Rândurile de mai jos sunt eu

Camera mea e o bucata din mine. Modul in care citesc ma caracterizeaza. Muzica care-mi umple cei patru pereti e o bucatica din sufletul meu. M-am trezit acum 20 de minute dintr-un somn ciudat, pe latul patului, cu cartea pe cap. Am privit in jurul meu si mi-am dat seama ca bucata asta de camera e mai aproape de mine decat as vrea eu sa imi imaginez.

Deasupra fetei aveam “Sarutari de cinema” si am adormit cu ea pe nas dintr-un motiv foarte simplu. Mirosea extraordinar. Chiar ma temeam la prima pagina ca pana la finalul cartii s-ar putea sa ma indragostesc, asa ca am decis sa o iau intr-un ritm nebunesc, sa o termin cat mai am timp, pana cand nu-mi mai vine iar si iar sa o miros. E extraordinar cum o carte ascunsa intr-o geanta de femeie poate sa se imbibe atat de bine cu parfum. Imi aduce aminte de o scrisoare medievala, de parca ar fi fost o editie invelita in piele a unui roman de Balzac deasupra caruia, dintr-o sticla cu burduf, s-a aruncat parfum cu mirosuri puternice.

De cateva zile am revenit la obiceiul de a nu-mi face patul si de a dormi de-a latul lui. Nu e deloc relaxant, mai ales ca ma afund cu spatele in saltea, cu fundul ma lovesc de lemnul de sub ea, iar picioarele-mi atarna afara. Stau ca un spanzurat, dar nu in pozitia cea buna. E mult mai lejer asa. Ma trezesc si dintr-o singura miscare pot sa trec in pozitia de citit sau de urmarit filme. De altfel pe noptiera ma asteapta destul de multe. La obiceiuri proaste capatate in ultima vreme se incadreaza si incepeterea mai multor carti deodata. Initial am pornit la drum cu “Tour de France” de la Julian Barnes, dar m-am oprit pentru ca povestea asa frumos de Jacques Brel si de Georges Brassens incat a trebuit sa imi downloadez … pardon cumpar … integrala J.B si cea G.B. Abia dupa ce le-am avut pe amandoua pe calculator am pornit in urmarirea urmatorului capitol, doar cand vocea lui Brel imi plangea, iar Brassens vorbea ca un prieten vechi si batran, ca un bunic francez pe care niciodata nu l-am avut. Pe langa asta am capatat si “Mercur” de la Amelie Nothomb. Era prima mea carte de la belgianca si voiam sa o mananc rapid. De mai multi ani ma atrage Nothomb pentru ca era foarte prezenta la biblioteca, o vedeai fara sa vrei. Lumea din jurul meu imi vorbea de cartile ei, dar o anumita decenta m-a oprit. Asa cum nu am sarit asupra lui Coelho, am lasat-o si pe Amelie deoparte o perioada. Intamplarea face sa dau peste ea intr-o biblioteca de sub masa si sa iau cartea asta. Nu a avut nimic spectaculos. Din punct de vedere calitativ nu exceleaza printr-o greutate extraordinara, dar e o carte calda, pentru noptile de iarna cand stai la lumina mobilului pentru a citi-o. E o cartitica de o noapte care mi-a adus aminte de “Magicianul”, versiunea mai putin spectaculoasa. Logic ar fi fost sa ma fi intors la calatoria mea prin Franta alaturi de Julian, dar l-am tradat pentru Eric Fottorino si cartea plina de parfum, primita azi in urma unui schimb mafiot in fata shaormeriei Jenin. Am dat o padure norvegiana pentru un sarut de cinema. Cu ea o sa marsez pana la capat si sper ca la finalul noptii acesteia sa o fi terminat. Dar nu numai cartile pe care le citesc conteaza, ci si cele care asteapta la rand pe cele doua noptiere. Am reusit sa le umplu fara sa imi dau seama. In stanga sta tovarasul Cehov si plictiselile lui teatrale, sub care e “Leon Africanul”, un prieten inceput si uitat de peste un an, desi m-a fascinat. In dreapta recolta e mai bogata.  Aseara s-a mutat acolo Jean-Claude Kauffman si “Sociologia sanilor goi”…sub el sta Julian Barnes, apoi vine un SF de zile negre, “Zanzibar” si ultimul pe lista asteapta Huxley. Nu stiu cand o sa ma apuc sa ma reintorc in lumea noua.

Langa pat e un scaun pe care il folosesc si ca masa, chiar in acest moment, sau pe postul lui original. E incomod si fundul doare teribil cand stai prea mult pe el, de asta nici nu obisnuiesc sa pierd prea multa vreme pe la birou.

Covorul e murdar de urme de crema de pantofi ce a ajuns prin cele mai ciudate locuri. Am talentul de a imi da pantofii excesiv de mult si de des cu crema, asadar covorul verde incepe sa ia nuante cu picatele. Langa bucata de pat din dreapta e o masina de scris parasita si pe care se depune praful. Cateodata o mai mut doar pentru a face exercitii la brate cu ea. Langa ea si dulap e cazuta telecomanda televizorului. Pe partea opusa simetrica stau pantofii de iarna, o flanea aruncata, pastrata pentru momentele nocturne cand ma duc in balcon pentru o tigara. O cutie de la imprimanta sta ascunsa dupa dulap, iar valiza e mereu pregatita acolo.

In mijlocul camerei e poseta mea masculina pe care o iau peste tot cu mine, indiferent unde m-as duce. Doua prelungitoare si 6 prize ocupate in totalitate. De fiecare data cand ma uit intr-acolo partea mea obsedata de curatenie se supara. Ma deranjeaza cablurile teribil si daca as aprecia o inventie, aceea ar fi curentul wireless. Sa nu ai nevoie de nici un fir, dar sa nu depinzi de baterii care se consuma si apoi trebuie reincarcate prin fire.

Iar apoi biroul care ma reintregeste. Laptopul DELL care isi traieste ultimele zile in casa mea, dar pe care sper sa nu-l trimit in exil ci sa-l pastrez in cartier si in familie. Din el se aude Jacques Brel cantand in flamanda Ne Me quitte pas. Cum ii spuneam si lui Teo…suna foarte monumental si morbid, mai mult decat teribil de trist si romantic, asa cum e varianta originala. Televizorul e deschis, dar foloseste pe post de monitor secund pentru laptop. Am “Miller’s Crossing” pe el de vreo 4 ore, dar m-am oprit la minutul 35 si m-am apucat de citit. Uneori ma gandesc ca ar fi fost mai bine sa-mi placa doar una din activitatile astea. E enervant sa te opresti din filme pentru carti si invers. Langa laptop e agenda mea de filme si carti. De 4 ani trec acolo fiecare film sau carte ce intra in mine. Am strans aproape 1000 de filme. Pana la finalul vietii mi-ar placea sa ajung macar la 10000. Printre putinele motive care ma fac sa vreau sa prind pensia e timpul liber, lipsit de responsabilitate. Sunt un mare fan al pierderii vremii intr-un mod folositor si acum, dar atunci asta ar putea fi singura mea ratiune de a trai. Mi-as cumpara un ecran urias pe care l-as monta in sufrageria ce ar fi inconjurata de carti. Mi-as pune un fotoliu destul de relaxant pentru durerile mele de sale, as avea laptele la rece, adus de o servitoare si pipa din care as trage vinovat, gandindu-ma ca ma las fara vlaga.

In centrul biroul e singurul spatiu liber. Apoi urmeaza cana de ceai…sticla de lapte consumate si un mp3 lasat aruncat pe acolo. Farfuria in care mi-am mancat pizza zilnica asteapta sa fie dusa spre bucatarie, iar sub ea sunt foile pe care am scris la “Ten Years Gone – Turn Me Off”. Doua mobile stand degeaba (imi cer scuze Vladimir ca nu iti pot raspunde la mesaj), o noua agenda in care am trecute invingatorii de la festivalurile de film, iar de la o vreme o folosesc pentru a trece in ea pasaje din carti care ma atrag. Un ceas, un pachet de Chesterfield albastru cu o bricheta rosie.

Jaluzelele imi stau tot timpul inchise, iar temperatura e de vreo 25 de grade. In seara asta ma simt tare intim cu camera asta, mai ales cand ma gandesc ca o sa las muzica in surdina, o sa pun un prosop deasupra ecranului pentru a nu bate lumina. Imi voi pune pe cap acoperitoarea de urechi (nu stiu cum se cheama exact) prin care imi voi baga mobilul cu lanterna si voi continua sa citesc pana tarziu in noapte.

Noapte buna sa aveti in camerele voastre. Cu evidente probleme de acord, randurile de mai sus am fost eu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s