Involuția știrii în natură. De la Huffington Post la Cancan

Cu toții am preluat măcar o dată în viața noastră o știre din presa internațională. Și nu e nimic de condamnat. Internetul e mare, iar informația trebuie să circule. Dar preluarea unei știri sau a unui material mai dezvoltat depinde până la urmă de formatul fiecărei publicații. O știre preluată e ca o femeie cu operații estetice. Se urâțește și se transformă. Chiar și cea mai bună preluare și adaptare nu are calitățile unui material original, cu toate figurile lui de stil.

Am pus mai jos un asemenea exemplu care mi-a dat dureri de cap. Materialul original este din „Huffington Post„. E vorba despre un fenomen în creștere pe Instagram – pozele porno. E un material cât de cât reușit. Documentat, studiat, muncit.

A venit apoi „The Daily Mail„. Pentru cine nu a citit niciodată ziarul ăsta, trebuie spus că sunt niște artiști ai titlurilor un pic exagerate, dar care se păstreză de cele mai multe ori în limita decenței. Sunt practic un filtru al materialelor complicate și vulgarizează (popularizează, scriu pe înțelesul tuturor) informația.

Apoi vin cei de la Știrile ProTV și mai exagerează puțin. Iar apoi vine Cancan. Și acolo s-a terminat povestea. Vedeți cu ochii voștri mai jos.

Final de Lance. Nu şi sfârşit de ciclism…

Ciclistul american Lance Armstrong a intrat astăzi pe drumul final spre dărâmarea mitului care l-a urmărit vreme de mai mult de zece ani. După ce a câştigat şapte Tururi ale Franţei, competiţia supremă a sportului cu pedale, a fost acuzat mereu că a folosit substanţe interzise. Astăzi, el a anunţat că nu se va lupta cu USADA, agenţia americană anti-dopaj, care a deschis o anchetă împotriva sa. Practic, drumul este deschis spre suspendarea lui şi luarea celor şapte Tururi.

Lance-ul meu

Americanul, „patronul Turului” cum era denumit de Radu Banciu şi Radu Naum, pe vremea când aceştia comentau competiţia pe Eurosport, nu mi-a fost simpatic niciodată. Am văzut mereu în el un experiment dubios, un supraom. În ciclism supraoamenii fac spectacol, supraoameni sunt aproape toţi, chiar şi cei care se chinuie să treacă peste munţi. Lance avea ceva nenatural. Modul de a pedala, uşurinţa cu care trecea peste pantele ucigătoare de pe miticile căţărări Mont Ventoux sau Alpe D’Huez, mi-au dat mereu impresia de necurat. „Îl avea pe necuratul în el”. Necuratul era reprezentat de tot felul de substanţe.

N-a fost prins niciodată. Nu am încetat să nu-l simpatizez. La un moment dat l-am urât. Mai exact în 2000, când favoritul meu, una din puţinele mele iubiri sportive, Marco Pantani, revenise după o suspendare şi atacase pe Mont Ventoux. Armstrong i-a luat roata. Au ajuns amândoi în vârf, la finalul etapei. Iar atunci, Lance a făcut un gest lipsit de eleganţă: l-a lăsat să câştige pe Pantani. O înfrângere era mai dulce decât această umilinţă.

Nu mi-a plăcut niciodată stilul său autoritar de a controla plutonul de ciclişti, într-o lume a camaraderiei, a ajutorului, a echipei. Armstrong purta pică, nu lăsa să iasă din pluton cicliştii neagreaţi din diverse motive. Când un italian l-a acuzat că se dopează, iar după două zile a încercat să evadeze, în cea mai banală etapă posibilă, Armstrong şi-a pus toată echipa la muncă.

Nu mi-a plăcut niciodată că în echipa sa, US Postal, era un zeu total, iar ceilalţi ciclişti munceau numai şi numai pentru binele lui. Acesta este scopul ciclismului, dar la un moment dat, le dai şi liber. Nu mi-a plăcut să văd că un deţinător contextual de tricou galben, Victor Hugo Pena, a fost pus să care bidoane de la maşină pentru toţi coechipierii. Cumva, americanul călca în picioare o anumită eleganţă a Turului Franţei, anumite cutume vechi ale ciclismului.

M-am bucurat la plecarea lui din ciclism, în 2005. Cumva, simţeam că lucrurile se aşază. Da, dopajul a existat şi va mai exista în ciclism, dar cei care au venit după el, erau mulţi mai echilibraţi. Nu exista un patron al Turului. Ci mai mulţi ciclişti care se luptau, uneori la limita durerii, pe care Lance nu o ştia, să câştige. Poate ciclismul era mai plictisitor, dar cu siguranţă era mai elegant.

Apoi a revenit. La 39 de ani, Armstrong a mai tras o salvă în ciclism. M-am uitat cu interes la acel Tur al Franţei, câştigat de coechipierul său, Alberto Contador. După trei ani de pauză, Armstrong ajungea pe locul trei la final. Nu mai avea puterea de altă dată, dar a fost un personaj influent. Când într-una din etape a rămas în urmă pe o căţărare, a avut o tresărire de orgoliu. S-a ridicat în pedale şi a început să recupereze timpul pierdut în faţa celor de la conducere. În câteva secunde, a ajuns din nou în frunte. A fost o demonstraţie a timpurilor trecute. Ca şi cum Hagi ar intra pe teren acum şi ar mai şuta ca altădată. Un singur şut, dar ar rămâne în memoria fanilor. Aşa s-a întâmplat şi cu Armstrong. A fost cântecul de lebădă al unei cariere impresionante, dar puse sub semnul întrebării.

Ciclismul, adversarul numărul unu al dopajului

Am stabilit că nu-mi place Lance Armstrong. Cu toate acestea, scriu acest post pentru că ştiu că vor apărea dileme acum: dacă i se iau titlurile lui Armstrong, cui trebuie date? Rămâne Le Tour fără câştigător timp de şapte ani? Şi apoi, în ce context a câştigat Armstrong Tururile şi de ce, după opinia mea, rămâne totuşi cel mai bun produs al generaţiei sale, deşi nu a fost unul care să te facă să visezi.

Mai întâi vreau să aduc problema dopajului în ciclism în atenţia voastră. Cei care nu urmăresc cicilismul, au o reticenţă faţă de acest sport, pornind de la ideea că toţi sunt dopaţi. Cu este un sport murdar.

Ce trebuie să înţelegem noi este că majoritatea sporturilor de anduranţă au o relaţie de durată, foarte stabilă, cu produsele farmaceutice, într-o formă sau alta. În epoca romantică a sportului, alcoolul era un ajutor pentru ciclişti. Apoi, s-au folosit amfetaminele, drogurile puternice, halucinogene. S-a murit pentru a trece peste un munte. Face parte din istoria unui sport al eroilor care au vrut să treacă oricum peste un munte. Care au făcut un scop, chiar riscându-şi viaţa, să meargă 20 de kilometri pe acoperisurile Europei cicliste. Dopajul a existat, există şi va exista.

Acesta nu este un argument ca dopajul să fie acceptat. Cred cu toată puterea că atletismul este plin de dopaj, că tenisul este plin de hormoni de creştere şi transfuzii de sânge, iar la fotbal nici nu mai zic. Ştim deja că Zidane făcea tratamente de transfuzie a sângelui încă din 1998, când nu erau cunoscute aceste metode şi nici nu puteau fi identificaţi sportivii care au trişat prin faptul că şi-au supraoxigenat sângele.

Dar ştiţi ce? Ciclismul, cu toate păcatele lui, luptă de peste 15 ani cu aceste probleme ale sportului, tinzând spre perfecţiune, spre o lume mai curată. Aşa cum un există un oraş fără crime, aşa nu există sport fără dopaj. Dar dacă federaţiile de fotbal închid ochii la o practică generalizată, ciclismul se luptă prin cele mai moderne metode împotriva acestui flagel. S-a ajuns să se descopere când un ciclism a făcut o transfuzie de sânge.

Cum?

Ei bine, toţi cicliştii au astăzi un paşaport medical. Orice valoare anormală, orice creştere inexplicabilă îi poate duce la suspendare. Chiar şi o greşeală îi dă jos din şa.

Cicliştii nu au viaţă reală. Ei trebuie să-şi dea mereu coordonatele de antrenament şi locurile unde se vor duce. Dacă lumea zice că Facebook şi smartphone-urile sunt dubioase, Uniunea Ciclistă Internaţională (UCI) este campionată în nerespectarea intimităţii sportivilor. Controale inopinate în miez de noapte, vacanţe în care te bate pe spate un arbitru de la UCI şi-ţi spune să-i dai o probă de sânge şi de urină. Toate astea pe lângă un regim de viaţă spartan, antrenamente dure şi trei săptămâni într-o şa.

Pe lângă toate acestea, UCI şi organizatorii, au redus încet, încet lungimea unui Tur ciclist. Etapele monstru, care se duceau spre 250 de kilometri, deşi se terminau pe munte, au dispărut. Asăzi etapele sunt mai scurte, cicliştii mai puţin supraoameni, durerea se simte mai tare. Ciclismul nu mai este aşa spectaculos, dar este mai frumos. Cel puţin pentru lume. 

Între Armstrong şi ceilalţi

Armstrong nu trebuie condamnat mai mult decât ceilalţi ciclişti care s-au dopat. Da, titlurile trebuie retrase, da, ar fi trebuit suspendat dacă mai era în activitate. Şi-ar fi ispăşit sentinţa şi ar fi revenit poate. Aşa-i în sport, aşa-i în viaţă. Ne jucăm viaţa cu mai multe şanse. Trişăm, suntem prinşi, plătim, iar apoi revenim. Corect sau nu.

Haideţi să analizăm împreună clasamentul ediţiilor din Turul Franţei când Lance Armstrong a câştigat, între 1999 şi 2005. Cicliştii care au fost implicaţi în afaceri de dopaj, chiar dacă au fost suspendaţi sau nu, sunt marcaţi cu o steluţă. Unii au fost pur şi simplu asociaţi cu asemenea scandaluri, deşi nu au fost niciodată pedepsiţi.

1999 

1 Lance Armstrong*

2 Alex Zulle *

3 Fernando Escartin*

4 Laurent Dufaux *

5 Angel Casero *

6 Abraham Olano *

7 Daniele Nardello

8 Richard Virenque *

9 Wladimir Belli

10 Andrea Peron 

2000

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Christophe Moreau *

5 Roberto Heras *

6 Richard Virenque *

7 Santiago Botero *

8 Fernando Escartin

9 Francisco Mancebo *

10 Daniele Nardello 

2001

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Joseba Beloki *

4 Andrei Kivilev

5 Igor De Galdeano *

6 Francois Simon

7 Oscar Sevilla *

8 Santiago Botero *

9 Marcos Serrano *

10 Michael Boogerd*

2002 

1 Lance Armstrong *

2 Joseba Beloki *

3 Raimondas Rumsas *

4 Santiago Botero *

5 Igor Gonzalez de Galseano *

6 José Azevedo (nu a fost asociat niciodată cu dopajul. A fost colegul de echipă a lui Armstrong şi a concurat pentru echipele lui Manolo Saiz, implicat în Operaţiunea Puerto)

7 Francisco Mancebo *

8 Levi Leipheimer

9 Roberto Heras *

10 Carlos Sastre 

2003

1 Lance Armstrong*

2 Jan Ullrich *

3 Alexandre Vinokourov *

4 Tyler Hamilton *

5 Haimar Zubeldia

6 Iban Mayo *

7 Ivan Basso *

8 Christophe Moreau *

9 Carlos Sastre

10 Francisco Mancebo * 

2004

1 Lance Armstrong*

2 Andreas Klöden *

3 Ivan Basso *

4 Jan Ullrich *

5 Jose Azevedo

6 Francisco Mancebo *

7 Georg Totschnig*

8 Carlos Sastre

9 Levi Leipheimer

10 Oscar Pereiro* 

2005

1 Lance Armstrong*

2 Ivan Basso *

3 Jan Ullrich *

4 Francisco Mancebo *

5 Alexandre Vinokourov *

6 Levi Leipheimer

7 Mickael Rasmussen *

8 Cadel Evans

9 Floyd Landis *

10 Oscar Pereiro*

Să tragem concluziile

Am înşirat mai sus şapte ani. Opt ciclişti nu au fost asociaţi niciodată cu dopajul şi despre unii se ştia în pluton că sunt curaţi. Opt. E o cifră mică, e o cifră mare?

Oscar Pereiro Sio, un fost câştigător de Tur al Franţei şi unul dintre cei trecuţi cu steluţă spunea că “Zidane a recunoscut că a folosit transfuzii sanguine pentru a-şi regenera trupul, dar nimeni nu i-a făcut nimic! În ciclism, asta i-a costat pe mulţi campioni şi e calificat drept dopaj! Sper ca odată lumea să aibă curajul necesar să scoată la lumină ceea ce ştim cu toţii. În dosarul Puerto au fost găsite o mulţime de pungi de sînge etichetate Campionatul European, competiţie care în ciclismul profesionist nu există!”.

Nu îl scuză cu nimic, dar când un sportiv care a petrecut mulţi ani în această lume spune aşa ceva, putem înţelege multe. Sunt şi ciclişti oneşti, care trec de pragul durerii, într-o lume aproape imaginară pentru mulţi dintre noi. Ei merită aplaudaţi şi respectaţi. Pentru că ei sunt adevăraţi supraoameni. Sunt mai puţin valoroşi cei dopaţi? Eu aş spune că nu. Ar fi fost clasamentul diferit fără doping mai sus? Probabiş că nu sau s-ar fi modificat uşor. Talentul, calităţile fizice native, acestea sunt la baza unui campion. Dacă mai adăugăm şi dopingul, creăm o legendă.

Nu-mi place dopingul, dar nu mai sunt un radical pur sânge, un virgin într-ale acestui sport. E o lume dură, unde concurenţa te presează să dai din ce în ce mai mult din tine. Peste toate, rămâne o pată în carieră. Nu-mi place Armstrong, l-am urât din tot sufletul, dar ştiu că şi el suferea. Durerea poate nu se citea pe faţa lui ca pe faţa celorlalţi, dar ea exista.

Ciclismul rămâne un sport în care un organism internaţional încearcă să impună regulile şi reuşeşte. Cicliştii încearcă să le întreacă. Nimeni nu s-a transformat din gregar în campion. Toţi au fost campioni înainte să ia substanţe, toţi au fost valoroşi. Când sunt prinşi, sunt taxaţi. Aceasta este frumuseţea ciclismului. Pentru că se luptă pentru corectitudine, iar în final, emoţia sportivă întrece orice alt lucru.

O amintire

Lance Armstrong şi Marco Pantani

Îmi vin în minte cuvintele lui Marco Pantani, din biletul de adio lăsat în 2004, atunci când s-a sinucis într-o cameră de hotel din localitatea Rimini, Italia. Nu sunt de acord în totalitate cu ea, dar unele lucruri spun multe.

„Am fost umilit fără motiv şi am fost purtat prin tribunale patru ani. Mi-am pierdut dorinţa de a fi ca ceilalţi sportivi. Ciclismul a plătit şi a pierdut. Această scrisoare este suferinţa mea.

Lumea nu înţelege că eu şi colegii mei am fost umiliţi în camerele noastre de hotel cu camere video ascunse, că multe familii au fost ruinate. Cum să nu te doară? Câteodată nu ştiu de ce mi-am blocat furia în astfel de momente şi le-am acceptat.

Dacă am făcut greşeli, dovezile o pot spune mai bine. Dar când viaţa mea sportivă şi mai ales viaţa mea privată au fost violate, multe s-au pierdut. A mai rămas doar multă furie şi multă tristeţe din cauza sistemului judiciar. Povestea mea trebuie să fie un exemplu pentru alte sporturi. Reguli, da, dar egale pentru toţi.

Nu ar trebui să existe slujbe pentru care să verşi sânge, iar familia ta şi familiile colegilor tăi să fie trezite în timpul nopţii. Mi-a fost frică să nu fiu spionat la hotel. M-am rănit singur pentru a-mi proteja intimitatea, a prietenei mele şi a celorlalţi colegi.

Duceţi-vă şi vedeţi ce înseamnă o viaţă de ciclist. Câţi oameni au fost alături de mine în momentele de tristeţe, când încercam să mă întorc din nou la ceea ce visam?”

Lance Armstrong a greşit. Ciclismul nu trebuie condamnat şi nici nu trebuie decretat finalul său. Dacă Eddy Merckx, campionul absolut al ciclismului ar fi fost controlat cu metodele de astăzi, doctorii ar fi rămas şocaţi. Toţi au luat ceva. Dar nu numai cicliştii. Sacrificiul lor, făcut pentru sume infime de bani uneori, este un exemplu şi pentru alte sporturi.

Dacă metodele ciclismului ar fi introduse în fotbal, în tenis, în atletism, nu ar mai fi atât de glamour. Căci niciun fotbalist nu a fost vreodată controlat în camera de hotel. Nu a fost trezit noaptea şi băgat într-o dubă.

Alţi campioni, cei ai suferinţei pure, sunt cei de la capătul plutonului. Cei care nu s-au vrut învingători prin trişare. Pentru că dopingul, orice am zice, e trişare. Chiar dacă e vorba de campioni care au trişat. 

Naiv, încă mai cred în ciclism. Şi ador imaginile de mai jos:

„N-am timp” – mit sau realitate?

Image

Cât de mult timp avem de fapt la dispoziţie? Cât de mult timp lăsăm altora impresia că avem? În ultima vreme m-am lovit de o problemă care mă macină: românii responsabili nu au timp de nimic.

Ultimele săptămâni sau chiar luni de acum m-au prins într-o permanentă încercare de a convinge oamenii. Cumva, o perioadă de timp, am trecut de la jurnalism spre partea de relaţii publice. E interesant, fără îndoială. Dar m-am lovit de o problemă mare. Trebuia să conving oamenii să facă un lucru care le-ar fi luat două ore pe săptămână. Cel mult.

Ei bine, mai mult de jumătate dintre ei mi-au spus că nu au timp. Pur şi simplu. Ori începeau un proiect nou, ori pur şi simplu nu voiau să-şi ia din timpul lor deja existent. La unii poate am înţeles. De ce să-ţi iei din timpul tău pentru nişte necunoscuţi?

În luna iulie m-am întâlnit cu un specialist în online marketing şi SEO. Mi-a povestit despre specialiştii din Occident. Şi mi-a spus un lucru care mi s-a părut revelator: „Nivelul lor este atât de avansat, încât îşi permită să aibă un proiect pe lună, să participe la conferinţe şi să scrie opinii în diverse publicaţii”. Privită în oglindă, situaţia din România este rea. Specialiştii par angrenaţi într-atât de  multe proiecte încât nu au timp şi pentru opinii, nu mai au timp şi pentru dezbatere, nu  mai au timp să dea şi la alţii din înţelepciune, cunoştinţe sau experienţe.

Situaţia din România mă întristează. Suntem într-o goană permanentă după succes, lucru de înţeles, dar există o slabă disponibilitate de a participa şi la dezbatere. Unde se întâmplă dezbaterea? Pe Facebook, pe Twitter, pe bloguri, pe internet. Nu mă dau un cunoscător al blogosferei româneşti, dar mi se pare că are puţin oameni influenţi. Prea puţini. Cu greu oamenii îşi spun părerea sau se expun comentariilor. Succesul vine la mulţi, banul curge şi el, dar participarea cuiva la înţelepciunea colectivă se limitează la produsul sau serviciul pe care-l lansează.

Cum stau eu în această privinţă?

Cum spune şi header-ul blogului, am învăţat să nu mă plâng. Nici de lipsă de chef, nici de lipsă de timp. Singurul meu defect poate fi lenea. Am ignorat blogul o perioadă şi scriu rar pentru că pur şi simplu nu are o direcţie bine definită. Cândva era un blog eminamente personal. În timp, l-am dus şi spre partea profesională şi cumva vreau să-l aşez aici. Cât de cât.

Dar nu pot să mă plâng că îmi lipseşte timpul. Muncesc 10 ore pe zi. Sau chiar mai mult. Nu mă plâng şi nu mă forţează nimeni să stau 12 ore la muncă. Iar apoi poate să ies la o bere cu prietenii, să văd şi un serial şi să mai citesc câteva pagini dintr-o carte. Uneori, cum e această seară, să mai ies şi la Universitate să văd dacă se întâmplă ceva pe stradă. Urmăresc televizorul în timp ce scriu, citesc site-urile interesante între articole şi îmi rămâne timp să fumez şi ţigări. Am şedinţe, materiale de scris, oameni de convins. Da, e greu. E al naibii de dificil şi de cele mai multe ori cazi. Pur şi simplu încrederea se duce naibii. Un pic s-a dus în seara asta. Nu ştiu de ce. Dar ştiu că o iau de la capăt mâine. Şi am timp. Da, nu am un program de somn foarte sănătos. Dar nu mă plâng. Cred că 8 ore de somn sunt prea multe. Şase sunt ideale. Patru pentru mine sunt ok.

Ideea e următoarea, fără să fiu vreun exemplu. Oricât de implicat în orice proiect aş face, cred că aş avea timp. Nu cred că există o scuză pentru lipsa de timp, în afara de lipsa interesului.

Când te-ai plâns ultima oară că nu ai timp?

Ţi-ai calculat timpii morţi?

Şi când ai făcut ceva din pasiune, chiar dacă timpul era limitat şi credeai că ziua nu te mai încape?

Despre asta am scris eu mai sus. Despre cum mă frustrează permanenta lipsa de timp a românilor. O generalizare stupidă din partea mea. Dar simt că nu vrem să avem timp, să fim eficienţi, „nemţi” cum s-ar spune.

Dumnezeu cu mila. Aştept oameni cu timp. Mă duc să-i caut de fapt. Pentru că mai am timp şi pentru asta, chiar dacă e 8 seara.

Experiment social – Ce vrea lumea de la România

FOTO: Mediafax – Remus Badea

Am făcut un experiment social inedit pe reţeaua Reddit, încercând să aflu părerea utilizatorilor din toate colţurile lumii despre România. Le-am răspuns la întrebări, am clarificat faptul că ţara a evoluat din 1990 până astăzi, am dezbătut comunismul, dar şi melodiile Alexandrei Stan sau ale formaţiei O-Zone.


Reddit este organizat în mai multe dosare de discuţie. Utilizatorii pot găsi cele mai interesante ştiri, care devin virale, din orice domeniu. Dar pe Reddit pot fi găsite şi lucruri interesante care au fost aflate de internauţi în acea zi, iar locul unde dezbaterea devine aprinsă şi curiozităţile sunt satisfăcute se numeşte „IAmA”.

Cele patru litere înseamnă „I am a” (Sunt un…). Un redditor intră şi îi invită pe ceilalţi utilizatori să-l întrebe orice din domeniul său de activitate. Este locul unde oamenii normali pot deveni interesanţi. Este locul unde orice subiect se poate transforma într-un focar de inţelepciune populară şi într-o adevărată conferinţă de pr esă, mai intensă decât oricare alta. Este locul unde o dezbatere poate fi mai aprinsă şi mai inteligentă decât orice discuţie diplomatică.

Studiind acest mic „forum” de discuţie, am descoperit bătrâni de 102 ani din Italia, puşcăriaşi eliberaţi din închisorile americane sau reprezentanţi ai lumii arabe. Surprinzător, discuţiile nu sunt simple. Curiozităţile redditorilor sunt dintre cele mai interesante, lucru pe care aveam să le descopăr și eu în momentul când am pornit un subiect de discuţie.

Totul porneşte de la prezentareea „IAmA” şi se continuă cu „AMA” (Ask me anything – întreabă-mă orice).

Ce vor oamenii să afle despre România

Duminică la ora 17.00 am deschis un asemenea subiect de discuţie. Subiectul deschis se numea „IAmA a romanian journalist. AMA about romanian politics, the vote for bringing down the president or any other subject regarding my country” (Sunt un jurnalist din România. Întrebaţi-mă orice despre politică, referendumul pentru demiterea preşedintelui sau oricare alt subiect care ţine de ţara mea).

Pentru a pune o asemenea întrebare şi a câştiga influenţă, utilizatorii ar trebui să se „confirme”. Acest lucru înseamnă practic confirmarea statutului meu de jurnalist. Pentru acest lucru am oferit un link către LinkedIn şi unul către Facebook.

Am ales să centrez discuția pe referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu pentru a porni de la un subiect de actualitate. Curând însă, părerile au fost dintre cele mai diverse, iar întrebările, chiar dacă au pornit de la referendum, au ajuns la Dracula sau la „Dragostea din Tei”, melodia trupei Ozone.

La câteva minute a venit şi prima întrebare: „Simţi că lucrurile se vor întoarce la perioada neagră a României?”. Nu am înţeles foarte bine întrebarea, dar am încercat, din ce ştiam, să îi răspund atât actual, cât şi istoric.

Lucrurile începuseră liniştit. După cinci minute, altă întrebare. Cineva mă întreabă de unde poate să cumpere ţuică de prune în Statele Unite ale Americii. Ne dăm seama că e vorba de reclama pe care ne-au făcut-o realizatorii emisiunii „Top Gear”, atunci când au filmat în România, iar la bazele barajului Vidradu, s-au „tratat” cu nişte ţuică achiziţionată de la o benzinărie.

Alexandra Stan, rock şi politică

Prima sesiune de răspunsuri a ţinut de la ora 17 la ora 20, moment când am luat o pauză. Subiectele? Alexandra Stan, oameni care mi-au mulţumit pentru faptul că România a dat formaţia de metal rock Negură Bunget sau dileme în privinţa părerii românilor asupra crizei din Grecia.

„Când au căzut comuniştii, ai auzit că mass media europeană a arătat imagini cu cadavre scoase din cimitire, pentru a demonstra că oamenii au fost măcelăriţi de regimul comunist? Mă refer la evenimentele din Timişoara”. Ce Dumnezeu să le răspunzi? Mai ales atunci când aveai un an la Revoluţie? „Am trăit multe manipulări. Ştim că regimul care a urmat a fost pregătit de la Moscova. Ştim că Ion Iliescu era preşedintele dorit de puterile externe. Revoluţia a fost 60% manipulare şi 40% manifestare populară”. Am zis bine, am zis rău? Redditorul a fost mulţumit de răspuns şi chiar ne-a cerut recomandări de cărţi. Încă nu le-am dat, că nu ştiu exact ce resurse sunt credibile sau nu.

Referendumul, printre dilemele reditorilor

Deşi subiectul iniţial a degenerat, lucru de aşteptat, mulţi au avut întrebări legate de situaţia politică din România. „De ce sunt atât de puţini oameni care votează? Nu văd cum lucrurile ar putea fi mai bune sau nu îl susţin pe Băsescu? Sau pur şi simplu sunt leneşi?”, mă întreabă cineva.

„Cine crezi că îl va înlocui pe Băsescu? Cred că ţara se va chinui în continuare să găsească un lider care să integreze cu adevărat România în Europa. În plus, tinerii din ţară pleacă în străinătate să găsească noi oportunităţi, aşa că mă gândesc câ lucrurile nu vor deveni prea bune în viitor”, scrie un utilizator, arătând că se pricepe destul de mult la ce se întâmplă în România.

Cum am ajuns pe locul trei ca influenţă

Ceea ce a pornit ca un mic experiment social, pentru descoperirea influenţei Reddit asupra jurnaliştilor şi posibilitatea de a ne dezvolta pe această reţea, s-a transformat rapid într-un succes. Până la ora 20, subiectul ajunsese pe locul trei ca influenţă în categoria sa. Am 322 de comentarii (fatidică cifră ar zice Traian Băsescu şi 603 de puncte. Pe Reddit acestea se câştigă prin voturile pro sau contra ale utilizatorilor. Subiectul nostru a fost apreciat de 73% din utilizatori: 937 au apreciat, 334 au votat negativ.

Ce întrebări am mai primit? De exemplu, ce mai face Gigi Becali, ne spune un suedez, care a citit despre el pe blogurile unor compatrioţi. „MI-au trezit interesul pentru ceea ce părea un nebun absolut”, a spus redditorul.

„Alo! Ce faci? Eu am plecat din România în 1985. Şi eu cred că România se întoarce înapoi la cum era acum 30 de ani Care este rău. Tu ce crezi?”. Iată că au apărut şi românii, întrebând chiar în română, ceea ce a provocat şocul unui alt comentator: „Today I learned that Romanian is a latin-based language”. Unde au trăit oamenii ăştia toată viaţa lor, de află că româna este o limbă latină.

Ce se întâmplă când apar romii în discuţie?

Una dintre întrebările care au provocat cele mai multe răspunsuri, nu atât din partea mea, căci eram plecat din faţa calculatorului în acel moment, ci din partea celorlalţi utilizatori din România, a fost una legată de romi. Cineva practic cerea o părere despre ei. Ştiţi care a fost primul răspuns? „Ca român, nu m-aş supăra dacă i-am împuşca pe toţi”. Deşi a fost contrat rapid de alţi români, subiectul a degenerat într-o dezbatere despre pedeapsa cu moartea.

Dezbaterea continuă

În caz că vă întrebaţi, povestea de pe Reddit nu s-a terminat duminică. Luni și marți am mai răspuns la noi întrebări provocatoare. .

Oricine poate participa şi răspunde. Singurul impediment ar putea fi faptul că se vorbeşte în limba engleză, dar deja mulţi dintre noi ştim această limbă şi putem să rezistăm unei dezbateri. Discuţia iniţiată se poate găsi accesând linkul scurt http://redd.it/xcdpa.

Alte exemple de întrebări

Iată câteva curiozităţi ale reditorilor, cele care mi s-au părut cele mai bizare sau interesante.

Sevendeadlypigs

„Crezi că există vreo speranţă pentru sistemul medical din România? Crezi că dacă îl daţi jos pe preşedinte va rezolva acest lucru?”. Îi răspund şi vine un alt răspuns şi de la un german. „Am petrecut ceva vreme într-un sat din România. Pe hârtie sistemul medical e foarte bun, deoarece toată lumea e asigurată. Realitatea e brutală. Corupţia e peste tot. Dacă nu poţi să-ţi permiţi să dai mită la doctor, mulţi nu vor să te trateze, chiar lucruri necesare, ca o operaţie cezariană”, a spus utilizatorul Flolan.

Nick041

„M-am mutat în SUA în 1989 la vârsta de patru ani. M-am născut la Sibiu. Cum era viaţa atunci şi cum este acum? Suntem o familie de fermieri care au avut părinţi care s-au mutat în SUA pentru o viaţă mai bună. Este România într-o stare mai bună? Pot părinţii mei să se mute şi să se pensioneze în pace?”.

Deepwank

„Am auzit de un incident de la un prieten român, cum că un ofiţer din armata americană a ucis un faimos star pop din România într-un accident rutier. Apoi a fost escortat rapid in ţară pentru a evita procesul. E adevărat? Evident, mass media americană nu a menţionat nimic despre acest lucru”.

Răspunsul a venit şi de la un utilizator român, care a citat formaţia Paraziţii: „Au venit Americanii, au constatat că sunt şmecheri. Merg cu tramvaiul de-atunci, vezi soarta lui Teo Peter!”.

Mcfattykins

„Ai fi în pericol dacă Guvernul ar afla că postezi aşa ceva?”. Sper că nu…

StickyBoy8

„De ce e România abreviată ROU la Olimpiadă?”

Sanhael

„Care este opinia populară despre Vlad Dracula? Sursele vestice ne spun că Dracula este privit de români ca un erou şi este un punct cheie al identităţii naţionale”. Iată cum este privit Dracula în străinătate, deşi în România încercăm să ne separăm identitatea de această legendă.

Turkfeberrary

„Când eram în şcoala primară, o colegă a făcut o vizită în România şi a adus câteva suveniruri. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că ne-a arătat nişte hârtie igienică mov. Este hârtia igienică mov un şucru comun în România sau pur şi simplu fata ne-a păcălit?”. Roz avem. Mov mai rar.

Stareaatheart

„Am auzit de la mulţi români că există un proverb: singurii vecini buni ai României sunt Marea Neagră şi Serbia”.

Jeypres

„Cum sunt trataţi homosexualii în România?”.

Tetromino

„Ce cred românii despre Republica Moldova? Respectă această ţară ca pe una independentă sau ca pe o provincie pierdută? Cum au fost văzute protestele din Moldova din 2009 şi cum au fost transmise în România?”.

„Salutări de la Ciutacu. Mă rog. Cel puţin de la fi-su”. Așa s-a încheiat prima mea zi a experimentului de pe Reddit, cu un mesaj din partea fiului jurnalistului Victor Ciutacu, Vlad, care apoi urma să mă adauge în lista de prieteni de pe Facebook, la fel ca alţi trei oameni descoperiţi pe Reddit ieri.

Asta fac eu câteodată la muncă. Așa că țineți aprope, ca să zic așa. The next big thing, cum ar zice Apple, is coming. 

CETA pentru noi este ACTA 2 sau alarmă falsă printre internauţi?

Un document misterios, în forma unui acord comercial între Europa şi Canada, a apărut zilele acestea pe internet şi a provocat rumoare printre internauţi. La prima vedere, CETA (Comprehensive Economic and Trade Agreement) este o copie fidelă a ACTA (Acordul Comercial Anti Contrafacere). 

Informaţia a apărut pe blogul lui Michael Geist, un profesor de drept la Universitatea din Ottawa (Canada), care se ocupă de dreptul internetului şi a comerţului online. La prima vedere, informaţiile publicate de acesta sunt incendiare. Ce spune Geist? Europa şi Canada au negociat începând din februarie un tratat comercial, care se apropie de fazele finale ale negocierii şi va fi supus apoi votului.

CETA este inspirat, dacă nu de-a dreptul „plagiat” din textul Acordului Anti Contrafacere. Evident, deoarece este un acord comercial, acesta a fost negociat în secret, deoarece prevederile internaţionale permit acest lucru.

Negocierile au început în mai 2009, la Praga, în cadrul summitului Uniunea Europeană – Canada. De atunci, au existat nouă runde de discuţii formale, după cum se arată într-un articol publicat pe 28 iunie 2012 pe site-ul europolitics.info.

ACTA, repriza a doua?

CETA are un capitol despre proprietate intelectuală, care este inspirat din ACTA, după cum veţi putea vedea în comparaţia de mai jos. Informaţiile generale sunt criminalizarea încălcării drepturilor de autor în privinţa fişierelor descărcate de pe internet, păstrarea dovezilor şi informaţiilor despre utilizatori şi măsuri transfrontaliere. Una dintre aceste prevederi chiar menţionează ACTA ca text de bază din care s-a inspirat la bibliografie.

„Uniunea Europeană chiar a propus incorporarea criminalizării şi condamnării încălcării drepturilor de autor din ACTA în textul CETA. Acestea au fost principala ţintă a Parlamentului European şi a atras critici din partea europarlamentarilor şi a societăţii civile din cauza lipsei lor de proporţionalitate şi modul misterios sau de-a dreptul necunoscut în care pot fi aplicate”, scrie Geist pe blogul său.

Canada chiar ar fi insistat să se introducă în textul CETA unele prevederi care nu au fost acceptate în ACTA sau sunt facultative. Una dintre acestea este pedepsirea celor care filmează la cinematograf, iar apoi pun înregistrările pe site-urile de distribuire de fişiere pe internet.

Geist susţine că „CETA este strategia Comisiei Europene de a introduce prevederile ACTA într-o altă formă, ascunzându-le în interiorul unui tratat cu Canada pe care speră ca Parlamentul European să-l aprobe”.

Iată textele celor două tratate, comparate pe blogul lui Geist. Tabelul este în limba engleză. 

De ce seamănă CETA cu ACTA?

În mare, CETA seamănă cu ACTA în trei privinţe. Documentul transformă într-o problemă penală încălcarea drepturilor de autor pe o scară comercială, iar aceasta este definită la fel de vag ca şi în ACTA, după cum scrie şi site-ul zdnet.com. Cu alte cuvinte, scrie site-ul amintit, imaginile puse pe bloguri sau pe site-urile personale ar putea intra în această categorie, dacă scara comercială nu este foarte bine definită.

În plus, după cum am amintit mai sus, CETA ar criminaliza înregistrările cu camerele video personale în cinematografe. O prevedere facultativă în ACTA, ar fi obligatorie în CETA. Iar încălcarea gestiunii drepturilor digitale ar deveni o crimă. Această gestiune, numită în original Digital Rights Management, reprezintă o serie de tehnologii care controlează accesul la fişiere, folosite de producătorii de conţinut şi deţinătorii de copyright pentru limitarea distribuirii acestora şi contrafacerea pe scară comercială.

Nu numai probleme de copyright

Ediţia canadiană a publicaţiei online „The Huffington Post” a analizat documentul împreună cu mai mulţi avocaţi din zonă. Aceştia susţin că ţara lor nu este pregătită pentru un asemenea Acord Comercial şi nu îl poate implementa.

Potrivit „The Huffington Post”, Acordul Comercial ar urma să fie semnat până la finalul anului, iar guvernul canadian susţine că va pompa 12 miliarde de dolari în economia naţională. Problemele puse de materialul canadienilor sunt diferite de îngrijorările lui Michael Geist. Deoarece Acordul Comercial are prevederi extinse, nu numai asupra drepturilor de autor, reprezentanţii provinciilor canadiene se tem de faptul că marile corporaţii din Europa vor putea concura pentru contracte locale şi guvernamentale, iar firmele mici şi mijlocii din provinciile canadiene nu vor putea concura cu acestea.

Astfel, canadienii nu sunt îngrijoraţi cu adevărat de copyright, ci de implicarea europenilor în contractarea de lucrări în domeniul sistemului de apă sau a transportului public. În schimb, canadienii nu vor putea să acceseze mai uşor astfel de contracte în Europa, deoarece partea continentală a făcut clare aceste puncte de vedere.

Discuţii dificile în domeniul farmaceutic

Site-ul europolitics.info mai menţionează unele detalii ale evoluţiei negocierilor dintre canadieni şi europeni. „Negocierile au fost calme în privinţa unor capitole, dar au stagnat în privinţa altora. Discuţiile în privinţa drepturilor intelectuale au primit un semnal acum un an deoarece conţin unele dintre cele mai mari provocări. Chestiuni ca drepturile de autor sau împlementarea legii la nivel transfrontalier au fost rezolvate prin introducerea unei noi legislaţii în Canada, dar problemele rămân în privinţa companiilor farmaceutice.

Louis-Nicolas Fortin, directorul însărcinat cu proprietatea intelectuală şi comerţul la Federaţia Europeană a Industriilor şi Asociaţiilor Farmaceutice (EFPIA) a declarat că Europa cere trei lucruri de la Canada: un aşa numit „patent term resoration”, care va permite marilor companii farmaceutice  până la cinci ani de exclusivitate pentru a recupera procesul îndelungat de aprobare a medicamentelor, un proces de apel mai puternic împotriva producătorilor generici şi posibilitatea companiilor mari din domeniul farmaceutic de a-şi proteja datele obţinute în urma testelor clinice o perioadă mai îndelungată”.

Reacţia Partidului Piraţilor din Suedia

Fondatorul Partidului Piraţilor din Suedia, Rickard Falkvinge, a scris pe blogul său opinia proprie asupra CETA şi a îndemnat la calm, deoarece îngrijorările ar fi premature.

„Internetul a reacţionat ca şi cum textul CETA ar fi fost scris după ce a fost clar că Parlamentul European va respinge ACTA la votul final sau chiar după ce a fost respins. Cu toate acestea, cronologia nu susţine acest lucru”, a scris Falkvinge.

Astfel, suedezul scrie că versiunile documentului acordului comercial între Uniunea Europeană şi Canada, care ar fi apărut pe internet, au fost scrise în februarie 2012. „Motivul pentru care textul reiterează ceea ce s-a scris şi în Acordul Comercial Anti Contrafacere este faptul că a fost scris înainte de începerea protestelor de stradă. Aceste documente au fost scrise presupunând că ACTA era o treabă terminată, care mai avea nevoie doar de o ştampilă, iar negociatorii au copiat pur şi simplu materiale din ACTA”, scrie Falkvinge. Afirmaţiile suedezului se potrivesc până la un punct cu toată cronologia protestelor, dar în acelaşi timp pot fi interpretate ca inconsistente.

Primele reacţii în stradă au apărut la finalul lui ianuarie în Polonia, unde zeci de mii de oameni s-au adunat pentru a protesta împotriva ACTA. Într-adevăr, în România primele proteste organizate împotriva Acordului Comercial Anti Contrafacere au avut loc pe 11 februarie, dar discuţia a început de la începutul lunii, odată cu semnarea ACTA de către România la Tokio.

Falkvinge continuă pe blogul său în acelaşi ton moderat. „Astăzi, realitatea este complet diferită. Europarlamentarii sunt mult mai atenţi la orice seamănă cu ACTA şi au dat o palmă zdravănă Comisiei Europene prin respingerea tratatului. Dacă cei din Comisie ar încerca ceva asemănător astăzi, ei ar acţiona cu rea-voinţă şi şi-ar cere singuri o enormă palmă peste faţă din partea Parlamamentului European”, a continuat Falkvinge.

În final, piratul european susţine că nu este vorba de un „ACTA Zombi”, ci despre un document complet logic în contextul în care ACTA era o alternativă viabilă şi părea că va trece de Parlamentul European şi va fi implementată la nivel continental.

Ce zic piraţii români

Partidul Pirat din România a reacţionat pe site-ul oficial în faţa veştii că ar putea exista un nou Acord Comercial care seamănă cu ACTA. „Erau pregătiți. După protestele anti-ACTAale europenilor din februarie, gașca conducătoare, numită și Comisia Europeană, a stabilit rapid o strategie de păcălire prin învăluire a cetățenilor aflați în gerul din stradă, strigând slogane comice, costumați ca niște fraieri, cu măști și tricouri stampate cu inscripții caraghioase… Ce adunătură de luzări –  își spuneau, probabil, deștepții aflați după perdelele sediilor Uniunii Europene din Strasbourg și Bruxelles. Așa că au acționat, devenise evident că ACTA nu va trece, europarlamentarii nu-și vor risca carierele politice acum, în semi-prag de alegeri”, au scris reprezentanţii Partidului Pirat din România.

Cu mulţumiri pentru informaţia iniţială – Răzvan Băltăreţu. 

„Dacă ţie nu-ţi pasă, mie-mi pasă, soro!” Istoria unui protest în patru acte

Nu mai fusesem de multă vreme la un protest. Aici aveţi tabloul tristeţii din 4 iulie. A doua zi, 5 iulie, atmosfera se încinsese, dar artificial: miting PDL în Piaţa Revoluţiei, miting de sărbătorire a suspendării lui Băsescu la TNB, nişte cafteală soft între oameni. Nimic nou, nimic interesant. 

——————————————————————————————————————–

La ceas de seară, lângă fântâna de la Universitate, pe la ora 19.00, singurul lucru interesant ce putea fi observat era curcubeul făcut de apa ce ţâşnea din vechile ţevi. În curând, imagine de arhivă, pentru că Primăria pregăteşte modernizarea zonei şi montarea unor fântâni ce ies din asfalt. În jurul zonei rămase în legendă după momentul 1990, aproximativ 100 de oameni se adunaseră. De nu erau pancartele din mână şi vârsta, puteau fi uşor confundaţi cu studenţii care socializează acolo în timpul zilei.

Era protest. După două zile de lovituri politice sub centură, care au trecut limita legalităţii, încălcând Constituţia, românii au decis pe Facebook să iasă în stradă. 1.000 de oameni au apăsat butonul „Attend” pentru a scanda împotriva distrugerii statului de drept. Concepte abstracte, greu de digerat de cetăţeanul obişnuit. Constituţia e o cărticică mică, dar răsfoită de prea puţini oameni în România. Pe ici, pe colo, vreo 30 de jurnalişti. Unii de la „mogul”, alţii independenţi, alţii pur şi simplu gură-cască. Îi vedeai în grupuri, grupuleţe discutând ca şi cum ar fi fost la dineul organizat de Ambasada Statelor Unite ale Americii cu ocazia Zilei Independenţei.

Actul 1 – „La puşcărie, Mitică la puşcărie!”

La o privire atentă, puteau fi remarcaţi aceiaşi oameni care au populat zona pentru câteva săptămâni în iarnă. Atunci, mai vocali şi mai îngheţaţi, dar parcă mai cu dorinţă de schimbare. Astăzi, apatici şi fără chef de viaţă. În colţul de la Arhitectură, doi jandarmi priveau liniştiţi mulţimea. Au văzut lucruri mai rele. Astăzi li s-a permis să stea cu basca-n cap şi să renunţe la costumul „blindat” pentru zile negre. Spre Piaţa Revoluţiei, o dubă îi adăpostea pe alţi 15-20. Relaxaţi, schimbau mesaje sau se jucau pe smartphone-uri.

Atenţie! La 19.20 vine un tânăr. Subţirel, cam de 1,70 înălţime, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou negru, Alexandru Alexe are plămâni rezistenţi. Activist de carieră, se descrie pe Facebook drept „target practice (n.r. – ţintă de antrenament) la Jandarmeria Română” sau „Country Saver” (Salvator de ţară). Asta e meseria lui. Nimeni nu ştie dacă se ocupă şi de altele. Cândva lucrase pe la Editura Adevărul. Astăzi, urcă din dubă în dubă şi ia protestele la rând. L-am văzut la acţiunile Occupy România, la protestele anti ACTA, am bătut cuie în pancarte cu el şi i-am admirat entuziasmul, dar am realizat că acesta se poate transforma într-un dezavantaj cu uşurinţă. A continuat să protesteze: împotriva exploatării gazelor de şişt, împotriva lui Băsescu, împotriva USL, împotriva abuzurilor din Tibet şi din China, la Ambasada SUA. De atâtea proteste, nu mai e credibil.

S-a lăudat pe Facebook înainte de protest că va avea cea mai puternică portavoce din România. O cară după el pe umăr şi începe un discurs, în centrul mulţimii de aproximativ 100-130 de oameni cu pancarte din faţa lui. La picioarele lui, un cearceaf cu o caracatiţă care înşiră pe tentacule toate partidele care au trecut pe la conducerea ţării în ultimii 22 de ani.

„Politicienii au ajuns să nu ne mai servească nici măcar clasicele perdele de fum pe care ni le dădeau până acum. Unul dintre exemple este tentativa de a demola Fântâna”, îşi începe discursul Alex. Apoi continuă eminescian, ca un copil în faţa foii de examen la Bacalaureat: „Fântâna este memorie, fântâna este izvor de apă, este un centru nervos al societăţii”. Cineva-i şopteşte la ureche, iar Alex se opreşte. „Prea multă vorbărie. Oamenii văd că nu mai au răbdare de discursuri şi vor să protesteze. Să începem atunci”, spune activistul.

În spatele pncartelor din centru, cele pe care le filmau televiziunile de ştiri pentru a prinde un prim-plan de efect, s-au adunat vreo 10 băieţi, în jurul unui pet de bere. Creste în cap, pantaloni trei sferturi şi transpiraţie curgând pe tâmple. Se uită unii la alţii fără să înţeleagă de ce sunt acolo. Mai încolo, sub copac, stau cinci grăsani din acelaşi grup. Berea e omniprezentă. Ceafa groasă şi ea. Se ridică cu greu şi se adună toţi, vreo 20-30 de inşi, încep să strige „De-mi-si-a!”, dar o dau rapid în „La puşcărie, Mitică la puşcărie!”, „Cea mai proastă meserie este la Jandarmerie!”. Bătrânii se uită puţin speriaţi, cei din societatea civilă tac, jurnaliştii aruncă priviri plictisite. Cum ar spune anglofonii, „Been there, done that” (Am fost acolo şi am mai făcut asta). După un minut, tăcere. Protestarii vor să facă ceva, dar nu ştiu ce. Îşi reamintesc unii altora scandările din iarnă, nu se pomeneşte nimic de statul de drept, de lipsa democraţiei. În aer pluteşte un sentiment de haos generalizat, de lipsă de unitate a mesajelor. Gazele de şişt sau la masă cu Ponta şi cu Băsescu, dar se scandează şi „Ole, ole, legea ACTA nu mai e”.

Actul doi – “Bă, aici nu e nimic! Hai că mă duc la cazino!”

Ca jurnalist ştii că subiectul e moale atunci când pe caietul de notiţe stă scris, timp de 20 de minute „Linişte…”. În schimb, avantajaţi de tehnologie, gazetarii radiofonici şi-au scos microfoanele de ambianţă şi prind forfotul mulţimii. Care mulţime, care forfot?

Claudiu Crăciun, „intelectualul” din ianuarie, lector universitar la SNSPA încearcă să anime atmosfera, dar scandările lui nu sunt noi, iar „Jos lacheii din CCR” nu prinde. Claudiu e contestat de mulţi. În iarnă, trademark-ul lui era căciula din cap, iar astăzi stă gelat şi cu ochelarii de George Clooney pe ochi. Un dandy pentru democraţie. Păcat că nu-şi mai are grupul fidel din iarnă alături de el.

În colţul fântânii dinspre Cazino, Diana Hătneanu de la APADOR-CH ţine un workshop ad-hoc despre problemele democraţiei din România şi scenariile încălcării legii de către USL. Cei şapte ascultători stau fascinaţi şi se uită. Nu spun nimic, înghit vorbele, în timp ce puţin retras, lângă bordura fântânii, un domn cu pipă, vestă „a la Ion Cristoiu” şi barbă îngălbenită de tutun priveşte superior.

Ce se întâmplă la protestul ăsta? După noi umilinţe în ultimele luni, oamenii aceştia din piaţă nu sunt noi. Alţii nu mai ies. Ne-am pomenit cu 250 de protestatari şi nu mai putem scăpa de ei, nu-i putem înmulţi. Sunt ca urşii panda de la grădina zoologică. Specie pe cale de dispariţie. De ce nu ies românii în stradă? Nu ne aruncăm în vorbe grele. Să lăsăm piaţa să vorbească.

FOTO: Vlad Ursulean/Casa Jurnalistului

Dar cine să o facă? E linişte. Îmbrăcat cu un tricou care parcă a ieşit din maşina de spălat, amestecat cu haine de toate culorile, la temperatura de 90 de grade, Tudor Chirilă priveşte spre fântână. Atât. Priveşte. În picioare avea nişte şlapi de plajă, prăfuiţi şi parcă trecuţi prin două săptămâni de stat la cort în Vama Veche. Nu vrea să vorbească cu presa, pe care o ignoră cu un aer de superioritate jignitor. La un moment dat apare un prieten sau un coleg de trupă, îi înmânează o mapă roşie, asemănătoare cu cea pe care i-a dat-o Băsescu lui Ponta la numirea Ecaterinei Andronescu la Educaţie. Din ea scoate câteva foi şi le împarte la oameni. Pleacă.

Ce scria? Ce foi? Să ne înghesuim să vedem înţelepciunile lui Tudor. „Băse, Ponta încotro e Târgovişte?” şi un elicopter stilizat. Se aud vorbe împrejur: „Penibil”, „Ce înseamnă asta, frate?”, „Ă?”.

Să nu uităm de protest. Păcat că el ne uită pe noi şi nu vrea să se petreacă. E ca un copil care nu vrea să iasă din uter.

„Dispari în 60 de secunde”. Cine? A, nu, aşa scrie pe foaia A4 lipită pe o doamnă brunetă, la vreo 60 de ani. „De unde v-a venit asta cu 60 de secunde?”. „De unde să-mi vină mamă? De la mine!”. „Păi nu aţi văzut filmul?” „Care film?”. Mai destindem atmosfera, în timp ce pe lângă noi trece un domn care seamănă cu Johnny Răducanu. Dinţi mari, ten închis la culoare, ochi veseli, dar puţin alcoolizaţi. Se uită, dă indicaţii fotografilor, iar apoi exclamă: “Bă, aici nu e nimic! Hai că mă duc la cazino!”.

Linişte. „Îl faceţi şi pe Hitler democrat dacă vă cere RMGC-ul asta!”. Tabloul doi se încheie. Se trage cortina. Povestea continuă.

Actul trei – „Anunţaţi prin staţie, mergem în excursie”

Starea de veghe, demnă de o înmormântare plictisită este distrusă din nou de Alexandru Alexe, mereu agitatul activist. „În 2-3 minute le vom face o vizita prietenilor de la Teatrul Naţional. Plecăm în escursie”, spune el. Aplauze. Iar apoi din nou liniştea apăsătoare a lipsei de furie. Alexe ia din nou portavocea în braţe şi cântă. „Anunţaţi prin staţie, mergem în excursie”.

Foto: Vlad Ursulean/Casa Jurnalistului
Dar suporterii, cei puţini, nu s-au putut abţine de la a provoca jandarmeria. Au început sa avanseze, dar nu spre metrou, ci spre bulevardul Magheru. O demonstraţie tristă a unei forţe inexistente. Ca în  „Braveheart”, două minute cele două mulţimi opuse se priveau, în timp ce jandarmii se mişcau de pe un picior pe altul, ca nişte copii nerăbdători sau puţin fricoşi.

Văzând că nu se rezolvă nimic, suporterii şi cei câţiva activişti au luat-o spre Intercontinental. Momentul cel mai tensionat al unui protest a fost o traversare neregulamentară în grup. Suporterii s-au constituit „într-un grup organizat” şi au fugit peste drum. Printre ei se auzeau strigăte „rămâneţi bă pe stradă!”. Dar nici suporterii nu sunt proşti, iar experienţa din iarnă i-a învăţat ce înseamnă avantaj numeric. 50 de oameni blocând Magheru erau ţintă uşoară pentru jandarmi.

Aşa s-a ajuns la Teatrul Naţional, iar spectacolul nostru în patru acte devine mai trist. Pensionarii pro-USL se ceartă cu micul grup venit de vis-a-vis, o doamnă ia megafonul şi ţipă „Jos Băsescu, Sus Antonescu”. Se strigă „Voi îl iubiţi pe Iliescu prea mult. Sunteţi prea mici”. Tragicomedia se adânceşte, ca şi asfaltul măcinat de căldură. În faţa intrării la metrou, Alexandru Alexe îşi scoate telefonul, pune melodia „Albastru” de la Luna Amară şi le-o dedică celor şase jandarmi prezenţi.

Actul patru – „Tu nu vezi ce-i aici? E o şuetă!”

O piesă de teatru se termină de obicei cu un punct culminant şi cu o finalitate. Protestul nu a avut un punct culminant. La Fântână nu a mai revenit decât Alexandru Alexe, care a început să le dedice „Albastru” şi jandarmilor de aici. La ureche îi şopteşte o reprezentantă Active Watch, iar apoi o mică ceartă animă spiritele.

„Mai opreşte-te”

„Ce să opresc? Tu nu vezi ce-i aici? E o şuetă!”

„Da, dar nu e protestul tău. Atât pot oamenii”

„Eu compensez ceea ce lipseşte aici! Dacă ţie nu-ţi pasă, mie-mi pasă, soro!”

Cei 50 de oameni au rămas până la apusul Soarelui. Ce nu ştiau ei este că deja cortina era trasă. Întrebarea este dacă nu cumva cortina era trasă în timpul tuturor actelor, iar scena era într-altă parte.

Câteva poze mai jos de la Sorina Vasile 

This slideshow requires JavaScript.

Un an pe Fabrica de Glucoză

Într-o săptămână se împlinește un an de când am intrat în presă cu adevărat.

Adevărul. Ultima zi

Terminasem facultatea, iar norocul (adică Mădălina Bălășescu și Mihaela Dincă) m-au aruncat în hala dubioasă de la capătul Piperei, numită Adevărul. Secția Viața. Practică. Neplătită.

Am înconjurat bulevardul Dimitrie Pompeiu fără să știu cum să ajung la redacție, m-a întâmpinat Mihaela Dincă și m-a așezat la biroul lui Cezar Bădescu, atunci în concediu medical. Eram la un rând de secția în care se presupunea că muncesc. În timp, m-am apropiat, dar propriul meu birou l-am primit abia prin decembrie. În acea primă zi eram departe de oameni. Ştiu că am remarcat-o pe Ana Onisei de la cultură, cea care a rămas mica mea plăcere vinovată care-mi făcea dimineţile frumoase prin prezenţa ei.

Țin minte că prima mea știre a fost despre Facebook, într-un mod aproape predestinat. Am scris-o cu o frică uluitoare. Habar n-aveam ce pot. Nu cred că de atunci am mai scris cu o viteză atât de redusă.

Fără îndoială, oamenii au avut răbdare cu mine, iar acest text e mai puțin despre realizările mele cât despre oamenii care m-au adus în momentul acesta. Încet, încet, am luat la rând fiecare birou din secție, în căutarea unui scaun cu calculator. Prima lună toți colegii au fost câte o săptămână în concediu. Scriam știri secundare, știri de coloană, iar la prima știre de MAIN am crezut că sunt în extaz. Apoi a venit primul spread, material construit după o idee proprie și documentat. Mamă ce frică de telefon aveam! Transpiram în fața lui și în fața celor cinci blestemate de cifre care formau codul de sunat: #91385.

Am ajuns un lemn necizelat în redacție la Adevărul. Credeam că sunt printre zei, dar ei au devenit oameni în curând. Nu știu cum a reușit Mihaela Dincă să aibă atâta răbdare cu mine, dar cred că ea mi-a văzut cele mai mari greșeli, ea mi le-a suportat și m-a educat în primă fază. Iar Mihaela dădea impresia mereu că mai totul este posibil. Peste câteva luni aveam să aflu că nu este imposibil să fac două pagini într-o singură zi, așa cum se obișnuise ea din lipsa timpului. Ajungea prin redacție la 7 – 8, iar când ajungeam și noi era pe la mijlocul materialului. Apoi ne edita tuturor textele, avea răbdare și din corpul firav emana o forță teribilă. Recunosc, mie mi-a fost frică de Mihaela, dintr-un soi de respect format de la început.

Apoi a venit Pichi. Diana Opriță. Restructurările au transformat redacția Adevărul într-un fel de castron de la Loto, iar unii oameni au fost detașați la alte secții. În literatura internă perioada primelor două săptămâmi de când a venit Diana în secție este cunoscută ca „Războiul celor două roze“ sau „Războiul divelor” sau „Criza de autoritate”. Spuneţi-i cum vreţi. Era momentul dubios când nu ştiai la cine să te duci să semnezi pagina pentru BT sau cu cine să discuţi un subiect. Din ping pong-ul ăsta eu am ieşit bine.

Diana mi-a fost antipatică rău la început. Habar n-am de ce. Părea dură şi intransigentă, ceea ce mai târziu aveam să aflu că poate fi totuşi adevărat. Dar ea a avut inspiraţia de a mă responsabiliza. M-a trimis la DTP, m-a băgat în gura lupului. Înainte de a veni ea, pe fondul reorganizării, tehnologia şi internetul au ajuns în ograda secţiei Viaţa. Aşa am început să scriu despre ele. Diana îmi dădea de făcut o pagină întreagă în fiecare zi, iar eu eram încântat de lucrul ăsta.

Încă nu aveam salariu sau acte, dar lucrurile aveau să se schimbe rapid. Mulţumirile la capitolul acesta trebuie aduse din nou Mihaelei, Dianei şi unui personaj nou, dar vechi în poveste asta: Andrei Velea. Redactorul-şef adjunct care ne aducea mereu alune în glazură, nachos şi ciocolată, care părea că nu zâmbeşte niciodată şi că poate vorbi cu animalele datorită frecvenţei foarte joase a vocii sale. Voinţa celor trei mi-a adus primul contract în presă. Mihaela a fost cea cu efortul cumulat de-a lungul celor două luni jumătate, Diana a fost cea care a pus piciorul în prag, iar Andrei m-a susţinut deşi nu a spus-o niciodată. Pentru asta le sunt recunoscători.

A venit Omul Digital, minunata rubrică din Adevărul Weekend unde scriam două pagini despre tehnologie. O poveste frumoasă, care-mi place şi care merge mai departe şi acum. Infografii pe 10 coloane în fiecare săptămână! Mulţumesc Dana Donciu pentru creativitate şi răbdare. Am început atunci să scriu serios pe tehnologie şi curând paginile 36-37 sau pagina 26 erau acontate. La fel şi paginile 22-23 din Weekend. Am învăţat ce-s ăia gigahertzi, ce face un procesor şi de ce e mai bun un telefon decât altul. Am învăţat ce se întâmplă în fiecare minut pe internet, am căutat pornografie infantilă pentru documentare la un material sau m-am dus la protestele anti ACTA. Tot ultimul subiect mi-a adus şi prima mare gafă din carieră.

În timpul scandalului ACTA, chiar în prima zi, ratasem ştirea cu jumătate de oră faţă de concurenţă, aşa că am recuperat prin calitate şi cantitate. Doar că la ultima ştire pe tema asta din acea zi am dat-o în bară. Am dat votul din Parlamentul European fix pe dos. A doua zi drept la replică de la Renate Weber, iar la 8 dimineaţa m-au sunat de la matinalul Radio Guerilla unde am fost făcut cam de râs. Am stat la telefoane că Răzvan Ionescu, am intrat în pământ de ruşine şi am învăţat că poţi face rost de numere de telefon în cinci minute. Trebuie doar să vrei.

Timpul a trecut rapid la Adevărul. Nu voi vorbi aici despre problemele financiare. Din păcate, ele au fost o cauză minoră a exodului în masă. La nivel managerial bătaia de joc a atins uneori cote maxime, iar sentimentul că sunt într-un experiment social s-a acutizat. Salarii întârziate, articole cenzurate, articole servite, cămăşi roz care acopereau burţi pline, discursuri pline de empatie despre cum înţelege Ludovic dramele din familiile angajaţilor sau, spre final, salarii băgate în rate, ca la zilieri. Toate motivele de mai sus au dus la sentimentul că nimeni nu mai este respectat pentru munca lui, iar o reacţie naturală de jemenfichism total a apărut la toţi. Sporul nu a mai fost acelaşi, cheful aproape inexistent. Ajunsesem, dintr-o obişnuinţă dubioasă, să-mi fac o normă de 8 materiale pe zi pe site. Enorm şi o muncă în zadar de multe ori, dar mă ţinea treaz. În ultima săptămână la Adevărul am reînăţat ce înseamnă să nu scrii nimic într-o zi.

De ce am scris cronica aceasta prea scurtă pentru o experienţă marcantă? De trei săptămâni am plecat din Pipera, de pe Fabrica de Glucoză. O nouă provocare este la orizont, iar ea va fi tare interesantă şi potrivită pentru momentul acesta. Dar mă gândeam cum am ajuns să am responsabilităţi. Dacă mă uit la copilul nu de acum un an, ci de acum doi ani, nu-l mai recunosc. M-am schimbat tare mult. Dar mă întreb de ce au oamenii încredere în mine sau dacă fac bine ceea ce fac. Habar n-am. Spre deosebire de mulţi colegi, pe mine nu mă împinge de la spate talentul. Nu o zic cu răutate. Când am intrat în facultate credeam că sunt un creativ şi jumătate. Am învăţat rapid să îmi cenzurez această parte. Am învăţat că de fapt trebuie să munceşti mult, să fii un ocnaş al acestei meserii, dar nu unul umilit. Să munceşti mult pentru a ajunge la rezultate corecte şi concrete. Un Bănel Nicoliţă al jurnalismului. Cu el mă comparam de multe ori când lumea vorbea de secţia viaţa şi de „cuplul de cretini perfecţi, Andritescu şi Ionicea” – le mulţumim fanilor. Muncă, muncă şi iar muncă.

Profesorii de la Jurnalism aveau dreptate uneori. Jurnalismul e o artă de prea puţine ori. E mult minerit în schimb. Forezi adânc ca să ajungi la minereul tău. De multe ori faci şi gafe. Dacă ceilalţi ţi le iartă, tu eşti dator să nu le uiţi şi să nu le ierţi. Poate de asta eu nu aş avea încredere în mine, pentru că ţin minte fiecare greşeală pe care am făcut-o şi încerc să mi-o corectez. Sunt un ocnaş care de trei săptămâni îşi regăseşte entuziasmul. Mă lovesc de oameni pesimişti, de oameni necomunicativi şi de problemele inerente, dar mă poartă înainte dorinţa de a face din meseria asta pe care mi-am ales-o cel mai bun lucru. Poate nu voi fi la fel de talentat ca unii, nu la fel de incisiv ca alţii sau nu voi putea să dărâm Guverne sau să pornesc anchete. Dar îmi amintesc citatul lui Hemingway din Midnight in Paris (poftim cultură!): Yes. It was a good book because it was an honest book, and that’s what war does to men. Încerc să rămân onest şi umil faţă de mine în principal.

Uitându-mă în sus la text l-aş şterge pe tot pentru că nu are fluenţă şi nu curge cum trebuie. Dar astăzi, în momentul când am realizat câte responsabilităţi am şi câte încredere pot avea unii oameni în mine, cred că e potrivit să public aceste rânduri cu care eram dator faţă de mine de când am plecat de la Adevărul. Am mai încercat o dată să le trec pe hârtie, dar au ieşit la fel de prost.

Nu e un text despre cât de bun sunt eu. Nici pe departe. Este un text despre umilinţă, maturizare, ajutor, încredere şi minerit.

La final, ca la Oscar, mulţumirile de rigoare unor oameni care mi-au făcut viaţa mai interesantă în ultimul an, într-un fel sau altul: Mihaela Dincă, Andrei Velea, Diana Opriţă, Dorin Irimia, Ramona Dragomir, Răzvan Priţulescu, Iulian Ioncea, Alin Paicu, Mălin Bot, Mihaela Stoica, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu, Raluca Sofronie, Raluca Moisă, Andreea Marinescu, Dana Istrate, fetele de la sănătate, Raluca Dan, Eugen Ciufu, Lili Bartha, Dan Popescu, Dragoş Răduţ (ultimii trei fără de care multe pagini nu ar fi arătat atât de bine şi cu mulţumiri speciale pentru Lili care mi-a arătat atâta răbdare când eu eram la început), Dorel, Cristina, Anca, Gigi, Lili, Dana Donciu, Florian ,Doru, doamnele de la corectură. Pe final li s-au alăturat Georgiana Panca, Oana Racheleanu, Monica Krajnik, Noemi Varga, Alina Brebenel sau Raluca Salcudean. Probabil că din lista asta lipsesc unii care se vor simţi jigniţi, aşa că-i rog să se semnalizeze.

Lista neagră, căci există şi ea, îi include pe cei care în perioada grea din ultimul an şi-au bătut joc de munca unor jurnalişti oneşti, îi include pe toţi cei care şi-au primit salariile integral, atunci când subalternii lor dădeau reject la agenţii băncilor şi toţi cei care nu au crezut în oamenii buni.

Ţineţi aproape, în curând vor veni nişte materiale zdravene cu care mă voi putea mândri.