Incredibila normalitate a bunului simţ – Invitaţie la revoltă

Stateam astazi la biblioteca si citeam „Managamentul capitalului unui brand”. Nu, intentia mea nu e sa ma laud cu ce citesc, ci sa va ofer premisa de la care am plecat in argumentatia mea de mai jos. Treceam peste un rand absolut banal si care spunea cam asa: „De cele mai multe ori conteaza chiar si un simplu <<Va multumim!>> pentru a atrage un consumator catre brandul tau”. Si apoi mintea mi-a fugit in ceata de peste Bucuresti si m-am gandit la hipermarketuri, poate pentru ca azi e ziua cand m-am hotarat sa ma duc la cumparaturi in Kaufland.

De fiecare data cand intru intr-o magaoaie din asta capitalista si consumerista ma astept sa fiu tratat ca un rahat. De fapt eu nu am nici un drept in buncarul ala. Sunt obligat sa intru si sa ma supun regulilor pe care ei mi le impun, chiar daca unele sfideaza bunul simt. Incearca sa obtii o informatie de la unul din responsabilii de raion/raft. Ha! Mai bine pleci ignorant, decat sa te supui unei asemenea aventuri. Ai pretentii la un „Buna ziua! Va multumim! Sa aveti o zi buna!” atunci cand ajungi la casa…De ce nu te gandesti la altceva? Chiar crezi ca tanti care iti trece produsele prin scanner are timp de asa ceva? De ce ii consumi energia cu ganduri din astea? De ce ai venit in magazinul ei ca sa o enervezi? Dar tu chiar nu stii sa stai la locul tau? Huo!

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma poti cuceri prin bun simt. Evident, vorbesc din punct de vedere comercial. O sa lucrez pe exemple. La Iasi imi cumparam deseori shaorma de la o bodega detinuta de un arab. De ce ma duceam eu acolo sa mananc o shaorma care nu avea nimic special fata de celelalte, ba chiar era lipsita de sos? Pentru ca la intrare ma intampina patronul care dadea noroc cu mine si imi ura o sedere placuta. In timp ce mancam, imi punea mana pe umar si imi spunea „Sa aveti pofta!”. Iar la final imi strangea mana. Ma simteam respectat, chiar daca eram doar un alt mancator de sharma. Sau astazi cand m-am dus la cantina din fund (cunoscatorii complexului Leu stiu despre ce vorbesc). Nu am fost fanul acelei cantine pana astazi. Mi se parea ca mancarea e jegoasa si servirea ingrozitoare. Dar cand m-am dus azi…mi s-a zambit si mi s-a spus buna ziua. Cand am primit mancarea nu mi-a fost aruncata, ci mi s-a spus chiar si „Pofta buna!”. Cea care era la tejghea n-a uitat sa mentioneze sa iau un servetel si chiar daca stiam, mi-a spus de unde sa iau tacamuri. Pana si mancarea a fost exceptionala astazi. Si asa am fost cucerit…Imi place sa intru in magazine si sa fiu intampinat cu un minim „Buna ziua!”. Vreau sa raspund. Vreau sa ma simt respectat. De exemplu urasc cand cineva ma trateaza cu „tu” intr-un magazin, desi eu vorbesc cu „dumneavoastra”. Stiu ca am doar 21 de ani, dar am pretentia de a primi respect din partea celor care trebuie sa ma…serveasca, oricat de urat ar suna cuvantul asta.

De fapt cred ca aici incepe problema noastra. Noi nu avem pretentii sau daca ele exista le inecam in frustrari si nervi. Nu raspundem nesimtirii si o aglomeram adanc in mintea noastra care rabufneste in locurile gresite. Noua ni se face un favor. Faptul ca doamna de la Carrefour va ia sticla de vin si v-o trage peste laser este un favor. Daca ar vrea ar putea sa va puna pe dumneavoastra acolo. Intram ca si cum ar trebui sa rugam pe cineva sa faca munca pe care ar trebui s-o faca pentru ca e angajata acolo.

Noi inghitim. O inghitim adanc pana ne inecam si da pe afara. Habar n`avem sa raspundem si chiar nu vorbesc la general, chiar pornesc de la exemplul personal. Adun in mine frustrari teribile de la cumparaturi si in relatia cumparator-comerciant. Ma enervez pe oamenii nepotriviti, multi dintre ei fara sa-mi faca nimic care sa merite un asemenea tratament. Am fost invatati sa nu avem tupeu si sa nu avem pretentii. Ne asteptam sa ne ducem la Posta, alimentara, Kaufland sau benzinarie si sa fim carpe de sters pe jos. Hai sa fim seriosi, se duce cineva la Posta cu gandul ca va fi tratat cu bun-simt? Aproape ca pleci cu frica din casa, pregatindu-te pentru ce e mai rau, luandu-ti pelerina de ploaie. Ne este frica de modul cum vom fi tratati, dar pretentiile noastre sunt minime. „Ia si completeaza mai bine”. Dar cum? „Trebuie eu sa iti arat? Vezi ca ai un specimen pe masa”. Va multumesc. Plecam spasiti la masa. De unde sa stim noi ca exista un specimen pe masa? De ce ne-a tratat asa? Nu ne intrebam. Ne rezolvam treburile si plecam, fericiti doar ca am putut scapa cu daune minime. Suntem intr-o continua reducere a ranilor.

Sa o spunem drept. Noi nu suntem obisnuiti cu bunul simt. Ne surprinde! Un lucru invatat greu, aproape nefiresc pentru firea animala, dar adoptat de oameni…Astazi civilizatia contine bunul simt. Nu ne nastem cu el, dar unii dintre noi il invata acasa si il adopta in societate. Ciudat insa cum a ajuns sa fie motiv de surpriza. Ne intoarcem acasa fericiti pentru ca am fost tratati…normal. Incredibila normalitate…

Multi romani plecati in afara se intorc cu astfel de „pretentii” de normalitate, iar aici sunt priviti drept aroganti. Mama este exemplul meu cel mai apropiat. A plecat in Italia de 7 ani, iar dupa 1-2 ani a revenit schimbata putin in atitudine. In fiecare an petrecut acolo si-a modificat cate putin din caracter. Intr-adevar, Italia nu e tara unde poti invata bunul simt desavarsit, asadar asta nu e o lectie universala. Mama a fost un elev ascultator si care a avut parte de un context norocos. Am intrat vara trecuta intr-un magazin din Romania, am dat amandoi buna ziua si vanzatoarea statea si se uita la noi ca la un perete. De fapt privea prin noi. Ne-am oprit, ne-am intors spre ea si nu a avut nici o reactie. Ne-am intors si am plecat. Asta ar trebui sa fie raspunsul obisnuit, dar…

Acolo unde am inghitit ne ducem si a doua oara, pentru ca nu avem curajul sa schimbam lucrurile. Traim aproape autist si nu suportam modificarile. Nu putem merge 200 de metri in plus pana la un alt magazin, asa ca il vom alege pe cel la care am fost umiliti data trecuta. Nu avem curajul de a cere sa vorbim cu un superior. Rar am vazut asa ceva. De ce sa ne complicam? Timpul e scurt, ne asteapta raciturile acasa…Nu, nu comentam. Hai ca rezolvam noi ca oamenii. Inghitim adanc pentru ca asa e de bun simt.

Ma trezesc cateodata cu un sentiment de revolta incredibil. Nesimtirea din jurul meu si frustrarile interioare imi provoaca un rau fizic. As vrea sa tip si sa protestez, dar nu am forta si imaginatia de a face asta singur. As vrea sa gasesc colegi de suferinta, dar nimeni nu reactioneaza atunci cand le spun. Cel mult rad de mine. As vrea sa devastam un hypermarket, sa dam foc la toate raioanele, sa explodeze toate deodorantele din galantar. As vrea respect si as vrea sa tip pentru asta, dar tipatul meu e un tipat al unei generatii tacute, pentru care protestul e ceva desuet.

Cand a fost ultimul protest al studentilor? De cand a disparut ideea de masa de studenti? De cand nu mai suntem noi un grup, ci triburi? Divaghez insa…

As vrea ca putinii oameni care vor citi randurile mele de mai sus sa isi faca o promisiune si sa o respecte. Sa fie o promisiune comuna. As vrea ca timp de o saptamana sa raspundem lipsei de respect, sa asteptam un buna ziua si un multumesc, sa asteptam un zambet … Sa nu mergem mai departe, ci sa replicam. Sa atragem atentia.

Normalitatea poate fi un lucru fascinant uneori, mai ales cand e atat de greu de obtinut…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s