Wig in a Box

Mai bine nu cititi ce urmeaza.

E ultimul post pe care il scriu de pe laptop-ul meu Dell. E ciudat sa te atasezi discret de un obiect, dar m-a insotit de la venirea mea la Bucuresti. A vazut ce n-au vazut ceilalti, mi-a suportat scriiturile de fiecare data, fara sa zica nimic, fara proteste. A fost un servitor cu caracter. De maine va trece in maini mai bune si mai mici.

4 dimineata si scriu randurile astea si ca sa mai treaca vremea. De la 11 voi avea curs si e incredibil cat de mult vreau sa treaca orele astea. Vreau sa respir printre oameni si sa aud zgomot de fond, discutii fara sens…A inceput de la o vreme sa ma sperie singuratatea serii. Nu noaptea, pentru ca inca mai am o relatie placuta cu ea, dar seara am o mare problema…Pe la 9-10…incep sa ma gandesc la ce voi face in orele urmatoare. Imi programez ori vreo carte, ori niste filme, Olimpiada de Iarna sau pur si simplu niste somn batran si sanatos. Ei…inainte de a face astea mi se face o frica teribila de singuratatea care va veni. Motivele profunde sunt greu de analizat. Am gasit insa acum cateva minute, in timp ce faceam dus, un motiv destul de superficial: nu am credit pe nici un telefon. La ore din astea, cand simt cum singuratatea imi intra in vene, as fi dat un mesaj … nu stiu cui. Probabil as fi aberat pe vreo 3-4 mesaje. Nu as fi asteptat nici un raspuns. As fi vrut doar sa stiu ca randurile acelea au ajuns la cineva. Discutia in gol ma sperie. De asta nu prea vorbesc singur si nu pot sa tin un jurnal clasic. In afara de faptul ca mi se pare pierdere de vreme…nu ma suport. Nu imi pot povesti mie toate cele pe care le am in cap. Daca as intalni o persoana asemanatoare cu mine probabil ca nu as suporta-o.

In timp ce apa era data pe nivelul cel mai fierbinte…m-am sprijinit de perete si am inchis ochii. In cap a inceput sa imi cante „Wig in a box” din soundtrack-ul lui „Hedwig and the angry inch”…

On nights like this, when the world’s a bit amiss and the lights go down across the trailer park…

I get down, I feel had … I feel on the verge of going mad and then it’s time to punch the clock.

Pe langa tot haosul psihic mai vine si cel fizic. O durere la piciorul stang venita de nicaieri si o usturime teribila pe fata. Un barbierit prea rapid la 4 dimineata, aproape riscant si rezultatele sunt dezastruoase. Probabil ca in vreo 10 ore o sa treaca usturimea, dar pana atunci simt furnici intepandu-ma peste tot…

Mi-e frica de noptile cand ma simt singur. Am impresia ca marcheaza o schimbare, o imposibilitate de a mai juca singur. Cand am realizat, pe la 11-12 ani, ca nu mai pot juca fotbal in casa si mai ales singur…am trait o adevarata drama. Lumea exterioara, destul de absenta pentru mine oricum, disparea instantaneu. Eram numai eu, mingea mea verde de cauciuc si caietele pe care simulam campionate intregi. Am mai povestit asta candva…dar schimb unghiul de abordare. Momentul acela cand m-am trezit fara fotbalul din sufragerie…prima mea vaza sparta de un sut prea puternic…ala a fost un soc. M-am simtit ca un fotbalist prea batran, ca un ciclist care nu mai poate da din pedale…ca un tenisman caruia lungul de linie nu-i mai intra ca in tinerete. Mi-am dat seama ca sufrageria era prea mica, iar eu prea mare, prea rapid deja pentru spatiul acela. Am avut o perioada lunga de blocaj. Asa e si cu noptile astea…

Iubesc orele astea, dar mi-e teama sa nu ma trezesc intr-o zi fara ele. Mi-e teama sa nu pot dormi cum trebuie, sa nu pot rezista treaz cum vreau. Mi-e teama de singuratatea noptii pe care o simt pozitiva in continuare. As vrea sa nu intru in categoria melancolicilor ce vad noaptea ca o singuratate oribila.

Stau mai mereu offline pe messenger, dar imi place sa il tin deschis pentru a vedea oameni acolo. Desi nu am o lista prea stufoasa, putinii pe care-i vad imi sunt de ajuns sa ma faca sa constientizez vizual ca nu sunt singur pe baricade. Ei bine…mai sunt rare nopti, cum e si asta, cand nu este absolut nimeni. O are fereastra alba cu care nu ai ce face. Deschizi apoi vreun facebook, doar sa vezi butonul verde aprins, sa apara oameni. Nu, nu o sa vorbesti cu ei, dar ii vrei doar paliativ. Dar pe prima pagina iti apare scris intr-un colt „Nu este nimeni online”. Calugari, sfinti parinti? Aici nu e nimeni…

In camera s-a auzit pentru doua secunde sunetul sperantei. Acel sunet pe care-l fac boxele cand suna telefonul. As fi fost placut impresionat sa primesc vreun semn in dimineata asta, dar a fost o alarma falsa…

Si in nopti ca astea ma gandesc la multe chestii. De exemplu…voi aveti vreun secret suprem, pe care sa nu-l stie si sa nu-l banuiasca nimeni? Sa-l tineti in voi de .. ani buni, dar sa nu puteti sa-l impartasiti nimanui? Ei bine, eu am unul. Da cica de aia se cheama secret, ca sa nu vi-l zic.

Va urma inca un film…se va face 7 si apoi inca un film. Pana cand voi pleca spre facultate. Cine credea ca Rosca va deveni izbavirea mea? See you later, aligator!

Anunțuri

Un gând despre „Wig in a Box

  1. Hey, mc ca m-ai trecut in blogroll, te-am trecut si eu, iti citesc blogul mai de mult, cand am tip, si imi plac intamplarile pe care le povestesti, succes in continuare la blogging:D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s