Dă click pe reclama asta că te sparg! sau “Dacă ar fi văzut site-urile astea, un român ar fi exclamat ƒ «Ai să-mi bag p***!» ”

Voi ați văzut cum arată site-urile de știri din România?

Nu mă dau un expert în publicitate și nici unul în jurnalism. De asemenea, habar n-am cum ar trebui să fie făcute site-urile din România pentru a arăta bine și a fi și profitabile.

Din acest motiv, nu vreau să se creadă că această postare este una în care vreau să dau lecții.

Ceea ce arăt mai jos sunt câteva exemple de site-uri de știri din România și câteva exemple din afară. Am ales tot felul de ziare din Marea Britanie, Franța, Germania, Spania, Italia și unul din Belgia.

Nu am vrut doar quality, ci chiar și tabloide și ziare de sport. Menționez că toate capturile au fost făcute în momentul în care site-urile s-au încărcat în totalitate.

Care sunt concluziile mele? Ca și titlurile cu Vezi aici și Dă click că te sparg să moară mama, publicitatea de pe site-urile românești este agresivă. Atât de agresivă încât te gândești cumva dacă adevarul.ro este o reclamă pe site-ul eMAG. Astăzi, 9 mai, cele mai curate site-uri românești erau jurnalul.ro și, surprinzător, prosport.ro.

Cum arată lucrurile în afară? Nu știu cum se întrețin băieții ăștia (poate din print…) din Marea Britanie, dar site-urile sunt lipsite de publicitate în deschidere. Germanii stau la fel de curat, dar personal mi se par plictisitoare și reci platformele lor. NY Times păstrează tradiția și curățenia. NU e cel mai interactiv site în deschidere și mi se pare greu de administrat, din perspectiva cititorului. Dar e curat. Francezii au mici scăpări (vezi L’Equipe). Belgienii sunt curaţi. Spaniolii şi italienii stau surprinzător de bine.

Concluziile nu le trag eu. Vă aştept pe voi să comentaţi şi să vă spuneţi părerea despre stilul de a face publicitate şi web în presa din România.

This slideshow requires JavaScript.

Ce dracu’ e CISPA? (Infografie)

Aş numi anul 2012 anul în care s-a încercat un atac în forţă la adresa anumitor libertăţi de pe internet. Dacă până acum pirateria trebuia combătută prin legile clasice ale copyright-ului, de câteva luni am auzit tot felul de iniţiale ciudate pe care le-am înţeles cu greu la început.

Statele Unite ale Americii au introdus SOPA şi PIPA, dar după reacţia specialiştilor, a publicului de pe internet şi a vocilor din industrie, ele au dispărut din dezbatere. Brusc a venit ACTA, Acordul Comercial Anti-Contrafacere, pe care l-aş putea recita pe de rost şi-n somn. Semnături pe ascuns, dezbatere publică inexistentă, scandal şi proteste. Între timp ACTA nu a fost retrasă, procesul legislativ nu a fost oprit, dar cel mai probabil, în votul ce va avea loc peste câteva luni în Parlamentul European, Acordul va fi respins. În contextul actual, ratificarea unui astfel de Acord ar fi sinucigaş pentru factorii politici, iar celebritatea celor patru litere nu face bine niciunui europarlamentar, grup politic sau persoană individuală. Evident, ACTA va fi la nivel mondial şi european o amintire, dar cred că va deveni doar un prim “draft” al unor încercări de reglementare permanente.

Dar staţi, au mai apărut nişte iniţale. NU la nivel mondial, dar trendul care pleacă din SUA este îngrijorător. CISPA este creată pe un alt model, dar atentează la cea mai sensibilă problemă a utilizatorilor de internet: intimitatea. Din câte am înţeles, guvernul şi companiile private care furnizează internet vor putea să “circule” informaţii private între ele, despre “ameninţările informatice”. Ce înseamnă asta? Vă las să vedeţi în infograficul de mai jos.

Când drumul spre rai este pavat cu „Infernul Nordului“

Victor Breyer și Paul Meyan pleacă de la Paris spre Amiens cu mașina, iar apoi continuă spre localitatea Panhard. A doua zi, Breyer, care dorea să inspecteze traseul îi spune lui Meyan că poate să-l lase la Panhard, el va continua traseul pe bicicletă. În fond, despre asta era vorba. După o zi de pedalat prin vânt, ploaie, temperaturi scăzute și mai ales pavate, Breyer ajunge la Roubaix nervos, convins să trimită o telegramă în care să-i înfiereze pe cei care-l trimiseseră în groapa asta de șarpe. Pavatele, doamne, pavatele! Ele îl uciseseră. Roțile se prindeau între ele, noroiul sărea, iar pe unde era pământ bun acum era doar o baltă. Cine-l adusese totuși pe Victor Breyer aici? Cine-l pedepsise să treacă prin infernul ăsta, în 1896, la final de secol XIX?

…

Povestea începe de fapt un an mai devreme. Doi mici industriași locali din orașul francez Roubaix, o văgăună minieră, construiseră un cerc pentru cicliști. Velodrom îi spuneau. Theodore Vienne și Maurice Perez au ajuns la concluzia că le trebuie o cursă importantă, pentru a-și promova noua creație. Cum toate cursele vremii începeau sau se terminau la Paris, au venit cu ideea unui traseu Paris – Roubaix. Pentru acele vremuri, distanța de 280 de kilometri era una de antrenament, dat fiind că bieții cicliști, umpluți de cafele și pastilele timpului, concurau câte două zile pe un traseu Bordeaux – Paris care trecea de 400 de kilometri.

Pentru a-și pune planul în aplicare l-au contactat pe Louis Minart, de la ziarul „Le Velo“, singurul cotidian sportiv din Franța. Paul Rousseau, redactorul șef al publicației, l-a trimis pe săracul Breyer să inspecteze un posibil traseu. Ce s-a întâmplat ați aflat deja. Cursa însă a ajuns să se țină, după ce industriașii din Roubaix l-au pus la masă pe Breyer și l-au convins după două pahare de vin bun, de provincie, că pot să organizeze bine o cursă în ajunul Paștelui.

…

Și s-a întâmplat. Biserica Catolică a protestat. Cum poate o cursă ciclistă să se întâmple în duminica Paștelui? Organizatorii s-au înțeles cu clerul că vor ține o masă liturgică la start. Au uitat de ea. Au uitat, iar cursa oricum s-a ținut cu două săptămâni înainte de Paști. Însă de atunci a rămas o legendă, cum că Paris – Roubaix ar fi fost blestemată. Jumătate dintre cicliștii care s-au înscris nu au mai ajuns la braseria unde se făcea controlul înainte de start. Jumătate dintre cei care stăteau și își beau cafelele nu s-au mai dus în cursă. Ploua, era noroi. Campionii acelor vremuri erau niște domni la cafenea, deși în curse deveneau mineri. Refuzul francezilor de a participa în grup a făcut ca un friț să câștige, Josef Fischer.

Prima ediție a arătat spectatorilor și cicliștilor cu ce se mănâncă traseul. Era plin de gropi, de pavate stricate. Drumurile provicinale ale nordului nu erau un rai. Dar până în ajunul Primului Război Mondial, cursa ciclistă Paris – Roubaix își câștigase deja celebritatea. De asemenea, impusese frică. Mulți campioni refuzau să participe din cauza riscului de a se accidenta. În 1919, Paris – Roubaix își câștiga și infamul supranume ce i-a rămas până în ziua de azi: „Infernul nordului”.

După marele război, organizatorii s-au dus să vadă care mai e starea traseului. „Nu se ştiau foarte multe despre efectele războiului. Muriseră 9 milioane de oameni. Cine ştia dacă mai există un drum către Roubaix? Dacă Roubaix mai există ca localitate? Primii kilometri au fost liniştiţi, dar cum am ajuns în nord aerul a început să miroase a puţuri stricate, canalizare moartă şi vite în putrefacţie. Copacii făcuseră tuneluri în faţa lor, acoperind drumul cu crengile lor. Peste tot era noroi. Nimeni nu ştie cine a folosit primul cuvântul iad, dar nu exista unul mai bun. Şi aşa a apărut a doua zi în ziare…infernul nordului”, scria presa vremii.

Revista „L’auto” spunea şi ea: „Intrăm în centrul bătăliei. Nu mai există copaci, totul e pus la pământ pe alocuri. Niciun metru pătrat care să nu fie întors pe dos. Sunt gropi de bombe peste tot. Singurul lucru care iese în evidenţă sunt sutele de cruci cu drapelul albastru, alb, roşu. Este un iad!”. Cuvintele jurnaliştilor au fost completate de cele ale câştigătorului, Henri Desgrange, cel care avea să devină organizatorul Turului Franţei peste ani: „Nu a fost o cursă. A fost un pelerinaj”.

…

Cursa a continuat cu o mică întrerupere cauzată de Al Doilea Război Mondial. An după an, legenda a devenit mai puternică, iar astăzi Paris-Roubaix este esenţa frumuseţii ciclismului, care vorbeşte despre suferinţele din spatele controverselor. Oricât de murdar ar deveni acest sport, Paris-Roubaix scoate la suprafaţă sinceritatea dură, suferinţa. Numai temerarii se aventurează în această cursă. Numai nebunii. Nu contează cât de bun eşti sau cât de multe substanţe interzise ai luat. Suferinţa este egală, iar riscurile printre pavate cresc odată cu siguranţa de sine.

Astăzi, 27 de porţiuni pavate au mai rămas. Aproximativ 55 de kilometri. Cândva, cursa era numai pe astfel de suprafaţă, dar modernitatea le-a scos din uz. Cu toate acestea, Paris-Roubaix este considerată în Franţa un monument naţional, iar drumurile pe care trece sunt protejate de asociaţia „Les Amis de Paris – Roubaix”. Grupul fondat în 1983 de Jean-Claude Vallaeys are grijă an de an de pavate, el curăţă şi le întreţin. Modernizarea în infernul nordului nu înseamnă a face traseul mai uşor, ci de a-i păstra duritatea. Organizatorii recunosc că fără ajutorul prietenilor cursei, multe din pavate ar fi dispărut sub noroi sau sub asfalt. An de an, ei se luptă cu fanii entuziaşti care fură câte o bucată din pavaj sau cu maşinile prea grele care se încăpăţânează să folosească aceste drumuri. Grupul cheltuie 20.000 de euro pe an cu renovarea, prin achiziţia de nisip şi alte materiale. Banii vin chiar de la membri, dar şi de la organizatori şi consilii locale.

Pe o ploaie deasă, la început de primăvară în nordul Franţei, câţiva bărbaţi şi femei cu cizme de cauciuc sapă printre bucăţi de caldarâm şi dau noroiul la o parte, nu lasă iarba să crească. „Ocnaşii traseului” nu câştigă niciun ban, totul este făcut din pasiune. „Cine sunt aceste zeci de suflete? O gaşcă de muncitori din epoci apuse? Căutători de comori? Nu, ei sunt membri «Les Amis de Paris-Roubaix» , care încearcă să cureţe noroiul şi pământul care a făcut crustă după muncile agricole. Sunt pe o importantă secţiune pavată a cursei şi fără munca lor, cea mai frumoasă cursă din ciclism nu ar putea să îşi păstreze spiritul. Fără aceste secţiuni, cursa ar dispărea. Departe de camerele de luat vederi, ei vor reveni în fiecare weekend dinainte de cursă pentru a face traseul perfect. Pasiunea care-i îndeamnă este mult mai mare decât vremea rea. Nu are nimic de-a face cu scandalurile ciclismului modern. Aceşti discreţi servitori ai «Reginei Curselor Clasice» au o singură ambiţie – să cureţe pietrele în aşa fel încât campionul din următoarea duminică să ţină cu mândrie trofeul, o pavată scoasă chiar de ei, deasupra capului”, povestesc amicii cursei pe site-ul lor oficial.

…

Pasiunea nu este numai a suporterilor. Pentru ciclişti, regina clasicelor are un statut aparte. Este ca o relaţie cu o femeie senzaţională, dar problematică. Chiar şi ei recunosc că Paris-Roubaix trebuie să-şi păstreze calităţile.

„Un Paris-Roubaix fără ploaie nu ar mai fi aceeaşi cursă. Aruncaţi şi nişte zăpadă pe ici, pe colo, ca să faceţi lucrurile mai serioase”, declara un fost ciclist şi actual comentator la Eurosport internaţional, Sean Kelly.

Dar probabil cea mai cunoscută replică despre cursă a fost dată în 1985 de olandezul Theo de Rooij. Favorit înaintea cursei, el a căzut şi nu a mai avut nicio şansă. Intervievat de americanii de la CBS el declara furios: „E o nebunie cursa asta! Munceşti ca un animal, nu ai timp să te pişi şi faci pe tine! Concurezi în noroiul ăsta, aluneci…e un munte de rahat!”. Reporterii l-au întrebat legitim dacă va mai concura şi anul următor, dată fiind furia lui. Ce a spus de Rooij nu a fost o simplă replică, ci o adevărată declaraţie de dragoste. „Bineînţeles! Este cea mai frumoasă cursă din lume!”.

…

În după amiaza aceasta va fi organizată cea de-a 110-a ediţie a „Infernului Nordului”. Se anunţă ploaie, dar dacă va fi uscat, contaţi pe praf. 27 de porţiuni de pavate, printre care cele mai cunoscute vor fi Tranşeea Arenberg, 2,4 kilometri de chin prin pădurea cu acelaşi nume, Mons-en-Pevele şi Carrefour de l’Arbre. Nu va lipsi spectacolul, iar pentru cei care nu s-au uitat niciodată la ciclism, este cea mai bună cursă cu care puteţi începe. E un spectacol al umanităţii, mai mult decât un spectacol sportiv. Este un circ al suferinţei. Un circ al limitelor şi al depăşirii lor. Este printre ultimele nebunii pe care şi le mai permite sportul mondial.

Gândiţi-vă la ce trăiesc cicliştii. Termin prin cuvintele campionului italian Filippo Pozzato, care va fi la startul cursei, despre tranşeea Arenberg: „Este definiţia iadului pur. Este extrem de periculos, mai ales în primul kilometru când intrăm cu 60 de kilometri pe oră. Bicicleta ţi-o ia în toate direcţiile. Ştiu că este un spectacol, dar unul pe care noi cicliştii am vrea să nu-l trăim”. Cu toate acestea, an de an, temerarii revin, făcându-şi loc printre crăpăturile pietrelor centenare

This slideshow requires JavaScript.

Cum m-au sedus cărţile, iar apoi le-am abandonat eu pe ele. O istorie cinică

Voi știți când ați început să citiți cu adevărați? Vă amințiți când cărțile au început să însemne ceva pentru voi? Eu știu. Sunt puțin obsesiv-compulsiv și cu o manie a organizării lucrurilor, așa că mi-am notat toate cărțile pe care le-am citit din 2006 până astăzi.

—-

De ce din 2006? Am început să citesc într-un moment de cumpănă al adolescenței mele. Începând din clasa a 9-a am intrat pe mIRC și am jucat trivia, un joc de cultură generală, care s-a transformat relativ rapid într-o mică obsesie. Intram des, jucam mult și îmi făceam relații multe cu cei de acolo, din mediul virtual. Era mai mult decât un joc și mai mult decât o lume virtuală. Era un Univers sui generis. Într-o zi a existat o mare ceartă la care am contribuit, deoarece am intrat pe mailul unui partener de joc şi am luat nişte documente de acolo. Pe 6 februarie 2006 lumea mea intra într-un mic colaps. Prietena mea de atunci, Maria, a decis că e timpul să o terminăm. Prietenii mei din mediul virtual m-au abandonat şi nimeni nu mai dorea să vorbească.

M-am trezit, după un an jumătate, singur pe lume, cu doar un prieten în viaţa reală, eternul Grigore. După câteva săptămâni de compătimire şi milă de sine, am decis că e cazul să schimb ceva. Nu ştiam cum să o fac, aşa că am ales cărţile. M-am dus la bibliotecă şi mi-am făcut un abonament. Mi-am luat o singură carte în ziua aceea, „Numele Trandafirului” de Umberto Eco.

Numele trandafirului a fost începutul

Am rămas uimit de lejeritatea cu care citeam şi de cum m-a prins cartea aceea, aşa că am decis să trec şi peste Pendulul lui Foucault. Cititul nu era aşa rău. Pur şi simplu nu mă interesase niciodată. Da, am citit câteva cărţi de copilărie, dar nu-mi amintesc nimic marcant înainte de 2006. Lecturile mele practic nu au existat. Educaţia mea nu fusese făcută din ele, nu-mi formasem caracterul, nimic. Cultura generală mi-am luat-o în copilărie de la televizor, din cărţile Alexandrei, sora mea, şi din enciclopedia Arborele Lumii. Apariţia cărţilor acum şase ani a fost o minune. Îmi dau seama, privind în urmă, că atunci când degetele mele atingeau primele pagini din „Numele Trandafirului”, eram total diferit de cel care sunt acum. Mi-e greu să-mi dau seama de o asemănare. Dar formarea a început atunci…dacă nu erau cărţile, nu existam acum, în forma aceasta strâmbă.

Am continuat să mă duc la bibliotecă şi să citesc industrial. Era perioada aceea când orice bucată de hârtie trebuie citită. Ai o misiune istorică! Nu aveam ce face altceva, chiar nu aveam. Pe internet nu mai aveam activitate. Cu prietenii nu puteam vorbi pentru că nu existau. Părinţii mei erau plecaţi. Eram singur acasă şi singurul meu program erau câteva ore la şcoală, timp în care stăteam plin de anonimat în ultima bancă, îmbrăcat cu nişte tricouri negre, fiind în perioada mea de metalist.

Silmarillion de Tolkien într-o singură noapte

De la o singură carte, am început să-mi organizez programul mai bine. Mă duceam în fiecare luni după şcoală, îmi luam patru cărţi, iar peste o săptămână reveneam pentru a le înapoia. Erau citite toate. Nu ratam nicio pagină. Am trecut prin Tolkien şi printr-o sesiune nebună a odiseei „Silmarillion”, rasă într-o singură noapte, până la şapte jumătate dimineaţa, moment când am închis cartea şi m-am dus la şcoală. Deşi eram un zombi mergător, simţeam o bucurie interioară incredibilă. Voiam să împart la toată lumea cât de mult mi-a plăcut cartea aceea, să vorbim despre Tărâmul de Mijloc. Evident, nu era nimeni cu care să fac asta, dar încântarea şi acea stare de high natural s-a păstrat.

Cărţile au curs, iar nopţile s-au dus şi ele în miros de foi de carte. S-au scurs sute de paginii, mii, zeci de mii. Îmi deschid agenda unde am notat cărţile şi-mi amintesc câte puţin din fiecare moment. Shakespeare (auzisem eu că dă bine să-l citeşti, dar m-am chinuit să înţeleg ceva), Istoria Loviturilor de Stat, Orwell, Camus (citit prea devreme, nu l-am perceput prea bine), Sofocle (să ne întoarcem şi la origini, zic), Flaubert (doamne, ce am făcut să merit să citesc o carte atât de îngrozitoare ca „Madame Bovary”?), Machiavelli, Frank Herbert (şi sentimentul acela magic al Dunei…). Primele 35 de cărţi au marcat şi prima etapă din istoria lecturilor mele. Le luam la întâmplare, fără niciun ghid, fără nicio căutare în prealabil. Mă plimbam printre rafturi şi aruncam mâna. La unele îmi plăcea coperta, la unele îmi atrăgeau atenţia autorii.

Steinbeck şi Kundera

Dar apoi au început să apară autorii care mi-au şlefuit preferinţele, care m-au făcut să visez şi care mi-au modelat gândurile. Arunc un ochi în dreapta mea pe agendă şi văd apariţia lui Steinbeck cu „Fructele mâniei”. Am stat fixat pe această carte două zile. Nu-l descoperisem pe Ennio Morricone încă, dar melodiile lui s-ar fi potrivit pentru starea de atunci. Eram închis în casă, calculatorul nu era pornit de câteva zile bune şi singurătatea din suflet se îmbina bine cu literele din cartea americanului.

Apoi, a apărut Kundera. Mulţi apreciază Kundera acum, dar pe vremea aia nu era luat niciodată de la bibliotecă. Judec acest fapt din prisma dimensiunii constante a raftului colorat cu cărţile cehului de la Humanitas. Dacă îl căutai pe Steinbeck, aveai şanse să găseşti raftul gol, dar Kundera era mereu acolo. Începând de la „Iubiri Caraghioase”, care mi-a deschis mintea în faţa diversităţii relaţiilor, mi-a spus că faţă de unele momente nu trebuie să fii pudic, că ciudăţenia şi fetişul sunt ok, au curs toate cărţile lui Kundera. Am citit tot ce se poate, până în momentul când au început să apară doar analize filosofice. Kundera analistul pur nu-mi place. Kundera – romancierul rămâne autorul meu de suflet, indiferent cât de la modă va deveni. Kundera mi-a spus că nimic nu este prea anormal, că oamenii trebuie acceptaţi în multe ipostaze, dar mi-a spus şi despre răutatea noastră şi despre glumele proaste pe care ni le face destinul. Câteva săptămâni la rând am luat două cărţi de Kundera şi alte două cărţi, doar ca să diversific. Aşteptam pe nerăsuflate următoarea luni ca să pot sa mai mănânc alte două cărţi ale lui.

Murakami şi Houellebecq

Nu o să mai lungesc povestea mai mult decât trebuie. După Kundera a venit Murakami, iar el mi-a deschis pofta către neobişnuit, către fantastic, către ciudat la modul absolut. Murakami era magic, absolut magic. Deschideam lampa şi sub căldura ei de deasupra mâinii răsfoiam paginile noaptea, lângă calorifer. Şi de la el am citit tot. Şi el a devenit la modă.

Prin mâna mea s-au mai perindat apoi Nabokov, Fowles, Ionesco, Marquez, Llosa, Hesse, Kadare, Welsh. M-am oprit apoi la un alt autor care mi-a marcat acei ani. Michel Houellebecq. Pe vremea aceea un necunoscut în România. Nu ştiu de ce am ales cărţile lui din raft. Pur şi simplu erau nou aduse la bibliotecă şi îmi plăceau cum arătau. În plus, nu erau foarte lungi. M-am lipit definitiv de stilul francezului şi chiar dacă ceea ce am citit de la el de atunci încoace nu se compară cu „Particulele Elementare” sau cu „Posibilitatea unei Insule”, Houellebecq rămâne în suflet.

M-am apucat de cărţi după ce am renunţat la viaţă. Am renunţat la cărţi când am început să retrăiesc

Au trecut ani. În 2008 am ajuns la Bucureşti, la facultate. Rutina mea cu biblioteca fusese afectată de Bacalaureat şi pur şi simplu, de viaţă. Îmi găsisem o nouă prietenă după o perioadă de singurătate, aveam mai mulţi oameni în viaţa mea. Dar renunţasem la cărţi, deoarece nu puteam susţine o relaţie în timpul rămas între pagini. A fost cumva o alegere normală, o alegere de viaţă. Cred acum, că în acel moment cărţile au înţeles şi nu mi-au purtat pică pentru că le-am părăsit. La un moment dat, trebuie să părăseşti ţinutul de ficţiune şi să ajungi în realitate, unde să te testezi pe tine, cel care ai devenit după acele lecturi.

Am devenit mai sociabil, dar am citit mai puţin. Ajuns la facultate nu mai aveam nici biblioteca dragă mie aproape. Citeam de pe la prieteni sau din biblioteca facultăţii. Mă mai duceam la Iaşi, şi mai împrumutam, dar mereu le dădeam după două luni, din cauză că nu ajungeam niciodată acasă. Şi-n plus, niciodată nu am putut găsi un spaţiu la fel de intim pentru citit cum era camera mea de la Iaşi şi sufrageria. Când mama a renovat-o am simţit un gol în stomac. A aruncat masa aceea clasică, ce se lungea pe toată sufrageria, pe care o foloseam eu în nopţile de Murakami.

Timpul s-au scurs, cărţile s-au împuţinat. Odată cu acest lucru a crescut şi activitatea mea socială. Am devenit un om mai bun, deoarece ştiu să interacţionez mai bine cu cei din jurul meu. Însă, uneori, mi-e dor de cărţile pe care le citeam atunci, de sentimentul acela de pustiu pe care-l aveam împreună cu paginile, parcă acompaniat de o muzică tragică de Armand Amar. Am câştigat la viaţă, dar am pierdut la cărţi. Noroc în dragoste, ghinion la cărţi şi invers.

Prezentul cu lipsă de respect faţă de cărţi

Acum, m-am angajat de aproape 8-9 luni. Cărţile au devenit un obiect de pe noptieră. Le am împrăştiate prin toată camera. Anul acesta am terminat doar două şi am început alte cinci. Cu toate astea, poate e şi vina lor, poate e şi vina mea. Nu ştiu dacă mai ştiu să le înţeleg ca altă dată. Dar…nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor mele, la nivelul acelor cărţi magice pe care le-am citit la 18-19 ani. Nu ştiu cum ar fi dacă aş lua din nou Steinbeck în mână.

Am citit două cărţi în 2012 şi este luna aprilie. În sufletul meu, aseară, când am descoperit lucrul ăsta, am suferit tare mult. Copilul din mine striga tare către Vlad cel matur, cu job şi cinism. Din cauza acestui copil interior mi-e frică mie să mă duc prea des acasă, la Iaşi. Noroc că tata şi mama sunt plecaţi. Când intru în casa aceea, totul redevine brusc ca înainte. Atmosfera e de pierdere de vreme, dar din aceea productivă, fără calculator. Patul e acel pat care a văzut pagini întregi de lecturi, bucătăria e cea care mi-a suportat fumul de Marlboro Roşu în nopţile când citeam, iar apoi, inspirat de vreun Cărtărescu sau Kundera, mă apucam să meşteresc la romanul pe care doream să-l scriu. Totul mă duce în trecut în acea casă, iar tentaţia e uriaşă. Nu vreau să stau mai mult de trei zile acolo.

Mi-e dor de cărţi şi nu ştiu când mă voi putea reîntoarce la ele. Probabil că pentru mine au fost doar o etapă, doar un motor care trebuie dat jos la 61 de kilometri pe orbită, pentru a ajunge apoi pe Lună. Şi cel mai mult, îmi lipseşte sentimentul acela magic în faţa lor, frica şi respectul. Acum le am aruncate prin sufragerie. M-am maturizat.

La final o statistică revelatoare a declinului

• 2006 – 74 de cărţi
• 2007 – 110 cărţi
• 2008 – 60 de cărţi
• 2009 – 54 de cărţi
• 2010 – 37 de cărţi
• 2011 – 5 cărţi
• 2012 – 2 cărţi

Jurnagoni sau Cum ne mai îngropăm puţin în online

Cum abordezi o informaţie apărută în presa străină, dar de care eşti convins că este doar o speculaţie falsă, dar mai ales foarte panicardă? Săptămâna aceasta a reapărut în prim-plan discuţia despre „Operaţiunea Blackout” a celor de la Anonymous, minunata grupare de hacktivişti despre care a devenit foarte cool să scriem noi, toată presa care se ocupă de internet şi tehnologie. Ideea era următoarea: hackerii dau un atac asupra DNS-urilor din lumea întreagă, iar pentru o zi internetul moare. Tânărul jurnalist Andriescu a scris multe prostii pentru site-ul adevarul.ro. Am scris despre cum Învierea a fost de fapt iluzie optică, am pus video-uri cu pisici sau am sugerat cititorilor să „vadă aici cum se aude”. Am jignit de multe ori meseria, dar sunt zile şi informaţii cu care nu vrei să o ungi cu rahat.

–

Cronologie

Ca să fac o cronologie a modului cum a ajuns informaţia cu OpBlackout la mine, trebuie să spun că prima oară mi-am reaminit de ea joi, când citeam un articol din Gândul sau de pe stirileprotv.ro. Am fost extrem de furios pentru că ştiam că în momentul când voi ajunge la muncă, cineva se va trezi să-mi spună să scriu despre asta. Şi la fel, mă gândeam că vor dori să o abordez în felul ăsta senzaţionalist: vai Anonymous va opri internetul.

Nu am crezut în ştirea asta. La fel ca noi toţi, şi jurnaliştii din străinătate s-au simţit obligaţi să scrie despre acest lucru. E o situaţie când eşti pus în faţa unei dileme. Ce te faci cu un zvon? Îl abordezi doar pentru că ceilalţi l-au abordat sau te ţii deoparte? Pentru că în situaţia de faţă, singura informaţie despre care putea fi vorba era faptul că există un zvon pe internet cum că Anonymous va face şi va drege. Dilema e una foarte importantă în general în jurnalismul online din zilele noastre. Dacă scrie concurenţa, unii se simt obligaţi să scrie şi ei. Strategie îngrozitoare dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că începem să nu ne mai diferenţiem deloc prin conţinut, poate doar prin abordare.

Ce am făcut?

Am decis să scriu în ideea că dacă cineva este interesat de subiect şi nu-l va găsi pe site la Adevărul se va gândi că suntem noi prost informaţi.

Aşadar am introdus acest articol - Cât de greu este pentru Anonymous să suspende internetul pe 31 martie  

În el am compilat mai multe păreri obţinute de site-urile străine şi, neprofesionist, mi-am introdus şi propriile cunoştinţe în privinţa problemei pe ici pe colo. Am încercat să fiu cât pot eu de neutru şi de puţin panicard. Prima problemă pe care am rezolvat-o a fost titlul. Am încercat să pun o întrebare, tocmai pentru a ma detaşa de orice fel de unghi. Apoi, nu am folosit verbul „a opri”, ci verbul „a suspenda”, pentru că dacă informaţia ar fi fost reală, despre o suspendare ar fi fost vorba. Fără îndoială, dacă spoiam un titlu de genul „Ultima zi a internetului! Anonymous ne atacă sâmbătă” făceam 20.000 de vizualizări. Aşa ,am făcut doar 1.500, dar uneori trebuie să mai sacrifici din vizualizări pentru minima corectitudine.

De asemenea, ieri seară, pe când stăteam liniştit pe canapea, am simţit nevoia de a reveni asupra subiectului, pentru că mai multe site-uri concurente începuseră să vorbească despre cum se va închide internetul, cum va fi decapitat şi, în general, cum va veni Apocalipsa mâine.
Aşadar am scris acest articol - Anonymous: Nu dăm jos internetul, terenul nostru de joacă  

În el am citat contul oficial de Twitter asociat cu Anonymous şi ceea ce spun ei acolo. Ei au negat ieri această operaţiune. Nimeni nu s-a gândit să încerce şi abordarea asta, în care îţi dai cu tesla-n coaie pentru ştirile panicarde de mai înainte, dar rămâi cât de cât corect. Vizualizări? 800.

Cum a abordat concurenţa subiectul?

M-am uitat acum pe Google la ştiri pentru a vedea cum au abordat alte site-uri chestiunea aceasta. Le văzusem pe majoritatea acum trei zile, dar nu le-am salvat.

Pe 29 martie, Evenimentul Zilei titrează „Anonymous ameninţă! Pe 31 martie închid Internetul din toată lumea. Au mai rămas trei zile”. Titlul e la limita rezonabilului, dar finalul cu au mai rămas trei zile e apocaliptic. Articolul nu menţionează părerile experţilor (au fost multe în cazul de faţă), dar are părţi în care mai dezumflă puţin panica.

Gândul spune pe 30 martie „Anonymous atacă din nou. Internetul ar putea fi OPRIT sâmbătă”. Cu acest material a făcut 44.000 de vizualizări. Accentul cade pe oprit, fără îndoială. Se detaşează puţin folosind optativul. Articolul nu spune mare lucru, dar are o trimitere către site-ul meu „favorit”, Ştirile Pro TV.

Să citim din cele sfinte „Amenintarea Anonymous, luata in serios. Hackerii pot “DECAPITA” internetul ASTAZI”. Ca de foarte multe ori în cazul acestui site, informaţia din material este neutră, corectă şi fără prea multe artificii. Dar pentru că materialul în sine e unul serios şi plictisitor, site-ul mută din pix la titlul. Recunosc, stirileprotv.ro sunt cei mai buni la a da titluri apocaliptice, stupide, care fac vizualizări. Nu există comparaţie în online-ul românesc. Hackerii decapitează internetul astăzi, dacă nu merge download-ul ca de obicei, e clar, Anonymous lucrează.

Alte materiale despre Operaţiunea Blackout în presa românescă:

Jurnalul Naţional: „Ziua în care INTERNETUL s-ar putea închide! Vezi ameninţările hackerilor de la Anonymous”

Antena 3 a scris încă din 27 martie: „ANONYMOUS: Pe 31 martie ÎNCHIDEM INTERNETUL! Vezi cum este posibil aşa ceva”

Libertatea: “Astăzi este ziua în care INTERNETUL s-ar putea închide! Vezi ce au ameninţat că vor face hackerii de la Anonymous!”

Şi un site mai mic, dar spumos, Opinia Timişoarei: „Anuntul care a socat lumea! Hackerii de la Anonymous anunta ca in 31 martie se inchide internetul!”. Citez din şapou, „Până să vină sfârşitul lumii, vine sfârşitul internetului”. Atât…

De ce am scris?

Nu vreau să critic concurenţa şi nici să arăt cât de bine am abordat subiectul. L-am abordat o laie, l-am abordat superficial. Dacă vreţi abordare, citiţi din New York Times acest material, „Warned of an Attack on the Internet, and Getting Ready”.

Ideea este următoarea. Ce te faci când circulă un zvon pe net? E un mediu atât de pervers, încât dacă nu scrii pici de fraier. Ca atunci când eram mici şi dacă Ghiţă se arunca de pe bloc, noi ăştia de nu făceam asta eram fraieri, eram laşi. Şi ce te faci când ştii dinainte că un subect, dacă îl abordezi aşa cum vrei tu, nu face vizualizări? Răspunsul meu? Te pişi pe ele! Am scris, cum am spus şi la început, foarte multe prostii de când am început la Adevărul. Sursele exterioare erau cât de cât verificate, dar ştirea în sine era o chiloţăreală ieftină şi fără miză. Aşa că am pus multe prostii în online-ul românesc, dar pe partea astea de internet şi tehnologie, specializându-mă cât de cât, mi-e cam ruşine de mine să bag prostii. Nu pot să zic că azi vine Apocalipsa virtuală, că Anonymous dă jos internetul. (Ironic ar fi să-l dea, iar tot acest articol să arate cât de fraier sunt eu). Aşa cum nu voi scrie niciodată că Anonymous nu este în stare să afecteze nişte servere puternice. Doar că, dacă cineva a urmărit activitatea lor în ultima perioadă, ştie că sunt destul de dezorganizaţi, iar acţiunile de marcă nu au mai apărut. Un atac asupra inimii internetului, cele 13 DNS-uri globale, înseamnă o mână de lucru imensă, o organizare perfectă, iar momentan nu e cazul. Momentan.

Aşadar, acest articol este de fapt o introspecţie pe tema sociologiei jurnalismului pe net, unde dacă scrie concurenţa te simţi obligat să scrii şi tu. Sau dacă nu te simţi tu obligat, se va simţi şeful tău, care-ţi va vârî un link pe gât. Pe online s-ar putea face chestii mişto cu jurnalismul, chiar şi cel de ştiri, cel mai simplu. Cu toate acestea, ne rezumăm, noi trişti ziarişti, şefi şi strategi, să ne copiem unii pe alţii, să ne-o dăm la gioale, să jucăm acest joc handicapat al vizualizărilor. Suntem nişte epigoni trişti. Nişte jurnagoni.

Ce se va întâmpla atunci când vom dori să fim plătiţi pentru munca de pe site de către cititor?

.

.

.

Nu va plăti nimeni.

Despre umbre

Într-o zi te vei întreba de ce ai rămas singur. Va fi târziu, vei fi bătrân, iar timpul nu va mai avea răbdare cu tine. Nu știu dacă vei înțelege atunci, așa cum nu știu ce înțelegi și astăzi.

Ați implantat sămânța neîncrederii, ați pus o graniță între părinți, una care nu ar fi trebuit să existe niciodată. Dar viața nu e un film fericit de la Hollywood. Nu mai știu care e bun și care-i rău. Nu știu dacă sunteți buni. Ați reușit să transformați un creier într-o schizofrenie. Pe cât de mult vă apreciez individual, pe atât de mult vă detest luați împreună. Pentru că voi sunteți exemplul de ce este mai rău într- relație care nu mai funcționează, voi sunteți răspunsul la „cât de rău poate fi?“.

Tu…nu ai înțeles atunci când ți-am spus că nu înțelegi ce înseamnă să ai 12 ani și să stai între doi părinți, cu pumnii șuierând pe la ureche. M-ai privit fără să înțelegi, te-ai simțit lovit și atacat, ca întotdeauna. Cum pot să te respect pentru omul care esti, atunci când te plimbi prin Europa, și să cred că ești cea mai anostă persoană în cuplu?

Mai țineți minte atunci când îmi doream să rămân la școală pentru că știam ce-i acasă? Poate, poate ar fi trebuit să rămân pentru totdeauna. Doar ca să deschideți ochii.

Ați ajuns la anii bătrâneții. Sunteți în război de când mă știu eu, dar nu ați reușit să vă separați. Nu știu ce vă mai ține împreună, ce vă reține. Eu știu sigur că nu vreau să fiu un motiv pentru o experiență atât de murdară. Sunteți ca o substanță periculoasă lăsată în Soare. Nu puteți sta unul lângă celalalt mai mult de 5 minute fără să țipați, să înjurați, să…

Mă întreb de multe ori…cum de am putut ieși doi copii atât de buni dintr-un mediu atât de rău? Mă gândesc că în orice râu poluat mai există o bacterie care rezistă și se dezvoltă. Peste milioane de ani, evoluția o va transforma în ceva mai bun. Ce aș fi devenit într-o familie perfectă? Poate mai rău. E ciudat, am momente când vă privesc conflictul ca pe un avantaj în formarea mea. Am devenit mai puternic, dar voi nu știți cu ce preț. Căci nu mai are rost să vă zic. Nu ați înțelege.

Dacă ați fi înțeles ați fi plecat de multă vreme. Ați vrut să mă transformați în mesagerul furtunii, iar în momentul când am spus că nu mă interesează ați sărit jigniți. Dar voi nu pricepeți…conflictul vostru nu mai e al meu de prea mult timp. Da, banii voștri îmi alimentează încă viața. Munca voastră individuală mă răsplătește, iar pentru asta vă sunt recunoscător. Individual. Dar sufletul vostru, sentimentele, dacă le aveți, sfaturile…zboară de prea multă vreme pe lângă mine.

Aș fi vrut de multe ori să pot să fug. Să vă las singuri. Să vă uitați unul la altul, iar după o ceartă din aceea de 10 ore să vă uitați în jur și să nu mă găsiți. Să înțelegeți mai târziu unde am plecat. Să înțelegeți că nu mai sunt acolo. Să vă uitați unul la celălalt și să nu mai vedeți vreun sens. Să lăsați capul jos. Rușinea face minuni, spune un vers. Ar fi trebuit să facă și în cazul vostru.

E straniu. Cum spuneam și mai sus, nu sunt acuzații individuale, căci respectul meu va fi etern. Mama, tata, acestea sunt cuvinte importante. Părinți? Mă mai gândesc…

Dacă într-o zi v-aș da înregistrarea retinei mele, să vedeți ce am văzut eu. Iar apoi înregistrarea urechii. Să auziți ce am auzit eu. Ar trebui să plecați departe, ar trebui să vă retrageți, căci ați fi prea jenați. Pentru că nimeni nu are voie să trăiască așa și nimeni nu are voie să fie mai matur decât părinții la 16 ani. Nimeni nu are voie să-și fie propriul exemplul.

Noi doi ne-am dus pe drumuri. Ne vom întoarce acasă rar. Să nu rămâneți singur. Ar fi păcat.

Tu…îmi spui că trebuie să o respect și nu-mi spui unele lucruri pe care se presupune că le știi. Dar nu înțelegi că respectul se câștigă prin informație și sinceritate. Am două părți ale aceleiași piese de șah, dar nu știu de unde să iau regele. Nu știu cum să abordez informația. Oricât de bun jurnalist voi deveni pe viitor, investigația asta mă va depăși. Sau pur și simplu îmi va fi rușine să o scriu, să o fac. Probabil că ar fi una interesantă, cu multe neadevăruri și informații false primite de-a lungul vremii. Pentru a mă proteja sau pentru a vă proteja.

Cine știe.

Imaginați-vă, voi doi, ce nu veți citi acest text, că vă va prinde 80 de ani și vă veți uita, dar voi fi departe. Sper să nu vă prindă vârsta asta împreună. „Împreună“…ce cuvânt penibil în contextul ăsta. Ce face doi oameni să fie împreună? Faptul că-i unesc doi copii și o casă mică de două camere? Nu sunteți mai uniți decât doi străini. Măcar ei nu se bagă în seamă. O să vă scoateți ochii unul altuia până când o să obosiți.

Veți obosi vreodată?

Eu știu că am ajuns în punctul ăsta de câțiva ani, iar fiecare moment pe care-l petrec cu voi doi, motiv obișnuit de a fi bucuros, e un drum prin Iad. Mă face să mă depărtez încet, încet, ca un ciclist ieșit într-o evadare tristă. Voi schimba drumul și voi dispărea pe dealuri. Nu ați înțeles că deveniți doar niște umbre mâncate de ura pentru celălalt, iar eu devin un spectator care a mai văzut spectacolul. Din umbre…veți deveni invizibili, iar eu…eu voi fi departe. Mult prea departe și mult prea obosit pentru a vă accepta prostiile.

Mă uitam în seara asta la televizor și vedeam cazul polițistului care și-a împușcat nevasta. Un gând macabru mi-a trecut prin minte pentru câteva ore bune. M-ar surprinde să trăiesc așa ceva din perspectiva fiului? Știți ce-i trist? Că nu… Iar atunci tristețea se va transforma de fapt în furie, în cuvinte nespuse și în amintiri neplăcute. Iar totul va deveni doar un breaking news lipsit de piper.

Deveniți umbre și dacă rândurile de mai sus au părut cumva lipsite de sentimente…nu sunt. Mă depărtez de niște umbre care redevin lumină atunci când sunt în prezența individuală a fiecăruia. Nu uit ce a făcut fiecare pentru mine. Orice zi, orice secundă petrecută departe știu că vă doare. Dar vă apropiați amândoi, ajungeți la aceeași masă și redeveniți umbre.

N-o să uit vara noastră…cea în care am stat o lună în aceeași cabină a vechii cisterne. Nu o să uit autobazele, salamul Campofrio mâncat pe lada camionului. Nu voi uita armata de snacks-uri cumpărate și cum îți citeam din ziarul „Național“. Nu voi uita cuvintele simple, sfaturile, discuțiile despre politică, analizele tale surprinzător de profunde pentru un om care privește de la televizor. Nu voi uita aventurile tale în Marea Britanie și cum ai salutat-o tu pe regină în fața Palatului Buckingham.

N-o să uit cum ai plecat în clasa a 8-a pentru a ne fi mai bine. Nu o să uit lunile în care a trebuit să mănânci din spatele supermarketurilor. Nu o să uit primul pachet primit, primii bani, primele bucurii pe care le-ai avut acolo. Nu o să uit când am fumat prima țigară împreună. Nici că ai îmbătrânit acolo și ți-ai făcut vânătăi doar pentru a sta bine noi. Nu o să uit cum făceai goblenuri pentru a aduce bani – voi vedea mereu combina muzicală și mașina de spălat luate din carourile acelea pline de bobine de ațe. Nu o să uit cum aduceai mazăre de la țară pentru că nu aveam ce mânca.

Dar nu voi uita niciodată nopțile de neliniște, visul acela când el se arunca de la etaj, nu o să uit amenințările pe care le aruncați între voi și telefoanele nervoase pe care le primeam. Nu o să uit cum voiați să fiu un mesager între ura voastră. Nu voi uita că vă acuzați pe teme financiare. Voi ține minte mereu cum a venit Poliția și cum am rămas atunci singur în casă. Nu o să uit înjurăturile și certurile la 10 minute după ce v-ați întâlnit anul ăsta, chiar de ziua mea. Nu mă mai văzuseți de 10 luni…

Horațiu Mălăele – Mama

Timpuri Noi – Tata

Pasiunea vehementă pentru libertate sau Vocile de la temelia protestelor anti ACTA

Astăzi, de la ora 14, o nouă tură de proteste împotriva ACTA va porni în România. La Bucureşti, creierele mişcării sunt patru tineri entuziaşti. Vladimir Iuganu, Alexandru Alexe, Gabriela Naneş şi Robert Şerban. Pe Vladimir l-am „cunoscut” doar pe Facebook. Pe restul, i-am întâlnit într-o după amiază de 11 februarie, venit să le iau interviu. Am uitat de reportofon, întrebări şi orice demers jurnalistic. Am început să bat cuişoare şi pioneze cu ei ca să facem pancartele pentru primul protest anti-ACTA.

Mi s-au părut personalităţi atât de diferite, dar unite de un demers comun. Alex, un haotic greu de urmărit, dar care, aveam să aflu mai târziu, dacă începe să vorbească este greu să-l opreşti. Elocinţa lui retransformă ideea de discurs clar. Tocmai în haosul şi aparenta paranoia a vocalului său se ascund idei profunde şi dure asupra societăţii de astăzi, cuvinte pe care alţii se tem să le pronunţe.

Robert pare elementul de echilibru din grup. Nu vorbeşte mult, e rar la vorbă, iar atunci când m-am întâlnit cu el, într-o seară de 12 februarie, a trebuit să apelez la toate tehnicile jurnalistice învăţate ca să scot cuvintele de la el. Vorbele lui spun adevăruri simple, frazele nu se lungesc fără măsură. Ca şi cum răspunsurile lui ar fi atât de evidente încât oricine trebuie să le ştie, fără să fie nevoie de explicaţii. Deşi mai jos nu se regăsesc cuvintele lui, neavând timpul necesar să scot de pe reportofon înregistrările, mare parte dintre părerile de mai jos sunt şi părerile lui Robert. 

Gabriela m-a pus imediat la muncă. Ea mi-a indicat pionezele şi ciocanul. În spatele părului creţ şi a zambetului ironic pare a se ascunde o persoană atât de ancorată în prezent, încât te sperie. Ei i-am trimis câteva întrebări pe mail şi am primit 28.000 de semne înapoi.

Am decis să redau mai jos mare parte din miniinterviul-fluviu cu cei care organizează campania Romania spune NU ACTA.

Tot ce nu a încăput în articolul acesta, de pe adevarul.ro, a încăput aici. Nu vă fie frică de cuvintele mari, de tonul entuziasmat, de frazele interminabile despre problemele social-politice. Fără să mă entuziasmez uşor, din cauza defectului profesional care mă face să ridic o sprânceană la orice spun oamenii, citind rândurile de mai jos mă cuprind dileme. De unde le vine forţa de a fi atât de ancoraţi în realitate? De unde le vine visarea? De unde le vine dorinţa de mai bine? De ce alegi să ieşi în stradă, să devii „target practice at Jandarmeria Română”, în loc să stai la televizor?

Răspunsurile, unele dintre ele, le găsiţi mai jos. Lectură plăcută şi răbdătoare. Eu unul, vă aştept mâine în piaţă.

Ce v-a făcut să ieşiţi în stradă în primă fază?

GABRIELA NANEŞ

Pentru a fi cât mai clară în legătură cu ce înseamnă pentru mine „în primă fază”, o să-mi derulez un pic viaţa până în perioada anilor 2000, când am început facultatea şi mi-am întors privirea dinspre secventele colorate ale adolescenţei către ceea ce se întâmplă în societate, în economia şi politica României de atunci.

Aveam vreo 20 de ani şi făcusem deja o adevărată pasiune pentru talk show-urile politice, pagina despre economie şi politică din ziare şi eram cea mai energică participantă la discuţiile la bere , despre ce ne mai pregăteşte Guvernul. Făceam supoziţii, încercam să anticipez mişcările viitoare ale celor de la Putere şi cum ne vor afecta pe noi, dar cel mai mult şi cel mai mult, încercam să înţeleg cam pe unde se situa societatea, ca nivel de conştiinţă, hoinară prin jungla capitalistă.

Începusem să observ cum românii se îndepărtau din ce în ce mai mult de la valorile care le determinau scopul existenţei şi al acţiunilor în societate faţă de semenii lor, iar după îmbrăţişarea dulce-amăruie a capitalismului, scara de valori a confraţilor mei, părea că s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat subit dintr-o zână bună într-o broască râioasă.

Eliberaţi din colivia comunistă cu rafturile goale din alimentare, cozile la carne, lapte şi ouă, cenzura de la orice pas sau frica de a-şi verbaliza dezaprobul faţă de sistemul dictatorial, românii au întâmpinat capitalismul ca pe-o pasăre măiastră. S-au îmbătat cu bucuria provocată de explozia de magazine, aşa zisa liberă exprimare, călătorii în străinătate, o afacere proprie, cluburi, baruri, miracolul hypermarketului, al onoarei de a face parte din colectivul unei corporaţii, al salariului peste medie, al non stop-upului din colţul blocului şi multe alte minuni pe care capitalismul le-a sco din joben după 1989.

În timpul ăsta, românul a renunţat la a mai fi atent la ce fac cei de la Guvernare, neanticipând preţul pe care urmau să-l plătească pentru a beneficia de tot acest parc de distracţii numit democraţie. Românul a luat de-a gata  „emisiunea de varietăţi” pusă pe tavă de mass media, s-a cufundat entuziat în shoppingul excesiv, fotbal până la obsesie, manele, incultură, consumism, gadgeturi, competiţie, muncă până la extenuare pe „plantaţia” corporaţiei, uitând că a venit pe acest pământ pentru a a trăi în adevăratul sens al cuvântului.

Deoarece banul a fost transformat în pilon principal al existenţei, viaţa a devenit o fugă constantă în căutarea acerbă a stabilităţii financiare individuale. Sensul existenţei s-a rezumat la a trăi pentru a face bani de mâncare, vacanţe all inclusive, maşini, telefoane, femei, urmând exemplul promovat constant de promotorii capitalismului.

Entuziasmul s-a transformat în competiţie.

Altruismul s-a transformat în invidie.

Fidelitatea s-a transformat în trădare.

Respectul pentru semeni s-a transformat în ignoranţă.

Libertatea s-a transformat în abuz.

Dărnicia s-a transformat în lăcomie.

Şi cel mai grav … iubirea dezinteresată a intrat în cartea roşie.

Societatea civilă s-a diviziat în acest context în trei categorii:

- cei care au călcat pe cadavre pentur a-şi face loc către culmi, furând, exploatând, abuzând de putere şi vânzând bucăţi din această ţară

- cei care s-au mulat pe tentaculele caracatiţei pentru a se ridica deasupra unui nivel de trai mediu şi pentru a rezista în mediul privat

- cei care s-au luptat cu primele două categorii şi cu sărăciile, încercând să supravieţuiască de pe o zi pe alta

Astfel, românii au fost dezbinaţi cu succes şi împărţiţi în tabere sociale, învrăjbite de interese materiale şi competiţie, creându-se astfel premisele integrării României în UE pentru ca poftele peştilor mai mari să fie satisfăcute în timp ce se puteau înfrupta comod din bogăţiile ţării noastre.

Odată transformată într-un cuib de pui cu ciocurile căscate lacom către mai mult, România a devenit un teren propice exploatării şi abuzurilor crude ale marilor puteri mondiale. Deja preocupaţi de goana după bani, rata la bancă, fotbal sau mondenităţile ieftine din Cancan, românii nu mai urmăreau adevărata traiectorie a intrării în UE, consecinţele globalizării şi înglodarea în datorii a ţării.

În 2007, orice român, de la angajatul la REBU care se trezea dimineaţa pentru raidul de colectare a gunoiului, până la workahoolicul corporatist în costum de la Steilmann, avea o singură aspiraţie: să intre România în UE! Visul comun a devenit realitate şi România a fost primită cu tact şi eleganţă, în marea familie a Uniunii Europene, după multe condiţii neîndeplinite peste care s-a trecut cu vederea deoarece pământul fraged al ţărişoarei noastre şi toate resursele ei aveau o aromă prea proaspătă şi îmbietoare pentru nările şacalilor din umbră.

Rând pe rând, România a cedat exploatarea petrolului, jumătate din cea a resurselor de gaze, întreaga distribuţie internă de gaze, în majoritate distribuţia de electricitate şi controlul sistemului bancar, sistemul de asigurări, acestea fiind chiar puncte cheie ale procesului de aderare. În ultimii 22 de ani, ţara noastră a fost prădată de oameni fără conştiinţă, agricultura, industria şi comerţul fiind aproape în întregime distruse!

Aproape tot ce aparţinea de drept poporului nostru a ajuns în mâinile unui grup de oligarhi şi a sistemului corporatist şi financiar internaţional. În prezent se fac mari eforturi pentru a înstrăina şi ultimele resurse naturale ale ţării noastre, împreună cu ultimele companii strategice care mai aparţin statului român. Datoriile în care a fost târât în mod artificial statul român ne-a condus la transformarea într-o colonie FMI, asemenea multor state înaintea noastră, cu consecinţe dramatice pentru nivalul de trai şi speranţa de viaţă a poporului nostru. În această situaţie se află acum Grecia. Deşi aceste înstrăinări au fost prezentate ca şi paşi către sfânta privatizare, ele au fost pur şi simplu transferuri de proprietate către alte state, vânzarea pe bucăţi a ţării noastre, la fel ca în cazul binecunoscutelor cazuri ale procesului minier prin cianurare de la Roşia Montana şi exploatarea gazelor de şist prin fracţionare hidraulică planificată în Dobrogea de către compania Cevron. Sau cum va fi probabil împânzirea României cu ogoare de cereale modificate genetic cedate de către Guvern companiei Monstanto.

De 22 de ani, românii au asistat pasivi la tot acest spectacol aproape ireal îmbibat de corupţie, vânzare de ţară, promovare a nonvalorilor, minciună, manipulare, control prin frică, fără să mişte un deget. Fără să aibă curajul să iasă în stradă şi să-şi strige dezacordul faţă de acţiunile celor care conduc ţara. Unii au privit dezamăgiţi, dar resemnaţi cum altul le fură pâinea de la gură, au plătit umil rata la bancă, taxele şi impozitele către stat, ştiiind că acei bani se aşază cuminţi în buzunarele celor de la putere şi au ridicat din umeri, neputincioşi, spunând „ce pot eu să fac?”. Alţii au preferat să trăiască în ignoranţă şi lipsă de informare, neştiind ce se întâmâmplă în jurul lor, concentrându-se pe nimicuri menite să le distragă atenţia şi să le ţină privirea şi mintea departe de nedreptăţile pe care cei care ne conduc, atât la nivel local, cât şi la nivel mondial, le comit împotriva planetei şi a locuitorilor săi.

Acestea fiind cu greu sumarizate, pot spune că am ieşit în stradă pentru prima dată pe 15 octombrie 2011, la evenimentul organizat de cei din Mişcarea Occupy România. Această mişcare m-a atras pentru că nu se rezumă la a blama Guvernul României sau un singur sistem politic, ci ţinteşte cauza globală a situaţiei dezastruoase în care se află România acum. La evenimentul din 15 octombrie am avut neplăcuta surpriză să constat că în Piaţa Unirii se strânseseră maximum 70-80 de persane şi acest lucru m-a răscolit şi mi-a alimentat decizia de a juca un rol în trezirea românilor.

Mi-am promis că voi face tot ceea ce-mi stă în putere ca să deschid ochii fraţilor mei şi să le reamintesc că toată puterea de a schimba ceea ce se întâmplă acum în ţară este în sufletele lor. Mi-am promis că îi voi învăţa din nou să simtă, să iubească sincer, să le arăt adevărul, să ii informez şi să le insuflu curajul de a se ridica şi de a spune ceea ce gândesc fără frică. Am decis să devin mai bună, mai sinceră, mai proactivă şi mai hotărâtă pentru cei care vor să deschidă ochii şi să se alăture acestui proces al schimbării.

A doua oară am ieşit tot alături de cei din Occupy România, pe 10 decembrie, de Ziua Drepturilor omului.

Ceea ce pot spune eu despre ecoul acestei zile este că acţiunea în stradă de atunci a avut un impact major asupra celor în care dorinţa de a-şi striga nemulţumirile şi de a schimba ceva în ţara asdta mocnea demult. Ce s-a întâmplat atunci a arătat românilor că încă mai au forţă, le-a trezit spiritul civic, dorinţa de a solidariza, curajul de a se ridica şi de a spune că s-au săturat şi că asemenea abuzuri şi îngrădirea liberei exprimări nu o vor tolera. În acea zi, Piaţa Universităţii şi-a reluat pulsul, şi-a recăpătat faima de tărâm al liberei exprimări.

Ulterior am continuat să ies în stradă, odată cu prima zi a protestelor organizate pentru susţinerea lui Raed Arafat, care s-au metamorfozat în aşa zisa rezistenţă din Piaţa Universităţii. Voi continua să ies alături de cei din Piaţă deoarece sunt convinsă că românii merită mai mult decât jugul pe care l-au cărat până în acest moment.

ACTA nu este decât o bilă a pistolului puterii mondiale, este o unealtă care vizează de fapt monitorizarea vieţii private a întregului mapamond, este o cale a controlului mondial, deoarece acesta este de fapt scopul suprem. De asta este important să ne luptăm cu ea şi să respingem absolut toate demersurile făcute în acest sens. ACTA este doar un fir de praf pe o potecă lungă pe care o avem de bătut, însă nu trebuie să uităm niciodată că noi suntem cei 99% şi avem toată forţa de a ne construi societatea pe care o dorim. O societate în care să ne bucurăm unii de alţii în pace, o societate în care să ne bucurăm unii de alţii în pace, o societate în care banii, frica, lăcomia, manipularea şi competiţia nu vor mai sta la baza configuraţiei sociale şi economice.

Toate acestea m-au făcut să ies în stradă într-o primă fază.

 La protestul din 11 februarie au fost anunţaţi 40.000 de oameni pe Facebook, dar în stradă nu s-a trecut de 2.000, cel puţin în Bucureşti. Cum îţi explici acest lucru?

GABRIELA NANEŞ

Din 1989, românii preferă să schimbe canalele la TV şi să se scandalizeze la ştirile care ăi anunţă că preţurile vor creşte, că au venit minerii, că TVA-ul a crescut la 24%, că se defrişează pădurile, că aerul este poluat, că sunt minţiţi cu promisiuni despre proiecte populare, financiare şi sociale în cadrul fiecăror campanii electorale, însă niciunul din aceste proiecte nu se întâmplă, că sunt furaţi de către stat.

Este atât de penibil că americanii, spaniolii, britanicii, italienii şi alţii care au parte de un nivel de trai mult mai ridicat au avut iniţiativa de a ieşi în stradă cu milioane ca să militeze împotriva corporaţiilor, băncilor, sistemului financiar, al corupţiei, iar noi, în România unde asuprirea socială, corupţia şi jaful împotriva populaţiei este mult mai mare, reuşim să ne strângem într-un număr de 200-500 de persoane. Ne lamentăm la o bere, ne lamentăm şi mai aprins la două beri vis a vis de nedreptatea în care trăim, însă NU NE UNIM pentru a striga în cor împreună ce ne doare.

Dacă fiecare tânăr va prefera să meargă la un film care-l face să uite că săptămâna viitoare nu va mai avea bani să meargă la alt film sau concert, dacă fiecare om va prefera să meargă roboti la un serviciu nefericit, deoarece simte că nu-şi trăieţte viaţa, dacă fiecare bătrân îşi va calcula ultimii lei din pensia derizorie în aşa fel încât după ce şi-a cumpărat medicamentele de pe reţeta compensată va constata că nu mai are bani pentru mâncare şi, cu toate astea, vom continua să nu facem nimic pentru a schimba ceva, atunci peste 20 de ani copiii şi nepoţii noştri vor fi într-o situaţie mai tristă decât a noastră.

VLADIMIR IUGANU

Noi românii nu avem o cultură autentică a protestului. Venim după 45 de ani de comunism şi încă 22 de ani de tranziţie spre nu se ştie ce. În tot acest timp, am avut înainte de 89 o revoltă la Braşov, am avut Revoluţia şi am avut Piaţa Universităţii. Nu avem educaţie socială, nu ştim care ne este statutul ca cetăţeni, care ne sunt drepturile şi obligaţiile şi care estre raportul nostru adevărat cu reprezentanţii statului. Nu ştim clar nici ce înseamnă stat, el este o abstracţie.

Lipsa articulării indivizilor într-un mecanism social care să funcţioneze normal are mai multe explicaţii. Un procent destul de însemnat al populaţiei şi-a trăit mare parte din viaţă în comunism, perioada în care ştim bine că frica şi suspiciunea au tins proporţii uriaşe şi pe bună dreptate, pentru că regimul dezvoltase un aparat represiv şi de supraveghere supradimensionat şi cu care ne luptăm încă. Au urmat cei 22 de ani tranziţie spre capitalism, timp în care s-a cltivat exacerbarea egoului, pentru că asta s-a înţeles la noi, că trebuie să ne întegrăm într-un sistem în care domneşte legea junglei.

Noi n-am avut vreme de aproape 70 de ani conştiinţa faptului că suntem un popor stăpân pe acest pământ, pe resursele sale. În tot acest timp România, cu tot ce însemna ea, a fost proprietatea statului. Spaţiul public era tot al statului. Piaţa public era a Primăriei. Am fost obişnuiţi să credem că spaţiul nostru e dincolo de uşa apartamentului sau de poarta casei. Restul nu ne aparţinea şi nu era treaba noastră.

De ani şi ani se zbat oameni din ONG-uri să ne convingă că trebuie să ne implicăm, să avem o atitudine, să ne solidarizăm, să ieşim din cochilia indiferenţei.

Cred că asistăm acum la un moment destul de important şi că lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Oamenii nu mai sunt în stradă să înlăture un tiran, ca în 89, nu mai sunt în stradă să se lupte cu fantoma comunismului reprezentată de Iliescu în 90. Oamenii au ieşit pentru că au devenit conştienţi că au drepturi, au privit la tot ce s-a întâmplat în lume  în 2011 şi au început să capete conştiinţa propriei puteri. Desigur, conştiinţa nu se propagă asemeni unui impuls electric, lucrurile se petrec mai încet decât ne-am dori, e deseori frustrant să ieşi în piaţă şi să observi că în jur lumea îşi vede de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Trebuie să fim conştienţi că tranziţia este de la credit cu buletinul la activism şi nu se realizează uşor.

GABRIELA NANEŞ

Să nu ne neglijăm faptul că deşi au trecut 22 de ani de la evadarea românilor din doctrina comunistă, societatea noastră încă nu a scăpat de sindromul Stockholm. Mult iubita noastră Wikipedia ne povesteşte că acest sindrom „descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violenţă. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât într-o situaţie de captivitate, lipsa perspectivelr este prin definiţie imposibilă. Încercările de evadare sunt şi ele percepute ca o ameninţare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat şi rănit”. Din păcate dovada că românul suferă de acest sindrom o dedcem din simplul sau comportament, din latenţă şi lejeritatea cu care tratează probleme care îi ameninţă siguranţa, intimitatea sau stabilitatea în propria ţară. El preferă să fugă de adevăr, să nu se informeze deoarece ştie că aflarea adevărului îi va face rău. Românul fuge de adevăr pentru că îl doare şi preferă să nu facă niciun demers în a-şi schimba mizerabila existenţă.

Românii nu au ieşit în număr impresionant nici contra lui Băsescu, nici pentru un viitor mai bun, nici contra ACTA, nici contra taxei auto.

Cei care au stat acasă sunt aceiaşi oameni care au umplut Piaţa Unirii să se holbeze la bradul de Crăciun al celor de la Millennium Bank şi pentru care revoluţia înseamnă să facă găuri în canapeaua din faţa TV-ului sau scaunul din faţa monitorului având senzaţie că după zece like-uri pe Facebook şi două share-uri, revoluţia se întâmplă la ei acasă.

Comunicarea online a deteriorat extrem de mult transmiterea mesajelor revoluţionare, deoarece, din ignoranţă, mulţi nici măcar nu mai citesc descrierea evenimentelor la care dau click pe butonul de „Join”. Participarea virtuală la evenimente a devenit o mlimă care încetineşte procesul schimbării în bine în această ţară. Nu trebuie să ne închipuim vreodată că am participat în vreun fel la o revoluţie, stând în faţa calculatorului sau la televizor.

Trebuie să ne informăm constant, să fim la curent cu deciziile luate de Guvern şi să avem putere de reacţie imediată ân viaţa reală, nu în cea virtuală. Nimic nu se va rezolva de la sine. Cu pasivitatea, vom continua doar să înghiţim mai multe şi mai multe frustrări.

De data aceasta, numărul celor care şi-au anunţat este mai mic. Cu ce va fi diferit acest protest şi care sunt mesajele pe care doriţi să le transmiteţi?

GABRIELA NANEŞ

Ieşi în stradă pentru tine! Nu este suficient să vii să fluturi o pancartă şi să apari în două trei poze în presă. Informează-te şi conştientizează de ce ai ieşit. Ne aşteptăm să ştii ce presupune ACTA. Dacă l-ar citi toată lumea, acum probabil am fi constant în stradă încercând să oprim ratificarea lui.
Care sunt cele mai îngrijorătoare puncte ale acordului ACTA?

GABRIELA NANEŞ

Deşi majoritatea acordă o mare atenţie articolelor care vizează mediul online şi drepturile de proprietate intelectuală, puţini au aflat că ACTA afectează producerea şi distribuţia de medicamente generice. Ele sunt medicamente de aceeaşi calitate, eficienţă şi siguranţă ca şi medicamentul original, dar disponibile la un preţ mai accesibil. Conform tratatului ACTA, ele se încadrează, practic, în gama produselor contrafăcute. În România, compensarea integrală a preţului medicamentelor prescrise se aplică doar genericelor, iar îngrădirea posibilităţilor de obiţinere a acestora ar implica nişte costuri mult mai mari pentru cei bolnavi. Piaţa medicamentelor generice a explodat în ultimele două decenii, iar pierderile comerciale ale marilor companii farmaceutice sunt semnificative. Detalii  mai clare despre acest aspect aici. 

De menţionat şi faptul că ACTA presupune folosirea uneia dintre cele mai eficiente instrumente de monitorizare a activităţii individuale a cetăţenilor în mediul online. Se ştie că prin urmărirea acestei activităţi, cineva îţi poate face cel mai reuşit profil psihologic în ziua de azi.

Există un punct de compromis în privinţa ACTA şi a respectării drepturilor de autor? Cum s-ar putea ajunge la un acord între “internetul liber” şi dorinţa autorităţilor de a controla?

VLADIMIR IUGANU

Nu sunt foarte convins că cei care au lucrat la acest proiect au avut în vedere protejarea drepturilor de autor spre folosul celor care creează. Mai degrabă aş putea să cred că s-a ajuns aici în urma presiunii exercitate de către marile companii deţinătoare de drepturi de difuzare. Nu ştiu ca artiştii sau inginerii sau academicienii să fi fost consultaţi. Artiştii, cel puţin, sunt cumva prinşi la mijloc, nu sunt întrebaţi nici de cei care fac filesharing şi nici de cei care chipurile le apără dreptrile. De aceea, probabil nici nu avem o poziţie clară a lor în această problemă, nu numai în România.

Nu e clar deloc de ce autorii acestui tratat au considerat că legislaţia deja existentă în majoritatea ţărilor nu poate rezolva problema. De altfel, nici măcar nu se ştie cu exactitate cine sunt cei care au lucrat la acest proiect, cum se numesc, ce naţionalitate au, pe cine reprezintă şi care este specializarea lor profesională.

Foarte interesant e şi faptul că în prim plan apare efectul eventualei ratificări a tratatului asupra www. De ce nu apare în prim plan efectul asupra industriei farmaceutice şi a evoluţiei pe piaţa medicamentelor? Se ştie foarte bine că la momentul actual există acea gamă de medicamente numite „generice2 care sunt practic copii, sunt mai ieftina pentru că în preţul lor nu intră studiile clinice, nu intră studiile clinice, nu intră cheltuielile de imagine ale unui brand celebru, şamd.

Cât despre dorinţa autorităţilor de a controla, nu cred că îşi face nimeni iluzii cum că în absenţa unui tratat lucrurile de care ne e frică nu se întâmplă. Doar că nu au o bază legală. Este iarăşi, greu de crezut că în cazul în care chestiunea ACTA se tranşează definitiv în favoarea utilizatorilor, autorităţile nu vor încerca din nou să vină cu o altă asemenea încercare de legiferare.

De aceea problema dreptrilor de autor ar trebui abordată foarte serios şi responsabil, în aşa fel încât toate părţile să aibă cât mai puţin de suferit. Este de dorit ca acest conflict să se stingă, altminteri va genera şi pe viitor probleme. Din păcate, se pare că deţinătorii de drepturi de difuzare au decis să nu negocieze, ci să impună ceva. Rămâne de văzut dacă şi utilizatorii vor reuşi să ocupe o poziţie de forţă, prin acţiuni de tip Black March.

Cum a evoluat dezbaterea pe tema ACTA între 11 februarie şi astăzi? Aţi reuşit să vă faceţi părerea auzită şi la nivelul autorităţilor?

ALEXANDRU ALEXE 

Am auzit cu toţii promisiunile Guvernului, prin vocea domnului Răzvan Ungureanu. Ne promiteau că ne vor oferi un răspuns final după o „analiză consistentă”. Au trecut multe zile de atunci şi se aud numai greierii. Nu stăm după ei!

Ieşim în stradă până le va fi clar faptul că nu au nevoie de niciun analist pentru a şti că românii nu vor ACTA.

Scurt pe doi. Nu suspendare, nu amânare, nu abureli. Vrem retragerea României din Tratat şi scuze publice pentru greşeala „reprezentanţilor” noştri de a semna un Tratat internaţional fără să ne întrebe, fără să ne anunţe, fără să le pese.

Până unde se duce libertatea pe internet şi de unde începe ilegalitatea?

 ALEXANDRU ALEXE 

Libertatea nu este absolută. Nu ai dreptul să furi, să faci rău altuia fără justificare. Nu ai voie să îi violezi intimitatea, să îl obligi să îţi bage bani în buzunar printr-un act pe care Guvernul său este forţat să îl semneze.

Dacă România nu se va retrage din acordul ACTA când am mai putea
aştepta un nou protest?

ALEXANDRU ALEXE

Din ce în ce mai des, din ce în ce mai vehemenţi, din ce în ce mai eficienţi. Fiţi siguri de asta. Subiectul ACTA are la bază aceeaşi indignare a cetăţeanului român faţă de atitudinea „statului”.

Niciodată nu suntem întrebaţi, niciodată nu suntem informaţi corect sau deloc. Sistematic suntem furaţi pe faţă, minţiţi cu neruşinare, înşelaţi până la dezamăgire, împinşi în disperare, trataţi ca nişte animale, serviţi cu răspunsuri niciodată cu vreo urmă de substanţă.

În ochii lor cetăţenii sunt o gloată fără minte, dar bună producătoare care nu trebuie să-şi obosească creierul cu lucruri complicate cum sunt „unde ne sunt banii?”, „ce faceţi cu ei?”, „aţi promis aia şi aialaltă!”.

Suntem trataţi ca nişte animale şi tendinţa naturală a unei populaţii împinse către marginea prăpastiei din lăcomie şi dezgust, cum este cazul României, este să erupă animalic, instinctiv, necontrolat şi fără putinţa de oprire până nu-şi va fi făcut treaba de a „reseta” sistemul. Ceva ca în Grecia. Dar mai rău. Că aici avem lideri fricoşi, gata să-şi calce în picioare cetăţenii la panică.

De ce ieşim noi în Piaţă de mai bine de 40 de zile? Pentru că încercăm din răsputeri, contratimp, să construim o platformă alternativă la violenţă, una paşnică, dar mult mai eficientă, care va duce la aceleaşi rezultate. Va veni anul acesta un moment crucial în viaţa multor români, când vor simţi că explodează de furie, în care vor trebui „să facă ceva ,orice”. Atunci ei nu vor vedea altă alternativă decât să erupă violent. Asta dacă noi eşuăm în a le construi acea alternativă în piaţă.

La naiba, Guvernul ar trebui să ne ajute, să evoluăm în piaţă, pentru a evita violenţele. Dar Guvernul şi restul „conducătorilor” nu vor asta. Mai uşor e să scoţi cămaşa când oamenii din stradă sunt violenţi, decât dacă se adună paşnic şi găsesc soluţii prin care nu numai să te scoată din funcţie, dar să-ţi şi schimbe regulile jocului politic atât de profitabil în ultimii 22 de ani.

Da, vom mai ieşi. Pe 10 martie este runda a treia. Mai mare, mai vocală, mai … altfel.

Nu îi vom scuti de vocile noastre până acestea nu se vor face auzite şi vom primi răspunsuri.

Răspunsurile pe care le aşteptăm!