Asta nu e o poveste despre un ciclist – Partea I

Partea a II a va veni mâine după-amiază

Se urca pe bicicleta cu cateva ore inainte de plecarea in etapa. E tanar si nu are responsabilitati, poate sa zburde linistit. Altii vor avea grija de liderul echipei. Se gandeste sa atace azi, doar ca sa iasa in evidenta in lumea cu pedale. Trebuie sa fie vazut. Vor mai trece cativa ani si poate va fi printre cei mari, lovind cu duritate, inrosindu-si gambele. Zambeste si vorbeste cu ceilalti din pluton. A inceput sa-i placa treaba asta. La juniori totul era atat de individualist. Se ducea de unul singur pe catarari, la sprinturi. A invatat multe, s-a antrenat din plin, chiar daca a avut si cazaturi. Niciodata nu s-a gandit unde va ajunge, ci doar ca voia sa fie mare.

Dupa inceputul etapei sta in fata, intre coechipieri. Soarele trece prea frumos pentru a nu-l scalda. Se va pierde printre lanurile de floarea soarelui, doar pentru a ajunge brusc intre arbusti si brazi. Sa nu lase nici o urma, sa nu fie gasit. Sa se ascunda pe dupa brazi si sa ajunga sus pentru a ridica mainile in aer. Azi va deveni mare.

Au inceput atacurile. Ghidonul se duce spre stanga, trece razant pe langa roata rutierului din fata, ajunge la marginea drumului si se ridica. Pedalele curg fara sa isi dea seama. Schimba angrenajul si isi deschide gura larg. E primul lui moment mare. Trebuie sa fie spectaculos, trebuie sa faca impresie. Ii ajunge pe cei din fata. Sunt 5 si au pus deja 30 de secunde fata de pluton. Adormit si fara chef de a-i urmari. Asa va merge treaba pentru inca vreo 2 ore. Vor fi singuri in fata. Doar o motocicleta a televiziunii si masinile de asistenta ii vor urmari. Se vor scurge intre ei si pluton diferente mari. 5, 10, 15 minute. Nu conteaza pe ajutorul echipei. Stie ca vor trage pentru lider acolo sus. Isi asuma lucrurile asta. In autocar s-a vorbit despre tactica. A cerut voie sa fie scos din angrenajul perfect ce-l va cara sus pe numarul 1. Nu vrea sa fie gregar. E doar o perioada. Va demonstra ce-i poate pielea.

10 kilometri pana la poale. 6 minute, dar in fata celor 5 sunt 16 kilometri de ascensiune dura. Daca nu vor fi buni se vor scufunda pe nerasuflate. Isi vor da duhul la inaltime. E timpul. 2 kilometri pana la poale si iese din grupul de 5. In mintea lui vin imaginile cu atacul lui Pantani din 2003. „Atenzione, atenzione. Scatta Marco Pantani!”. Asa vor striga si pentru el? La reluare va vedea daca si-a indeplinit dorinta. Sa-i strige numele si sa fie entuziasmati de stil. Pedale grele, ca in timpurile de demult. Tineretea se ascunde in angrenajul de Eddy Merckx. Gambele ard, dar asta e doar inceputul. Se va obisnui si va continua intr-un ritm decent. Dupa 6 kilometri drumul se ingusteaza. In fata lui e monstrul acela uman format din zeci si zeci de fani. Nimeni nu stie cine e, dar peste ani vor trebui sa-si spuna: „Am fost acolo, l-am atins…la primul atac, am fost acolo”. Nu se vede nimic. Motocicleta televiziunii a trecut de multa vreme in spate. E prea periculos sa deschida ea drumul. Isi face loc singur. Zecile de mii de palme il ating, simte degete trecand razant, steaguri mangaindu-l. Asta e lumea lui, da…asta e lumea lui. In casca se aude vocea directorului sportiv: „4 minute si 10 secunde fata de grupul tricoului galben”. A pierdut 110 secunde. Sta bine. Urmeaza o panta mai usoara, iar finalul va fi ucigas. Se relaxeaza si incepe sa isi cante in cap melodiile pe care le poarta cu el de fiecare data cand pune mana pe ghidon. La fiecare ascensiune…singur impreuna cu cele 4 melodii. Nu mai aude vacarmul, strigatele, vocea directorului sportiv. Cu 3 kilometri inainte de final se trezeste cu un tipat in ureche: „Un minut, un minut. Forteaza sau asteapta-l pe lider”. Nu accepta sa-l astepte. Se ridica si incearca un forcing. Gambele iau foc. Nu se mai aude muzica. Nu mai poate sa le simta. Nu mai poate forta. Innebuneste aproape stand pe loc. 2 kilometri pana sus si s-a blocat. 20 de secunde. A murit avansul. Nu se uita in spate. Reduce viteza pe cat poate si ii asteapta pe ceilalti. Va incerca sa-l ajute pe lider sau poate sa incerce un ultim forcing daca poate sa scape de crampele acelea chinuitoare. Le aude pedalele intr-un mod ireal. Se ridica pentru a nu pierde ritmul cand vor trece pe langa el. Ramane in coada grupului. Se uita in ochii coechipierului sau. O miscare scurta din cap si intelege. Trebuie sa treaca peste durere. Ataca impreuna. Sta in fata pana cand nu va mai putea, pana cand se va prabusi pe asfalt sau in bratele suporterilor. In ultimul kilometru nu va mai avea insa ajutorul lui. Gardurile vor fi puse intre ei. Trec de ultima borna. Directorul sportiv tipa incontinuu: „5 secunde…10 secunde!!!”. Se blocheaza. Orice vlaga a murit. Sangele nu mai ajunge in picioare. Coechipierul sau se va duce spre castigarea etapei si a Turului. Il depasesc ceilalti. Nu mai poate. Desi e aproape plat nu mai poate roti pedalele. E pe cel mai facil angrenaj, dar totusi nimic nu mai merge. Isi deblocheaza pantofii si se da jos. Se uita si vede: 400 m. Se sprijina de bicicleta si inainteaza…A pierdut cursa in ultimul moment. Va ramane in istoria zilei ca un pseudo-erou. Acel mediocru ce nu a fost in stare sa faca impresie si sa mearga pe bicicleta lui pana la final. 400 de metri facuti in 5 minute. Nu credea ca poate fi atat de greu. 5 minute si 50 de secunde diferenta. Locul 37. Dulcea mediocritate a mijlocului clasamentului. Nimeni nu-l stie acolo.

Dupa o ora, la masaj, se intreba in gand…”Gregar sau lider?”. Nu mai era sigur de viitorul sau. Nu se mai vedea in stare sa isi cante in cap „E mi alzo sui pedali”. S-a hotarat noaptea tarziu…Anul acesta va ramane un gregar. Va face munca de echipa perfecta. Va ajuta pana la epuizare, va sustine la bine si la rau. Il va impinge, se va da jos de pe bicicleta lui, ii va da roata. Tot ce se poate … va oferi. Ratarea lui va fi suportul campionului.

3 dimineata. Spre dimineata va fi recuperarea. La micul dejun va fi aplaudat pentru etapa facuta, dar nu se va putea uita in ochii lor cu aceeasi fericire sigura. Spre deosebire de ei, nu stie ce va fi. O noua etapa de munte. Dura, cu 5 catarari…Nu se va atinge de vreun atac. Insa vor trebui sa stea in fata plutonului sa dicteze ritmul. S-a decis sa fie al treia roata la bicicleta liderului. Ii va fi fata pana va ceda.

Va reusi vreodata sa ii prinda din urma? Sa duca atacul pana la capat? Asa cum pe bicicleta se gandeste uneori daca va reusi sa duca sentimentele pana la capat, sa atace decisiv, sa nu ii fie frica de gambele arzande, de muntele prea ingamfat din fata…Va reusi sa fie un campion care sa zambeasca sincer? Va putea sa se uite in ochii lor fara sa intoarca privirea speriat? Egoismul lui ii va folosi sau il va transforma in munca pentru ajutorarea altora?

Ziua a doua…ziua a treia…etape de munte. A tinut pana la ultima ascensiune. Liderul sau a castigat o etapa din doua. A rezistat de fiecare data pana in ultimii 3 kilometri. S-a taiat brusc fara sa inteleaga de ce. Cata pasiune punea in pedalele acelea, in privirile aruncate in fata, in zambetele aruncate spre munte. Si totusi…niciodata n-a putut ajunge invingator sus. Sentimente si munca…oprite cu 3 kilometri mai devreme. A lesinat dupa ce a trecut linia de sosire. E eroul ziarelor, dar niciodata n-a vrut pozitia asta. N-a vrut sa fie gregarul care-si da sufletul. E doar paliativ. Ranile se ascund mai bine atunci cand pedaleaza cu furie pentru altii. Va termina turul pe 45. Va avea pozitii si mai bune, dar…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s