervenit Tassos: „Le cam simplifici, maestre”. Tassos e unul dintre oamenii care anulează imediat distanţele. Francezul n-a cedat: „Ştiţi care sunt consecinţele acestei situaţii? La noi, cel situat sus nu se mulţumeşte cu ce are. Şi astfel apare Mafia. La voi, în schimb, înfloreşte ipocrizia”. Am tăcut şi eu, şi Tassos. Francezul pusese degetul pe rană. Am rămas pe gânduri. Avea dreptate… La căderea serii, yacht-ul a acostat în golful din care plecaserăm. Am pornit cu un autocar spre centru. Pentru prima oară, vorbele francezului îl marcaseră.

Am intrat la „Pippo”, restaurantul de lângă Centrul de presă, în care trăiam cu adevărat Mundialul şi unde se înfruntau, ca la Neapole sau Barcelona, chelnerii de limba italiană cu cei de limba spaniolă. De fapt, pe mine, care fusesem operat cu două luni în urmă, de bilă, m-a salvat „Pippo”, care, pentru un dolar, oferea o friptură de 600-700 de grame. (Era şi normal, poate, într-o ţară cu 25 de milioane de oameni şi 100 de milioane de vaci.) Din păcate pentru bila mea, Tassos mă invita în fiecare seară în locandele lui greceşti – unde nu sunt greci în lumea asta mare? – şi mă îndopa cu stridii prezentate în mai multe variante. Nici nu ştiu cum am scăpat de acest regim pe care chirurgul meu l-ar fi consider sinucigaş. Probabil că muşchiul de vacă de la „Pippo” elimina toate toxinele stridiilor şi ale celorlalte fructe de mare, care sunt atât de gustoase…

Am ajuns acasă către miezul nopţii. (Tassos mai avea vreo două opriri pentru ceea ce numim noi „una mică”.)

Acasă, Tassos şi-a aruncat imediat privirile spre panoul cu clipsuri. Le desprindea pe cele depăşite cu o viteză de cruăier: „Asta s-a rezolvat… asta nu se mai poate rezolva, jos cu ea… asta rămâne în suspensie… asta cade”. Şi cădeau vreo 20. În schimb Tassos îşi scotea carnetul şi adăuga alte 20. „Ce vrei, Ianaki, trăiesc îns til american. Viaţa e impărţită în anotimpuri, în luni, în săptămâni, hai să zicem în zile sau chiar ore.. a mea e împărţită în secunde… Nu pot să irosesc nici o secundă. Dar stai, nu te sperie… Un whisky tot o să bem noi acum, un whisky adus de la Paris”.

N-am putut dormi. Tassos era obsedat de convorbirea cu francezul pe estuarul La Plata… „A redus totul la o luptă între ipocrizie şi Mafie, dar un pic de dreptate are. Dacă ţii la părerea mea, lupta dintre capitalism şi socialism nu s-a încheiat. Nenorocirea e că în zona voastră, a socialismului, se comit crime. Stalin a comis mai multe crime decât Hitler – se spune la noi, în America. Hitler a gazat milioane de oameni. Vreo şase. Dar Stalin părea hotărât să-şi lichideze propriul popor. Colectivizarea s-a soldat cu vreo 13 milioane de morţi. Din glonte sau de foame. Am citit cartea unui englez. Spunea englezul că într-o zi, la marginea unui orăşel, lângă Moscova, un băieţel trăgea cu praştia într-o ţintă făcută dintr-o jumătate de foaie de ziar. Trece un tip pe acolo şi vede că băieţelul trage într-o foaie pe spatele căreia era chipul lui Stalin. Rezultatul? S-a dus la partid şi a povestit. Ce a urmat e de neconceput în America. Tatăl băiatului a luat zece ani de puşcărie… În care erau nenumărate exemple de felul ăsta. Într-o seară se adună câţiva tineri ca să danseze. Bineînţeles că au şi băut un păhărel de vodcă. În plină veselie, unul dintre invitaţi se apropie de bustul de ghips al lui Stalin: „Ce mai faci, bătrâne?” – îl întreabă tânărul, cu o anume blândeţe, pe omul de ghips, mângâindu-l pe ceafă. Rezultatul? Zece ani de puşcărie. Devenise un fel de normă.”

„Văd, totuşi, Tassos, că înclini spre lumea voastră”. „Nici pe departe. Le cunoaştem şi pe ale noastre. Atât Lincoln, cât şi Kennedy au fost împuşcaţi de Mafie. Mafia nu poate fi localizată în timp şi spaţiu… Nu e în Sicilia sau în vremea prohibiţiei. E de când lumea şi e pretutindeni. E şi în Amazoane, unde se taie pădurile, e şi în Vorkuta, un punct al Gulagului, unde urcă doar renii”.

„Şi unde vom ajunge, Tassos?” „Nicăieri”. „De ce ai plecat din Grecia?” „Ca să trăiesc mai bine. Călătoresc unde vreau şi când vreau. Am paşaportul în buzunar. E un document atât de obişnuit, încât într-o bună zi, în drum spre aeroport, pe la jumătatea drumului, mi-am dat seama că l-am uitat acasă. Am oprit taxiul şi am fost tentat o clipă să mă întorc din drum şi să-l iau. Dar mi-am dat seama că dacă merg înainte e tot aia. Am oprit la prima secţie de poliţie, pe autostradă, şi am cerut un duplicat. Mi-au făcut poza în zece secunde, au cerut prin computer datele de la Centru şi în cel mult zece minute aveam un nou paşaport… Iată că şi de asta am venit în America. Să nu crezi că e vorba doar de bani. Nu sunt milionar. Nici pe departe. Dar America e un vis din copilărie. E adevărat, sunt destule lucruri rele şi în America. Am un băiat. Mă gândesc mereu cum să fac ca să scap de obsesia drogurilor. Fac ce fac, inventez nişte boli posibile şi-i fac nişte analize. Deocamdată e bine, dar cine ştie cât va dura asta? Pe de altă parte, sunt şi nenumărate lucruri bune. În această ţară, cu atâţia gangsteri, care se împuşcă din maşini în adevărate lupte de stradă, dacă ai fost prins cu minciuna, poţi să şi pleci din America. Nu mai e nici o şansă”.

Îl întrerup o clipă, deşi e dezlănţuit: „Cred că ai dreptate, Tassos. Am avut un coleg, Vartan. A ajuns la Beirut, unde era filtrul pentru America. A completat nişte formulare. Apoi a aşteptat. Aproape o lună. Şi i-a venit răspunsul: „Nu puteţi intra în America. Nu aţi declarat că acum zece ani aţi fost în Statele Unite”. Vartan a protestat. Nu-şi aducea aminte. A cerut explicaţii. I s-a spus limpede că exact cu zece ani în urmă a făcut o escală de zece ore în America, venind din Canada, pentru a-şi continua drumul în Europa. N-a mai avut ce spune. Chiar dacă nu a părăsit aeroportul”.

Tassos nu mai avea răbdare: „Uite, vezi ceasul ăsta al meu? L-am cumpărat din magazin cu 100 de dolari. L-aş fi putut cumpăra cu numai 10 dolari sau cel mult douăzeci din magazinul-depozit al Mafiei, unde se depun lucrurile furate. Bineînţeles că nu m-am gândit o clipă să fac asta. Dacă te zăreşte cineva, părăseşti imediat America”.

„Te mai întreb o dată, Tassos. Unde vom ajunge?”. „Nicăieri, pentru că toate sunt încurcate. În America, doi gazetari îl doboară pe Nixon pentru că a pus trei microfoane în telefoanele Democraţilor. Şi asta în vreme ce la ruşi sunt un milion de microfoane şi nu cade nimeni… Nici măcar şeful Poştei din Odessa sau din Leningrad”.

Am adormit spre ziuă. Nu bănuiam că freneticul, veselul şi neastâmpăratul reporter Tassos poate fi obsedat şi de altceva decît de Kempes sau Rummenigge, dar iată că prietenul meu „nebun” ascundea şi el atâtea gânduri…

Ultima seară cu Tassos

Ultima oară ne-am văzut în Mexic, în 1986. Era mai slab – suferea de cancer, fusese operat în 80, după Olimpiada de la Moscova – dar tot nu putea sta locului. Era într-o continuă mişcare. Începuse să bea vodcă. O strecura în Centrul de presă, unde nu era voie să vii cu băuturi alcoolice. „Dragă John, fără asta nu mai pot. Ştiu că pot să mă curăţ chiar mîine şi asta mă face să uit”.

Am încheiat ciclul nostru în Mexic 86. A făcut atunci o demonstraţie de om care nu doarme în picioare. Nu cu mult timp înainte de încheierea Mundialului venise la Ciudad de Mexico doctorul Frînculescu, medicul Craiovei. Se aventurase într-o călătorie infinită. Din păcate, pe drum i-au dispărut valizele. Era, de fapt, o călătorie ratată. Se apropia finala. Doctorul îmi spune: „Să fac 14000 de kilometri şi să nu văd finala… E prea de tot”. I-am aruncat vorba asta lui Tassos… Mi-a răspuns imediat în stilul lui personal: „Nu-i problemă. Îl băgăm”. Mi-am zis din nou că e nebun. „Bine, bine, dar cum faci, Tassos?” Primul obstacol a fost urcarea în autocarul care urma să ne ducă de la Centrul de presă la stadionul Azteca. „Întrebi cum facem? Nici o grijă. Urcăm împreună, cu talonul de acreditare. Acolo îţi dau talonul meu. Cobori şi-l dai doctorului”: Zis şi făcut. (Era atât de simplu, dar asta în primul rând pentru cei care veneau din Pireu.)

Urcăm. Doctorul urcă fără probleme. Are „acreditare”. Dar îşi dă seama că nu s-a întâmplat încă nimic. A câştigat doar dreptul de a fi în preajma stadionului Azteca, acolo unde va parca autocarul nostru.

Înaintăm prin mulţime. Tassos îl strigă pe Frînculescu: „Hai, mai repede, sau eşti unul dintre cei care dorm în picioare?”.

Acu,, ceea ce punem la cale e ca spargerea unei bănci… Doctorul e la un pas de el. Se apropie primul obstacol. Ni se cer biletele. Aici, acreditarea contează mai puţin. Biletul e totul. Tassos atacă primul punct de control. Are un tupeu fără pereche. Mexicanul îi cere biletul doctorului. Intervine Tassos, pe intercepţie. „Are biletul în biroul de colo”. Şi pentru că vorbeşte numai englezeşte, controlorul se dă bătut. (De fapt, nu văd nici un birou.) doctorul trece. Se şterge cu batista pe frunte. A transpirat tot. Înaintăm. Căutăm un culoar mai liber. Tassos mă ceartă: „Să mergem cu grămada. Dacă vrei ca doctorul să intre… Să facem o înaintare ca la rugby”.

Al doilea obstacol. O fată. „Biletul domnule”. Intervine iar Tassos, care atacă: „Domnişoară, dumnealui e medicul meu curant. Dacă se depărtează de mine, dumneata răspunzi”. Între timp, Tassos îi arăta ostentativ insigna Comitetului Olimpic American, care îi acoperă tot reverul şi de care nu se desparte niciodată. Fata încearcă un răspuns, se uită atent la insignă, care e, oricum, impresionantă, iar doctorul a şi scăpat, lansat pe treisferturi…

La al patrulea obstacol, Tassos s-a sacrificat, a atras atenţia asupra lui, zăbovind sub uşa controlului electronic, şi aşa ne-am trezit în faţa ultimului obstacol, cel mai greu de altfel, pentru că de acolo nu mai aveai decât să cobori spre fotoliul tribunei presei. Mărturisesc că nu vedeam absolut nici o soluţie. Dar Tassos mai avea una. S-a dus direct spre controloare şi i-a spus pe un ton grav, după ce şi-a prezentat biletul cu gesturi largi: „Senorita, îl iei pe domnul şi-l conduci, te rog, la „Palco d’onor”, în apropierea domnului Havelange” şi i-a introdus 3000 de pesos în buzunăraşul de la piept. Fata, surprinsă, a pornit ca hipnotizată şi l-a instalat pe doctorul Frînculescu într-un fotoliu de onoare. Până aici toate bune. Dar, revenindu-şi, fata s-a întrebat ce rost au avut cele trei mii de pesos, s-a întors la „Palco d’onor” şi i-a restituit doctorului cele trei mii de pesos; doctorul, pentru a nu face vâlvă, a primit bancnotele: sigur că a stat pe gânduri un timp, dar a văzut finala la câţiva metri de Havelange. Povestea asta îl recomandă foarte bine pe Tassos. Avea o imaginaţie dementă, chiar dacă „operaţiunea Azteca” ar putea fi interpretată şi altfel. Pentru noi a fost o probă de inventivitate dusă la extrem. Probabil că niciodată în istorai Mondialelor nu s-a întâmplat ca o finală, pentru care s-au plătit 240 de dolari, să fi fost urmărită de un spectator fără bilet şi care, pe deasupra, a mai primit şi 3000 de pesos pentru „dreptul” de a sta lângă Joao Havelange, preşedintele FIFA.

În seara aceea, Tassos a strecurat în Centrul de presă mai multe sticle de vodcă. Au fost toţi francezii la masă – ei nu scapă niciodată asemenea ocazii… A fost bulgarul Tonici, a fost şi portarul Turgay, turcul… Turgay a făcut atunci o mare pasiune pentru o stewardesă a Mundialului… După ce a învăţat câteva mexicance să facă o cafea turcească în garsoniera lui, lipită de Centrul de presă, i-a venit şi rândul să cadă cloşcă. De atunci, a plecat de nenumărate ori în Mexic ca să-şi întâlnească amorul. Bine că a avut cu ce să plătească nenumăratele zboruri transoceanice…

A fost, de fapt, ultima seară cu Tassos. De atunci nu ne-am mai văzut. L-am căutat la Coppa del Mondo, în Italia. L-am găsit înregistrat pentru acreditare. Dar de întâlnit nu l-am întâlnit, în pofida mesajelor pe care i le-am lăsat şi la Bari, şi la Napoli, şi la Roma, la Genova, la Milano sau la Bologna. În Mexic ar fi fost mult mai simplu. Marele centru era în Capitală. Italia, însă, are vreo 15 capitale când e vorba de fotbal. Şi e mult mai greu. Dacă Tassos a fost cu adevărat la Coppa del Mondo, sunt convins că a „bântuit” prin Sardinia, pe la Palermo, s-o fi dus, din când în când, la Milano sau chiar la Udine, dar de întâlnit nu l-am întâlnit.

Cred că Tassos nu mai este. Stau şi mă întreb ce-o fi făcut cu feciorul său, Iorgos, care i-a spus într-o zi că vrea să-şi schimbe numele, să renunţe la Verghitsis, să fie sută la sută american. Asta a fost cea mai grea lovitură pentru el. S-a gândit, la un moment dat, să-şi facă o asigurare pe viaţă, de 100000 de dolari, cu condiţia ca asigurarea să poată fi ridicată, în mod expres, doar de Verghitsis şi de nimeni altul, să zicem un Smith sau un Johnson oarecare.

Coppa del Mondo a fost mult mai tristă fără Tassos. El era titirezul care se învârtea în faţa meselor la care sorbeam cafeaua.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s